I
SĂRĂCUŢII MAMEI
A rămas Mara, săraca, văduvă cu doi copii, sărăcuţii de ei, dar era tînără şi voinică şi harnică şi Dumnezeu a mai lăsat să aibă şi noroc.
Nu-i vorbă, Bîrzovanu, răposatul, era, cînd a fost, mai mult cîrpaci decît cizmar şi şedea mai bucuros la birt decît acasă; tot le-au mai rămas însă copiilor vreo două sute de pruni pe lunca Murăşului, viuţa din dealul despre Păuliş şi casa, pe care muma lor o căpătase de zestre. Apoi, mare lucru pentru o precupeaţă, Radna e Radna, Lipova e numai aci peste Murăş iar la Arad te duci în două ceasuri.
Marţi dimineaţa Mara-şi scoate şatra şi codirile pline în piaţa de pe ţărmurele drept al Murăşului, unde se adună la tîrg de săptămînă murăşenii pînă de pe la Sovîrşin şi Soboteliu şi podgorenii pînă de pe la Cuvin. Joi dimineaţa ea trece Murăşul şi întinde şatra pe ţărmurele stîng, unde se adună bănăţenii pînă de pe la Făget, Căpălnaş şi Sîn-Miclăuş. Vineri noaptea, după cîntatul cocoşilor, ea pleacă la Arad, ca ziua s-o prindă cu şatra întinsă în piaţa cea mare, unde lumea se adună din şapte ţinuturi.
Dar lucrul cel mare e că Mara nu-ţi iese niciodată cu gol în cale; vinde ce poate şi cumpără ce găseşte; duce de la Radna ceea ce nu găseşti la Lipova ori la Arad şi aduce de la Arad ceea ce nu gă seşti la Radna ori la Lipova. Lucrul de căpetenie e pentru dînsa ca să nu mai aducă ce a dus şi vinde mai bucuros cu cîştig puţin decît ca să-i "clocească" marfa.
Numai în zilele de Sîntă Mărie se întoarce Mara cu coşurile deşerte la casa ei.
Sus, pe coasta unui deal de la dreapta Murăşului, e mănăstirea minoriţilor, vestita Maria Radna. Din turnurile bisericii mari şi frumoase se văd pe Murăş la deal ruinele acoperite cu muşchi ale cetăţii de la Şoimoş; în faţa bisericii se întinde Radna cea frumoasă şi peste Murăş e Lipova cu turnul sclipicios şi plin de zorzoane al bisericii romîneşti, iar pe Murăş la vale se întinde şesul cel nesfîrşit al Ţării Ungureşti. Mara însă le trece toate cu vederea: pentru dînsa nu e decît un loc larg în faţa mănăstirii, unde se adună lumea cea multă, grozav de multă lume.
Cică e acolo în biserica aceea o icoană făcătoare de minuni, o Maică Precistă care lăcrimează şi de a căreia vedere cei bolnavi se fac sănătoşi, cei săraci se simt bogaţi şi cei nenorociţi se socotesc fericiţi.
Mara, deşi cretină adevărată, se duce şi ea cîteodată la biserica aceasta, dar se închină creştineşte, cu cruci şi cu mătănii, cum se cuvine în faţa lui Dumnezeu. Că icoana face minuni, asta n-o crede; ştie prea bine că o Maică Precistă nemţească nu e o adevărată Maică Precistă. E însă altceva la mijloc. Călugării, care umblă raşi ca-n palmă şi se strîmbă grozav de urît, au o ştiinţă tainică şi ştiu să facă fel de fel de farmece pentru ca boala să-şi vie la leac, săracul să-şi găsească sprijoana şi nenorocitul să se fericească. Bine face dar lumea care vine la Maria Radna să se închine, şi Marei îi rîde inima cînd pe la Sînte Mării timpul e frumos, ca lumea să poată veni cale de o săptămînă de zile, cete-cete, cu praporele în vînt, cu crucile împodobite cu flori şi cîntînd psalmi şi litanii. Acum, cînd vin sutele şi se adună miile pe locul cel larg din faţa mănăştirii, acum e secerişul Marei, care dimineaţa iese cu codirile pline şi seara se întoarce cu ele goale. De aceea se închină Mara şi în faţa icoanei, apoi îşi ia copilaşii, pe care totdeauna îi poartă cu dînsa, îi dă puţin înainte şi le zice: "Închina-ţi-vă şi voi, sărăcuţii mamei!"
Sunt săraci, sărăcuţii, că n-au tată; e săracă şiea, c-a rămas văduvă cu doi copii; cui, Doamne, ar putea să-i lase cînd se duce la tîrg? cum ar putea dînsa să stea de dimineaţă pînă seara fără ca să-i vadă? cum, cînd e atît de bine să-i vezi?!
Umblă Mara prin lume, aleargă sprintenă, se tîrguieşte şi se ceartă cu oamenii, se mai ia şi de cap cîteodată, plînge şi se plînge c-a rămas văduvă, şi apoi se uită împrejur să-şi vadă copiii şi iar rîde.
'Tot n-are nimeni copii ca mine!" îşi zice ea, şi nimeni nu poate s-o ştie aceasta mai bine decît dînsa, care ziua toată vede mereu copii şi oameni şi nu poate să vadă fiinţă omenească fără ca s-o pună alăturea de copiii ei. Mulţi sunt sănătoşi şi rumeni, voinici şi plini de viaţă, deştepţi şi frumoşi, răi sunt, mare minune, şi e lucru ştiut că oameni de dai-Doamne numai din copii răi se fac.
Mai sunt şi zdrenţăroşi şi desculţi şi nepieptănaţi şi nespălaţi şi obraznici, sărăcuţii mamei; dar tot cam aşa e şi mama lor ea însăşi; cum altfel ar putea să fie o văduvă săracă? cum ar putea să fie copiii săraci, care îşi petrec viaţa în tîrg, printre picioarele oamenilor?
Muiere mare, spătoasă, greoaie şi cu obrajii bătuţi de soare, de ploi şi de vînt, Mara stă ziua toată sub şatră, în dosul mesei pline de poame şi de turtă dulce. La stînga, e coşul cu peşte, iar la dreapta clocoteşte apa fierbinte pentru "vornovişti", pentru care rade din cînd în cînd hreanul de pe masă. Copiii aleargă şi îşi caută treabă, vin cînd sunt flămînzi şi iar se duc după ce s-au săturat, mai se joacă voioşi, mai se bat, fie între dînşii, fie cu alţii, şi ziua trece pe nesimţite.
Serile, Mara, de cele mai multe ori, mănîncă ea singură, deoarece copiii, obosiţi, adorm, în vreme ce ea găteşte mîncarea. Mănîncă însă mama şi pentru ea, şi pentru copii. Păcat ar fi să rămîie ceva pe mîine.
Apoi, după ce a mai băut şi o ulcică de apă bună, ea scoate săculeţul, ca să facă socoteala. Niciodată însă ea n-o face numai pentru ziua trecută, ci pentru toată viaţa. Scăzînd dobînda din capete, ea pune la o parte banii pentru ziua de mîine, se duce la căpătîiul patului şi aduce cei trei ciorapi: unul pentru zilele de bătrîneţe şi pentru înmormîntare, altul pentru Persida şi al treilea pentru Trică. Nu e chip să treacă zi fără ca ea să pună fie şi măcar numai cîte un creiţar în fiecare din cei trei ciorapi; mai bucuros se împrumută pentru ziua de mîine. Cînd poate să pună florinul, ea-l sărută, apoi ră mîne aşa, singură, cu banii întinşi pe masă, stă pe gînduri şi începe în cele din urmă să plîngă.
Nu doară că i-ar fi greu ceva; cînd simte greul vieţii, Mara nu plînge, ci sparge oale ori răstoarnă mese şi codiri. Ea îşi dă însă seama cît a avut cînd a rămas văduvă, cît are acum şi cît o să aibă odată. Şi chiar Mara să fii te moi cînd simţi că e bine să fii om în lumea aceasta, să alergi de dimineaţă pînă seara şi să ştii că n-o faci degeaba.
Peste zi ea vede multă lume, şi dacă-i iese-n cale vreo femeie care-i place şi ca fire, şi ca stare, şi ca înfăţişare, ea-şi zice cu tainică mulţumire: "Aşa are să fie Persida mea!" Iar dacă bărbat e cel ce-i place, ea-şi zice: "Aşa are să fie Trică al meu!"
Era una, preoteasa de la Pecica, o femeie minunată, şi dulce la fire, şi bogată, şi frumoasă: ar fi spart Mara toate oalele dacă cineva s-ar fi încumetat să-i spună că Persida ei n-are să fie tot aşa, ba chiar mai şi mai. Iar preoteasa aceea stătuse patru ani de zile la călugăriţele din Oradea-Mare: era deci lucru hotărît că şi Persida are să stea cel puţin cinci ani la călugăriţele din Lipova.
A şi făcut Mara ce-a făcut, şi maica Aegidia, econoama, i-a făgăduit că-i va lua copila şi pentru numai 60 florini pe an, căci e văduvă cu doi copii, sărăcuţii de ei. Au trecut însă doi ani de atunci, Persida împlinise nouă ani, şi Mara nu se putu hotărî să dea atîta bănet ― pentru nimic. Ar fi putut să dea; avea de unde; asta ea însăşi o ştia mai bine decît orişicine; dar n-o ierta firea să rumpă din nici unul dintre cei trei ciorapi.
Trică îi făcea mai puţină bătaie de cap.
Era un om la Lipova, Bocioacă, starostele cojocarilor, care lucra vara cu patru şi iarna cu zece calfe, scotea la toate tîrgurile cele mai frumoase cojoace, ţinea tăierea cărnii în arîndă şi avea de nevastă pe Marta, fata preotului de la Cladova. Minunat om! ― aşa trebuia să fie şi Trică! Iar pentru aceasta nu era nevoie de multă şcoală: atît ca să-l primească ucenic.
Maica Aegidia cerea însă mult, şase florini pe lună, şi pe deasupra mai erau şi alte cheltuieli.
"Hm" zise Mara, încreţindu-şi sprîncenele, şi începu să facă în gîndul ei socoteala cam cîţi oameni vor fi trecînd în fieştecare an peste podul de plute de pe Murăş. Nimeni în lumea aceasta n-ar fi putut să facă socoteala aceasta mai bine decît dînsa, care atîta timp a stat pe ţărmurii Murăşului. Ce-ar fi fost adică dacă ar fi luat din ciorapul Persidei arînda podului? Putea să dea mai mult decît alţii, fiindcă nu voia să cîştige decît cei 60 florini şi încă ceva pe deasupra. Apoi mai cîştiga şi dreptul de a-şi pune masa şi codirile la capul podului, pe unde trecea toată lumea.
Stătea Mara, stătea şi număra în gîndul ei banii, cîte doi creiţari de om şi cîte zece de perechea de cai ori de boi, număra mereu şi-i aduna de se făceau mulţi, încît ochii i se umpleau de lacrimi.
S-ar putea oare să fii văduvă săracă, să-ţi vezi fata preoteasă, feciorul staroste în breasla cojocarilor şi inima să nu ţi se moaie?!
Că lucrurile ar putea să vie şi altfel, asta Mara nu putea s-o creadă cînd vedea ca-n aievea cum atît de bine au să iasă odată toate.
II
MAICA AEGIDIA
Maica Aegidia era mititică, păşea mărunt, vorbea scurt şi apăsat, avea nas nu tocmai mic şi o căutătură aspră şi scrutătoare, dar se muia cînd vedea lacrimi de văduvă: ea a stăruit ca maica prioriţa s-o primească pe Persida şi pentru numai cincizeci de florini pe an, ba a mai şi alergat pe la dl Hubăr, economul oraşului, ca Mara neapărat să capete arînda podului.
Erau creştineşti faptele aceste, dar ea tot nu putea să fie mulţumită de a le fi săvîrşit.
Sidi era, ce-i drept, foarte deşteaptă şi, din clipa cînd se despărţise de Trică, se făcuse tăcută, aşezată, ascultătoare, aproape blîndă; nu era însă chip s-o desfaci de deprinderile ei urîte, s-o ţii pieptănată şi cu mîinile curate, nici s-o aduci la buna-cuviinţă. Apoi Mara venea mereu pe la mănăstire ca să se plîngă că lumea nu mai trece pe pod nici de la Radna la Lipova, nici de la Lipova la Radna, încît maica Aegidia, muiată de lacrimile ei, se mulţumea şi cu patru florini pe lună, punea al cincilea de la dînsa. Iarna, în sfîrşit, după ce Murăşul a îngheţat şi nimeni nu mai plătea cei doi creiţari, maica cea cu căutătură aspră punea toţi cei cinci florini de la dînsa şi era foarte mulţumită că Mara o mai ajută şi ea la îmbrăcămintea copilei.
Serile apoi Mara îşi fă cea, ca de obicei, socotelile şi tot i se mai umpleau, ba mai vîrtos îi erau plini ochii de lacrimi.
Un singur lucru o punea cîteodată pe gînduri. Prea se făcuse blîndă Persida: nu care cumva călugăriţa aceea s-o momească, s-o farmece şi s-o facă şi pe ea călugăriţă smerită. "Mai bine moartă!" Dar nu! asta nu era cu putinţă: neam de neamul ei n-a fost om smerit; toţi creştini adevăraţi! Apoi Trică se făcuse şi el băiat aşezat, ascultător şi bun şcolar. Asta vine cu vîrsta la copiii care sunt răi de mici.
Aşa, cîteodată, îşi mai aduc, nu-i vorbă, şi ei aminte de timpurile trecute.
Într-o frumoasă zi de primăvară dl învăţător Blăguţă a venit mai tîrziu decît de obicei la şcoală. Îi plăcea mult să pescuiască, se topiseră cam iute zăpezile, Murăşul se umflase şi apa era tulbure, cum e mai bună pentru pescuit. Şi era lucru ştiut că, în lipsa dlui Blăguţă, Costi Balcovici e acela care pune mîna pe nuia, ca să ţie buna-rînduială ― nu poate pentru c-ar fi fost cel mai mare dintre şcolari, dar învăţa bine şi era băiatul turtelarului din Radna.
Una e însă Blăguţă şi alta Costi, deşi era băiat de turtelar. În faţa dlui Blăguţă, Trică stătea smirnă, iar cu Costi se bătuse adeseori în piaţă, în zilele cele bune, cînd nu era singur, ci săreau amîndoi, cu Sida, în capul lui, şi rar scăpa Costi cu faţa curată, fiindcă Sida avea gheare ca pisica şi ar fi sărit şi în foc pentru frăţiorul ei.
Tocmai de aceea, poate, Costi era foarte aspru faţă cu Trică, pe care îl ştia acum singur.
― Trică, strigă el răstit, stai frumos!
Trică se ridică îndrăzneţ în picioare: i se făcuse o nedreptate.
― Şezi! strigă Costi.
― Dacă vreau şed; dacă vreau stau, răspunse Trică. Cine eşti tu ca să-mi porunceai mie?!
Ceilalţi şcolari începură să rîdă cu gurile întinse pînă spre urechi, căci copiii sunt oameni şi ei şi se simt mulţumiţi cînd văd umilirea celor ce prea repede se înalţă. Dar Costi, pui de om şi el, nu voia să fie umilit.
― Afară! strigă el dăscăleşte, în genunchi! şi, rostind porunca, se şi duse ca să-l apuce pe Trică.
Trică, cu vreo trei ani mai mic decît Costi, nu se simţea destoinic să ţie piept cu acesta: cu cît mai mic era însă omul, cu atît mai mare îi era hotărîrea, şi el ştia să muşte, să zgîrie şi să dea cu picioarele, ceea ce pe Costi îl umplea cu atît mai vîrtos de mînie, cu cît ceilalţi şcolari se ridicaseră pe bănci şi rîdeau cu hohote de cîte ori Trică îl nimerea bine. Astfel învingerea nu putea să fie decît a lui Trică: bătaie, ce-i drept, a mîncat, părul i s-a cam rărit, gîtul îi era zgîriat, dar din bancă tot n-a ieşit şi în genunchi nu l-a pus decît dl Blăguţă, care ţinea ca autoritatea lui Costi să rămînă întreagă.
Ieşind din şcoală, Trică a luat-o, ca de obicei, drept spre pod, unde mumă-sa aduna creiţarii şi îşi vindea mărfurile. Cît s-a bătut cu Costi şi cît a stat în genunchi, o singură lacrimă nu i se ivise în ochi, abia acum, după ce se văzu singur, începu să şteargă din cînd în cînd cîte o lacrimă. Ah! cum ar fi voit să-l poată muşca pe Costi, încît urma dinţilor să-irămîie toată viaţa! Costi era însă mai tare decît dînsul.
"O să-l spui eu mamei, îşi zise băiatul, şi o să treacă el pe la pod!"
Cînd însă vorba era s-o facă, el n-o putea. Degeaba i-ar fi spus: o fă cea numai să se plîngă, ca alte dă ţi, că e vă duvă şi că toţi îşi bat joc de copiii ei, fiindcă n-au tată, ca să-i ocrotească.
"Ah! zise el suspinînd, de ce nu mai e Sida aici?!"
Da! singură ea putea să ştie ce va să zică a fi bătut de Costi.
El se strecură fără de veste pe lîngă un car peste pod, apoi, trecut odată pe cellalt ţărmure, se duse ca din puşcă pînă la mănăstirea de călugăriţe, trase clopoţelul de la intrare şi spuse, după ce i se deschise, că mumă-sa l-a trimis să-i aducă soră-si ceva.
La călugăriţele din Lipova nu puteai să vorbeai cu orişicine orişicînd şi despre orişice. Sidi nu era însă oricine, şi maica Aegidia cea aspră, fiind totodată şi înţeleaptă, ţinea să nu răscoale întreaga mănăstire, ceea ce ar fi făcut dacă ar fi oprit pe Sidi, care începuse să se vaiete cînd i s-a spus că acum, asupra mesei, nu poate să-şi vadă fratele. Astfel Trică n-a avut să adepte mult.
― Cee?! întrebă ea răstită.
― Uite, zise el încet, ca să nu audă şi sora Marta, care se afla în iatacul de alături, Costi m-a bătut.
― Te-a bătut el pe tine, şi tu, prostule, te-ai lăsat să te bată!
― Dacă el e mai tare!
Persida rămase cîtva timp pe gînduri, cu răsuflarea oprită şi cu ochii ţintă la un colţ.
― Haide!... zise apoi şi îl apucă de braţ, ca să-l ducă spre ieşire, unde cheia era în uşă.
― Sidi, Sidi! strigă sora Marta speriată şi plecă s-o oprească.
― Haide! grăi Persida mai tare. Ea n-are voie să iasă după noi!
Ieşind apoi în stradă, ei o luară spre pod.
Da! însă dincolo era Mara, şi ea n-avea să-i vadă, nici să-i ştie.
Pe ţărmurele despre Lipova, de la pod la deal, e Sărăria, o mare şură de scînduri, în care se adună sarea adusă de luntri de la ocnele din Ulioara, ca să fie vîndută pentru satele de dimprejur. În faţa Sărăriei sunt vara-iarna, ziua-noaptea o mulţime de care, iar din sus de Sărărie e şirul de mori plutitoare de-a lungul ţărmului. Persida şi Trică se strecurară printre care, ocoliră Sărăria şi înaintară spre mori. De cîte ori, vara, au trecut ei Murăşul pe luntriţa de la vreo moară!
Acum însă nu era vară, ci primăvară, şi Mură şul era lat, foarte lat, tulbure-găIbui şi plin de spumă şi de vuitori. Morile, care alte dăţi se aflau în apropierea ţărmurelui, de care erau legate prin o podişcă, acum rămăseseră departe spre mijlocul rîului, de unde abia li se auzeau tocăniturile monotone. Cum să ajungă ei acolo, ca să roage pe vreuna dintre calfele de morar să-i treacă?!
Nu era chip! şi totuşi cei doi copii bălani şi cu obrajii rumeni erau voioşi: mult era frumos şi bine aici în faţa valurilor ce se tăvăleau greoaie spre şesul depărtat. Venea cu ele şi o adiere primăvăratică, iar dincolo, pe coastele de la Radna şi de la Şoimoş, se ivea pe ici, pe colo iarba crudă şi verdeaţa de salcie şi de răchită.
― Stai! strigă deodată Persida. Morarii cum se duc ei la morile lor? Trebuie să fie pe aici pe lîngă ţărmure vreo luntriţă. N-ai să te temi! Tu ştii că eu mă pricep la lopată.
― Eu să mă tem?! ră spunse Trică. N-am vîslit vara şi eu?!
Mare lucru nici n-ar fi fost, dacă ai fi putut, ca vara, să dai cu lopata de fund, ca să duci luntriţa precum îţi place; acum însă Murăşul n-avea fund, valurile erau cu mult mai iuţi decît ţi se păreau de la ţărmure şi luntriţa-i ducea pe cei doi copii după cum voia bunul Dumnezeu.
Ochii căprui ai Persidei erau plini de văpaie: era frumos şi bine, mare minune, mai ales pe la vuitori, cînd luntriţa se învîrtea. Oamenii de pe ţărmuri se speriară, cu toate aceste, cînd văzură luntriţa uşoară cu cei doi copii neajutoraţi în ea şi începură să alerge, mai ales de la Sărărie, spre mori, ca să ieie o luntriţă şi să le vie într-ajutor.
Ce ar fi putut adică să li se întîmple? Îi duceau valurile cît îi duceau şi trebuia să-i scoată în cele din urmă la ţărmure, cum scoate apa rîului tot ceea ce pluteşte pe ea.
Mai era însă în drum şi podul, de care nu o dată se izbesc şi se sfarmă plutele aduse din Ardeal. Lumea alerga dar spre pod pentru ca de acolo să le vie cumva într-ajutor.
În acelaşi timp se dusese prin Lipova vestea că o fată a fugit de la călugăriţe cu un băiat. O fată şi un băiat! S-ar fi putut oare ca în gîndul lumii fata să nu fie mare, cînd fuge cu un băiat? Degeaba i-ar fi spus că nu era, degeaba i-ar fi arătat perechea; ea tot n-ar fi crezut. Mai erau dar şi alţi oameni la pod, în faţa mănă ştirii, ca să afle cum s-au petrecut lucrurile cu fuga.
Mara, podăriţa, vedea că o mişcare neobişnuită s-a pornit de la Sărărie şi de la mănăstire spre pod. Sări dar de la locul ei şi grăbi spre Lipova. Uitîndu-se apoi încotro se uitau şi oamenii, zări deodată luntriţa purtată de valuri şi alte două luntriţe mînate de vîslaşi voinici, care grăbeau să o ajungă.
― Vai de mine! strigă ea, cuprinsă de spaimă.
La moarte s-ar fi gîndit, dar nu că sunt chiar ai ei copiii din luntriţa care venea, venea mereu şi iute spre pod.
Mara începu să alerge şi să cheme oameni ca să deschidă podul, ca de obicei, cînd trec plute ori luntre cu sare.
Dincolo, despre Lipova, se îngrămădea pe pod lumea adunată în pripă, iar în fruntea ei venea maica Aegidia, foarte grăbită, ca o păpuşică trasă pe sfoară, cu ochii ridicaţi spre cer, cu mîinile încleştate şi rugînd mereu pe Maica Fecioară de la Radna, făcătoarea de minuni, să le vie copiilor într-ajutor.
Văzînd pe maica Aegidia, Mara se opri.
De la călugăriţă gîndul ei trecu deodată la Persida, şi ochii ei se îndreptară mai cu dinadins spre cei doi copii.
Ea rămase ca înfiptă, cu ochii mari, cu buzele strînse şi strîmbate în jos.
― Sfinte Arhanghele! strigă apoi crucindu-se. Sfîntă Mărie, Maică Preacurată! Bată-vă să vă bată, copii! Nu, grăi dînsa mîngîiată, copii ca ai mei nimeni nu are!
Şi adică ce li s-ar fi putut întîmpla? Printre pontoanele podului era loc de puteau trece şi o sută de luntriţe! Da! da! Lor nu li se putea întîmpla nimic: ea ar fi avut altfel visuri rele şi presimţiri urîte.
Dar cum a ajuns Persida din mănăstire în mijlocul Murăşului?
Pornind iar spre maica Aegidia, ca să afle cele petrecute, Mara era din ce în ce mai strîmtorată. Ştia un lucru: că aşa, numai din senin, n-a plecat Persida de la călugăriţe. Trebuia să fie la mijloc vreo nefăcută!
Mara era însă femeie trăită în lume şi ştia că lucrurile o să meargă mai bine dacă se va ţinea dînsa deasupra.
― Bine, maică, strigă ea, aşa păziţi dv. copiii?
Ce mai putea maica Aegidia să răspundă cînd ea singură era de vină, ea, cu slăbiciunea ei cea mare?
Îşi frîngea mîinile şi nădăjduia în Dumnezeu cel prea milostiv.
― Las-acum, lasă! grăi dînsa căită. Iată, Maica Domnului ne este într-ajutor; luntriţa a apucat-o bine, a luat-o spre locul dintre pontoane şi trece, trece, iat-o, trece!
Toţi alergară să vadă cum luntriţa intră sub pod, apoi se-ntoarseră şi alergară pe-mbulzite, ca s-o apuce ieşind din jos pe pod.
Persida şi Trică şedeau tăcuţi şi strîmtoraţi, căci ştiau, ce-i drept, că de înecat nu se vor îneca, dar nici cu faţa curată nu vor scăpa după ce au ridicat atîta lume în picioare.
Peste puţin îi ajunseră apoi şi morarii ce plecaseră în calea lor; unul dintre dînşii apucă lanţul luntriţei şi începură să vîslească spre malul de la Lipova.
Lumea se porni dar şi ea înapoi, cu Mara şi cu maica Aegidia.
Mult ar fi dat maica Aegidia ca toată această lume neastîmpărată să rămîie departe-n urma ei, ca să poată vorbi ea singură cu Persida. Căci iubea maica adevărul, dar mai presus de toate îi era numele cel bun al mănăştirii, şi toate i le-ar fi iertat copilei dacă prin o minciună bine potrivită ar fi scăpat acest nume bun. Lumea nu era însă numai neastîmpărată, ci totodată şi sprintenă, şi maica Aegidia cea cu pas mărunt rămase ea departe-n urmă.
Iară Persida nu ştia să spună decît adevărul.
Ieşind din luntriţă, ea trecu iute, îndrăzneaţă şi cu capul ridicat printre cei adunaţi pe ţărmure şi se duse drept la maica Aegidia.
― L-a bătut, grăi dînsa iute, i-a scos păr din cap, l-a lovit cu pumnii-n coaste, i-a rupt gulerul de la cămaşă şi l-a zgîriat la gît.
― Cine l-a bătut? întrebă maica mai uşurată.
― Costi Balcovici, ră spunse Trică rar şi răspicat. Domnul învăţător s-a dus să prindă peşte, şi Costi Balcovici a fost obraznic, iar eu nu m-am lăsat bătut.
― Şi eu vreau să-i arăt, adause Persida, că n-are să bată pe fratele meu pentru că e mai mic şi n-are pe nimeni să-l ajute.
― Sărăcuţii mamei! grăiMara înduioşată. Se iubesc, maică, urmă ea ştergîndu-şi lacrimile; se iubesc unul pe altul ca doi copii săraci.
Maica Aegidia era şi ea înduioşată nu numai pentru că vedea lacrimi de văduvă, ci şi pentru că înţelegea pornirea firească şi bună a copilei, dar mai presus de toate pentru că era salvat numele cel bun al mănăstirii.
― Iată, zise ea cu linişte sărbătorească, în loc de a-şi vedea de şcoală, umblă să pescuiască, iar în vremea aceasta copiii se sluţesc unul pe altul. Şi cîte sunt nenorocirile ce s-ar mai fi putut întîmpla dacă n-ar fi paza Celui-de-Sus. La noi nu se întîmplă astfel de lucruri!
― Se-nţelege! grăi Rosa, nevasta lui Hansler, cizmarul de peste drum. La noi e regulă! La romîni însă toate merg una peste alta!
― Aşa e, ziseră alţi cîţiva, în vreme ce iar alţii rîseră.
Lucrul ar fi fost bun şi minunat dacă n-ar fi fost de faţă şi cîţiva romîni, ai cărora obraji se roşiră, fie de mînie, fie de ruşine.
― Aceasta n-am voit s-o zic, grăi dar maica Aegidia. E şi la romîni regulă, se vede însă că nu pretutindenea.
― E un păcătos Blăguţă acela, adăugă Maria lui Ciondrea, care nu-l putea suferi pe învăţătorul din Radna.
Mara stătea ca pe spini. Ştia că papistaşii sunt un neam de oameni duşmănoşi şi ţinea mult la Blăguţă, care era vestit cîntăreţ de strană. Îi mai trecea apoi, parcă, şi un fier roşu prin trup cînd vedea cum trec peste pod oameni, ba pînă chiar şi care, fără ca să plătească creiţarii cuveniţi. Călugăriţa nu putea, în sfîrşit, să aibă dreptate.
― Dar fata mea cum a ieşit din mănă ştire? zise ea rostind vorbele cam rar. Tot învăţătorul nostru ar fi de vină dacă copiii s-ar fi înecat în Murăş?
Maica Aegidia se sperie şi începu să tremure. Nu era deprinsă cu lumea, în mijlocul căreia se afla, şi o trecură fiori reci cînd se gîndi că oamenii aceştia ar putea să se pornească la ceartă. Îi era ca şi cînd dincolo, pe dealurile de la Radna, s-ar fi pornit o furtună cu puhoi, care în toată clipa putea să fie aici.
― Haide, Sidi, fata mea! grăi dînsa grăbită. Sărută mîna mamei şi vino!
Mara ar fi voit să aibă cel puţin o ulcică pentru ca s-o sfarme în mii de bucăţi. Auzi vorbă! Să vie cineva, să ieie fata ei, s-o ducă, şi ea să nu poată face nimic, iar peste pod să treacă oameni şi care, să treacă fără creiţari.
― Fata rămîne cu mine! zise ea, deşi numai cam cu jumătate de gură.
― Nu, mamă! grăi Persida, care ar fi intrat în pămînt de ruşine dacă nu s-ar fi putut întoarce chiar acum înapoi. Ce-ar fi zis celelalte fete? Eu, urmă ea, trebuie să mă întorc la lecţiune!
Maica Aegidia era cea mai fericită dintre călugăriţele de pe ţărmul stîng al rîului.
― Aşa este, grăi dînsa. Te rog, adăugă apoi întorcîndu-se spre Mara, vino şi d-ta cu noi.
Patru care încărcate cu sare cotiră deodată spre pod, ca să treacă spre Radna, iar alte două veneau pe pod spre Lipova.
― Acum nu pot! răspunse Mara şi o porni repede spre pod, ca să-şi adune creiţarii, în vreme ce maica Aegidia plecă cu Persida spre mănăstire, iar Trică se luă după mumă-sa printre lumea ce se risipea.
III
FURTUNA CEA MARE
Nu-i nimic mai iute decît gîndul, iar vorba poartă gîndul dintr-un om în altul.
Peste jumătate de ceas toată Radna şi toată Lipova ştia cum s-au petrecut lucrurile pe ţărmul Murăşului, ba ştia chiar mai mult. Era lucru nemaipomenit! O adevărată răzmeriţă!
Călugăriţa aceea a zis că romînii sunt nişte nemernici! Ba nemernic e Blăguţă, care trebuie să fie alungat cu ruşine de la Radna. Ba nemernice sunt călugăriţele, care nu ştiu să păzească fetele pe care părinţii le lasă în grija lor. Ba o nemernică e Mara, care şi-a vîndut fata. Ştia călugăriţa cu ce drept nu i-o lasă, ci o duce înapoi!
Aşa se vorbea la Lipova şi la Radna, şi nu se vorbea domol şi cu bună chibzuială, ci cu patimă, ca om pe om să se-ntărîte.
Dintr-un lucru de nimic se-nvrăjbiseră fără de veste cîteva mii de oameni, care trăiau mai nainte în bună înţelegere, iar ziua următoare vrajba s-a lăţit, fiindcă era tîrg la Radna, şi s-a-nrăit, fiindcă pornirea pătimaşă trece crescînd din om în om.
Cel mai amărît dintre toţi amărîţii era însă Blăguţă, nenorocitul pescuitor. Avea şi el duşmani, pizmuitori, avea, ca toţi oamenii, răuvoitori, care se bucurau de-ncurcătura în care-l vedeau. Avea însă şi prieteni şi binevoitori, care-l mustrau că le-a mai făcut-o şi asta. Se certa satul asupra lui, şi el nu mai ştia ce să facă.
Şi toate acestea pentru copiii Marei, de care toţi în atîte şi atîte rînduri se-mpiedicaseră.
Om era şi el; trebuia să-şi verse focul asupra cuiva: l-a dat afară din şcoală pe Trică, fiindcă era leneş, neascultător, hărţăgos şi strica şi pe ceilalţi copii.
Trică nu plîngea, ci stătea drept, cu capul ridicat şi cu mîinile lăsate-n jos, apoi, plecat de la şcoală, trecea cu pas domol uitîndu-se drept înainte spre pod.
― Săracul mamei! zise Mara plîngînd la capul podului.
Ce putea dînsa să-i facă? cum putea să-l ajute? Cerul li se surpa amîndurora, parcă, în cap; dar cine asculta plîngerea ei?
― Lasă, dragul mamei, grăi dînsa în cele din urmă, îndîrjită, căci am eu să te dau la o altă şcoală mai bună! Am să te scot om, om de carte, om de frunte, ca să nu mai fii ca tatăl tău şi ca mama ta, ci să stea ei şi copiii lor în faţa ta cum noi stăm în faţa lor! Eu pot, eu am, urmă ea avîntată; mi-a dat Dumnezeu şi are să-mi mai deie, fiindcă el nu face deosebire între oameni!
Faţa lui Trică se însenină. Nu prea înţelegea, ce-i drept, vorbele mumei sale, dar ştia că are să meargă la altă şcoală, că nu el, ci Costi Balcovici are să rămîie în cele din urmă de ruşine.
Chiar acum însă Mara nu putea să-l ducă la şcoală. Era hotărîtă să-l ducă la Arad, fie mîine, fie poimîine, cît mai curînd, îndată ce-şi va fi făcut vreun rost pentru creiţarii de pod. Deocamdată treceau oameni şi care fiindcă era tîrg la Lipova: n-avea Mara timp nici măcar să se gîndească.
Peste noapte trecea de tot puţină lume de la Radna la Lipova ori înapoi. Serile dar Mara lăsa podul în grija lui Gheorghe, un văr al ei, căruia îi dădea bilete pentru cîte doi şi pentru cîte zece creiţari, ca să aibă un fel de socoteală cu el. Tot putea însă Gheorghe s-o înşele, şi de aceea niciodată ea nu l-a 1ă sat şi peste zi să adune creiţarii. Atît era acum de hotărîtă să plece mîine la Arad, încît îşi călcă pe inimă şi vorbi cu Gheorghe ca să rămîie în lipsa ei la pod.
Seara apoi, după ce rămase singură şi-şi făcu socoteala, ea stete foarte mult pe gînduri.
Era mare lucrul pe care voia să-l facă, mare şi greu. Nu-i vorbă, cîştigul podului ar fi fost destul de mare ca să plătească pentru Persida şi să-i mai ră mînă şi pentru cheltuielile ce voia să-şi facă cu Trică. Ba mai şi ră mînea ceva pe deasupra.
Ea a luat însă arînda podului din banii Persidei: cum putea să-i facă parte şi lui Trică? Îşi nedreptăţea fata!
Nu-i vorbă, ar fi putut să ia arînda în socoteala amîndurora... dar era atît de greu. Cum să dea dînsa atît amar de bani pentru un lucru care nu se vede?
Doamne, cîţi oameni sunt cu multă ştiinţă de carte care trăiesc ca vai de capul lor, luptîndu-se cu nevoile vieţii şi nebăgaţi în seamă, ba poate chiar dispreţuiţi de alţii care nu ştiu carte, dar au bani?! În zadar! mai presus de bani nu e nimic decît sănătatea şi voia bună. Cum să dai banul pe care-l ai în mîna ta, cînd nu capeţi pentru el ceva hotărît, pipăit, neîndoios, ci numai o părere, o nădejde, un gînd, care poate să te înveselească acum, dar nu ştii dacă se va împlini ori nu?
― Ferit-a Dumnezeu! grăi dînsa hotărîtă. Ce-i în mînă nu-i minciună.
Nu! ea nu putea să se lepede de visul ei.
Ziua următoare n-a plecat dar la Arad, ci l-a îmbrăcat pe Trică mai curăţel şi l-a dus, peste Murăş la Bocioacă.
Ştia băiatul destulă carte ca să fie ucenic de cojocărie, şi mai învăţa şi de aici înainte duminicile şi zilele de sărbători.
Nu era însă bine aleasă nici ziua, nici casa.
Ce-i drept, Bocioacă, el însuşi om aşezat şi scurt la vorbă, l-ar fi primit bucuros pe Trică, ai cărui ochi îi plăceau, precum zicea el. Îi părea băiatul sănătos, deştept, aşezat şi sprinten. Nevasta lui Bocioacă era însă fată de popă; cum ar fi putut ea să sufere în casa ei, chiar acum, după cele petrecute, pe băiatul Marei, care, nespălat, nepieptănat, nu putea să fie decît un obraznic?
― O, Doamne! grăi Mara cînd Bocioacă îi spuse cu mare înconjur că nu poate să-i primească băiatul ucenic. O, Doamne! zise iar şi nu mai putea să zică nimic.
Iar li se surpa cerul, parcă, amîndurora în cap, şi Trică iar stătea drept, cu capul ridicat şi cu mîinile lăsate în jos.
Carevasăzică, nici măcar ucenic de cojocărie nu mai putea să fie băiatul acesta sărac!
Şi toate aceste din vina Persidei! Nu! Persida nu putea să fie vinovată. Vmovată era numai maica Aegidia, călugăriţa cea papistăşească! Nu! nu! Dumnezeu a voit aşa, pentru ca s-o întoarcă iar la gîndul cel bun.
― Haide, dragul mamii, îi zise ea băiatului; am să te dau, tot am să te dau, tocmai de aceea am să te dau să înveţi carte!
Era în gîndul ei hotărîtă să n-o mai lase nici pe Persida la călugăriţe. Nu se mai putea împăca cu gîndul că lumea zicea că şi-a vîndut copila, c-a înstrăinat-o, c-a lepădat-o.
Da! urît, nesuferit era gîndul acesta! Dar ce făcea apoi cu fata? unde o ducea? cum o ţinea? ce rost îi făcea?
Mergînd cu Trică spre mănăstire, Mara era din ce în ce mai muiată.
Ce ar fi fost adică dacă, după aţîţe nenorociri, maica Aegidia s-ar fi învoit să ţie pe Persida şi fără de plată, ca să rămînă cei 6 florini pentru Trică? Avea atîta slăbiciune pentru copilă, şi unde mănîncă o sută, mai poate să mănînce şi încă unul, unde se adăpostesc o sută, mai e loc şi pentru o biată de fată săracă.
Era tare muiată Mara cînd a intrat în mănăstire, însă mai muiată încă era maica Aegidia cînd a văzut ochii cei plînşi ai văduvei, de care se despărţise în împrejurări atît de grele şi de care se temea oarecum.
― Am să-i vorbesc maichii prioriţei, zise ea strîmtorată. Persida e o copilă cu porniri sălbatice, dar bune, foarte bune. O iubeşte şi maica prioriţa.
"Am să-i vorbesc" avea pentru Mara înţelesul "lucrul e făcut".
― Apoi, urmă călugăriţa, am să-ţi dau o scrisoare către părintele guardian de la mănăstirea din Arad a minoriţilor. Vin şi părinţii copii săraci, care umblă din mănăstire la şcoală. Au, dacă îi scriu eu părintelui guardian, să-l primească şi pe el.
Mara era foarte fericită şi foarte grăbită, ca nu cumva să-şi schimbe din nou gîndul.
Plecînd de la maica Aegidia cu scrisoarea, ea a alergat să-şi caute căruţă, ca să nu mai piardă şi ziua de mîine, căci îi era foarte greu să-l ştie pe Gheorghe adunînd creiţari la pod.
Pe la amiazăzi era la Arad.
Îşi pusese-n gînd să meargă fără întîrziere la părintele guardian; acum însă parcă-i venea greu s-o facă şi ţinea să se mai gîndească.
Î1 vedea pe Trică şcolar harnic; îl vedea ieşit din şcoli; îl vedea domn mare, om cu casa lui, cu masa lui, cu rostul lui. Iară ea era tot Mara cea veche.
― Nu! nu! zise ea ― nu-mi înstrăinez eu copilul meu, că ci acesta e singurul pe care-l am.
Erau şi-n Arad cojocari, mai şi mai decît Bocioacă de la Lipova. Ea se duse cu Trică la Steva Claici, sîrbul cel bogat, care lucra iarna cu douăsprezece, iar vara cu opt calfe şi era vestit în piaţa Aradului pentru cojoacele lui frumos împodobite.
În zadar! Îi fusese ursit lui Trică să fie cojocar ca Bocioacă, starostele cojocarilor din Lipova, dar mai bogat încă, fiindcă avea Mara şi aduna mereu.
IV
PRIMĂVARA
Omul vede cu ochii, aude cu urechile, dă cu socoteală şi te scoate în cele din urmă cum eşti, orişicît de mult te-ai sili să-i pari altfel.
Degeaba se mai plîngea deci Mara c-a rămas văduvă cu doi copii, sărăcuţii de ei.
Copiii, aşa săraci cum rămăseseră, credeau cum creşte răchita-n prundişul apătos, iară muma lor întinerea, parcă, adunînd creiţari la capul podului.
Nu-i vorba, tot Mara cea veche era, tot soioasă, tot nepieptănată, şi nici că i-ar fi şezut bine altfel. Vorbea însă mai apăsat, se certa mai puţin, călca mai rar şi se ţinea mai drept decît odinioară. Se simte omul care are şi-l vezi cît de colo pe cel ce se simte.
Şi dacă n-ar fi alta, e în lumea aceasta şi bine, şi rău.
Cîtă vreme se află în largul lui, omul nu-şi prea bate capul cu alţii; cînd te afli însă în strîmtoare, te uiţi bine împrejurul tău, ca să vezi dacă nu cumva e prin apropiere cineva care poate să te scape.
Au simţit-o cei strîmtoraţi pe Mara că ar putea, dac-ar voi, să le vie într-un ajutor, aşa, cu o sută, cu două, fie ca să-şi cumpere o pereche de boi, fie ca să-şi dreagă casa, fie ca să împlinească preţul unei vii ori al unui pămînt scos în vînzare. Pînă la toamnă, cu camătă bună, se înţelege.
― N-am, zicea Mara. De unde aşputea să am eu?
Şi asta i-ar fi şi rămas vorba dacă n-ar fi la mijloc şi camăta. Chiar mică fie, dar tot e ceva.
― Uite! Am ceva, grăi dînsa, nu atîta cît ceri, dar ştiu pe cineva care are; să iei jumătaţe de la mine şi altă jumătate de la dînsul.
Acel cineva era domnul Anton Hubăr, economul orăşenesc de la Lipova, prieten bun al tuturor beamterilor[1], al preotului nemţesc de la Lipova şi al maichii Aegidiei.
Hubăr era măcelar, dar nu mai ştia ce se petrece în măcelărie. Asta era treaba nevestei şi a feciorului său Naţl, un băiat încă tînăr, dar deştept şi harnic, care purta gospodăria cu două calfe. Hubăr el însuşi petrecea toată ziua la casa oraşului, la cazino ori jucînd cărţi cu popa şi cu directorul de la Steueramt[2], dl Liubicek.
Ca femeie cu minte, Mara ştia că n-are niciodată să-şi piardă banii dacă face tovărăşie cu Hubăr. Cîştiga, ce-i drept, mai puţin; dar de asta n-o durea pe dînsa capul, fiindcă tot mai pişca cîte ceva, pentru osteneală, cînd datornicul făcea plăţile, şi, lucru de căpetenie, nu se temea că Hubăr îi va urca arînda podului.
Creşteau dar şi ciorapii deodată cu copiii.
Tu, Doamne! cum cresc toate în lumea aceasta.
Era ca ieri cînd l-a dat pe Trică ucenic de patru ani şi se şi pomeni cu el calfă, un băietan de cincisprezece ani, cam deşirat, dar înalt ca un grenadir, cam motolog, dar cu virtute. Păcat numai că trecea şi acuma săptămîna fără ca el să se spele şi să se pieptene: aceasta nu se face, asta ştia el, decît duminicile şi zilele de sărbători împărăteşti, după-prînz, ba chiar şi atunci numai dacă nu e timpul ca să se scalde în Murăş.
Persida, sărmana, se speria cînd îl vedea aşa, din Paşti în Crăciun.
Se obişnuise atît de rău acolo, în mănăstire, ca toate să fie curate în preajma vederii ei, încît o apuca un fel de boală cînd venea de sărbători pe acasă şi trei zile depline rînduia mereu şi curăţea pînă şi prin podul casei.
Păcatul acesta căzu pe dînsa mai ales fiindcă în mănăstire nu mai stătea cu celelalte fete, ci cu maica Aegidia, pe care o apucau durerile de cap cînd vedea praf pe masă, ori cînd un scaun nu stătea tocmai la locul lui.
Mara era, cît stătea fata ei acasă, mereu cu ochii umezi, ea singură nu ştia de ce.
Prea i se făcuse fata fată, şi nu mai ştia ce să facă cu dînsa. Înaltă, lată-n umeri, plină, rotundă şi cu toate aceste subţirică s-o frîngi din mijloc; iar faţa ei ca luna plină, curată ca floarea de cireşşi albă de o albeaţă prin care numai din cînd în cînd străbate abia văzut un fel de rumeneală.
Nu! asta nu putea să rămîie aşa. Ştia Mara că vine frumuseţea şi se trece, şi-i venea să geamă de durere şi-ar fi vrut s-o poată fermeca, pentru ca aşa să rămîie pe veci înmărmurită, ca veşnic oamenii, văzînd-o, să strige cuprinşi de mirare: "A fost odată o Mară şi aceasta e fata ei: copii că dînsa nimeni n-a mai avut!"
Şi totuşi voia s-o ţină ascunsă şi tresărea adeseori cuprinsă de gîndul că are să i-o răpească cineva, s-o ieie, s-o ducă, s-o înstrăineze, s-o facă muiere.
În zadar! Nici că se putea altfel: ăsta i-e rostul în lume.
Şi iarăşi altă groază o cuprindea, şi sărea nopţile speriată din somn, ca să alerge peste Murăş şi să-şi aducă fata acasă.
Auzise atîte poveşti despre fete frumoase ademenite de călugăriţe, ca să ieie vălul şi să rămîie viaţa lor toată între zidurile ce atîtea taine ascund. Iar Persida iubea pe maica Aegidia, Persida se simţea bine în mănă ştire, Persida se simţea nenorocită cînd venea la casa ei cea săracă.
Sărmana mamă!
Cum să ţină ea la casa ei asemenea fată?
Cît a ţinut postul Paştilor, Mara a rînduit mereu, a curăţit, a văruit şi răsvăruit, şi-a dres casa, şi-a îngrădit din nou curtea, şi-a cumpărat mai întîi masă, apoi şi scaune, apoi şi două paturi noi, un dulap, ba pînă chiar şi trei icoane. Îi sîngera inima cînd i se storceau banii adunaţi cu multă grijă pentru aceste nimicuri, de care dînsa nu simţea nici o trebuinţă; dar băiatul ei se făcuse calfă şi-l aştepta ca să petreacă Paştile cu sora lui şi cu muma lui; îşi aştepta copiii, care nu mai erau săraci ca odinioară, şi ţinea ca Persida să se simtă bine acasă.
Sărmana mamă!
Pe cînd ea se pregătea cu neastîmpăr să-şi primească copiii, neastîmpărul vieţii cuprinsese pe fiica ei.
La colţ de uliţă, peste drum de mănă ştire, era măcelăria lui Hubăr.
Hubăroaie, o femeie scurtă şi cam grasă, şedea, ca de obicei, pe un scaun din fundul măcelăriei, iară feciorul ei, Hubărnaţl, tăia carnea şi-o cîntărea, apoi lua banii şi îi dădea mumei sale, care ţinea casa.
După ce cumpărătorii se răreau, Hubărnaţl făcea rînduială, strîngea fărîmăturile cu măturişca, apoi, dacă timpul era frumos, ieşea în faţa măcelăriei, ca să vadă mai bine lumea.
Deşi măcelar, Hubărnaţl era, aşa, la înfăţişare, om plăpînd, parcă mai mult fată decît fecior. Om de vreo douăzeci şi unu de ani, cu mustaţă puţină, cu obrajii rumeni, cu şorţul curat, oarecum ruşinos, el semăna mai mult a cofetar decît a măcelar. Ai fi crezut că nu e în stare să frîngă gîtul unei vrăbii.
Aşa şi era în adevăr.
Lovea cu toporul în fruntea boului şi înfigea cuţitul drept în inimă fiindcă asta îi era meseria. Nu era însă în stare să rostească o vorbă aspră şi se-nduioşa pînă la lacrimi cînd vedea pe mumă-sa mîhnită.
Aşa şi l-a crescut Hubăroaie, care atîta copil, atîta om avea în lumea aceasta.
Şvăboaică de la Buda, ea se măritase foarte tînără după Hubăr, un vienez harnic şi chefliu, dar cam iute la fire, şi puţin în urmă veniseră aici, unde nu aveau pe nimeni. Lucrînd cu zestrea ei, Hubăr a agonisit în cîţiva ani, mai ales în timpul revoluţiunii de la 1848, o frumoasă avere. Încă mai bine le-a mers apoi după revoluţiune, cînd Hubăr a ajuns, ca neamţ din Viena, la mare cinste, şi casa lor era pusă în rîndul celor de frunte. Dar tocmai aceasta era nenorocirea Hubăroaiei: rămăsese la măcelărie ea singură cu calfele, iară bărbatul şi-l vedea aproape numai zilele de sărbători, cînd poftea beamteri la masă. Astfel mîngîierea ei era Naţl, care a crescut lîngă mumă-sa mereu mîhnită şi încă de copil simţise că nu merg lucrurile bine în casa lor.
Şi dacă n-ar fi fost asta, el nici c-ar fi ajuns măcelar.
Î1 dăduse tatăl său la gimnaziul din Timişoara, unde patru ani de zile, cît a stat, a fost mereu între cei dintîi. Anul al cincilea, însă, după vacanţa de la Paşti, nu s-a mai întors, ci a rămas acasă, lîngă mama lui, la măcelărie. S-a şi făcut măcelar, însă firea nu i s-a asprit, şi cînd ieşea cu şorţul lui curat în colţul străzii, îţi venea să zici că nu e al lui şorţul, ci l-a pus numai aşa, de încercare.
Ani de zile de-a rîndul a stat el aici fără ca să fi vă zut pe cineva la vreuna din ferestrele de peste drum. Şi jos, şi sus, ferestrele acelea erau date în alb, ca să nu se vadă prin ele, şi nu se deschideau niciodată. Acolo dar el nu se uita, fiindcă ştia că n-are ce să vadă.
Zidirea mănăstirii se sfîrşea însă în faţa măcelăriei, iar mai departe-nspre stînga era grădina mănăstirii, împrejmuită cu un înalt zid de piatră. Ferestrele despre grădină se deschideau, ba mai ales acum, primă vara, stăteau aproape toată ziua deschise. Naţl nu vedea, ce-i drept, de la măcelărie acele ferestre, dar putea să le vadă dacă trecea spre stînga, în faţa gră dinii.
Într-una din zile, ferestrele fiind deschise şi izbind o dată vîntul în ele, una, tocmai cea de la iatacul din colţ, unde stătea maica Aegidia cu Persida, s-a sfărîmat.
Naţl s-a dus să vadă şi a văzut ― nu fărîmăturile de geam, ci o fată, care îi părea grozav de frumoasă.
Nu-i vorbă, n-avea nevoie să şi fie pentru ca să-i pară frumoasă. Ceea ce se iveşte la fereastra unei mănăstiri de călugăriţe are totdeauna ceva tainic şi plin de farmec. Acolo, chiar bătrînă fiind, femeia pare tînără, chiar urîtă, pare frumoasă; iară lucrurile sunt cum ele ne par.
Din întîmplare, însă, Persida, care alergase şi ea să vadă ce s-a întîmplat, era chiar mai tînără, mai frumoasă şi mai plină de farmec decît cum Naţl era-n stare să şi-o închipuiască.
El rămase uimit, cu inima încleştată şi cu ochii oarecum împăienjeniţi.
Îi era parcă s-a rupt, s-a frînt, s-a surpat deodată ceva şi o mare nenorocire a căzut pe capul lui.
Persida sta neajutorată în faţa geamurilor sparte şi nici nu-l băga-n seamă, cînd veni maica Aegidia, ca să vadă paguba.
Femeie mai aşezată şi mai cuminte, ba chiar călugăriţă, maica Aegidia tresări cînd văzu, peste drum, pe Naţl, băiatul Hubăroaiei, stînd cu ochii ţintă la fereastră . Î1 ştia de copil mic, îl socotise totdeauna cel mai bun băiat, şi mintea i se oprea în loc văzîndu-l atît de îndrăzneţ.
― Sidi! grăi dînsa mîhnită şi apucă fata de braţ, ca s-o dea din vederea tînărului.
Rău a făcut, căci acum se opriră şi ochii Persidei asupra tînărului cu şorţ curat, cu obrajii rumeni şi cu mustaţa mică, acum îşi dete şi ea seama de ce stă acel tînăr acolo.
Obrajii ei se umplură de sînge, şi îi era parcă o săgetase ceva prin inimă.
Atît a fost, nu mai mult, şi ea nu mai putea să fie ceea ce fusese.
Taine mari şi nepătrunse de mintea omenească !
Atît a fost numai, şi gîndul copilei era mereu la fereastra cea spartă, la frumuseţea zilei de primăvară, la omul ce stătuse acolo, peste drum, cu ochii uimiţi şi cu răsuflarea, parcă, oprită . Se temea să mai intre în casă, tremura cînd se apropia de fereastră, suspina greu cînd se uita şi nu-l mai vedea acolo, şi totuşi nu mai avea astîmpăr, nu mai găsea loc de repaos, îşi făcea mereu de lucru în casă.
Nu i-a făcut şi nu-i făcea, nu i-a zis şi nu-i zicea nimeni nimic, nu ştia nimic, nimic nu gîndea şi totuşi, aşa, ca din senin, se zbătea copila ca şi cînd ar voi să scape, să fugă şi să se ascundă în fundul lumii.
Iar două zile în urmă, cînd iar l-a văzut acolo peste drum, ea a rămas nemişcată şi cu ochii ţintă la el. Era parcă pierdută, căzută într-un fel de leşin.
Oamenii treceau de-a lungul uliţei, şi dacă el nu şi-ar fi tras seama, ea ar fi stat mereu acolo, în faţa lui. El însă iar s-a întors în faţa ferestrelor care nu se deschid niciodată .
Nu se deschid, dar se pot deschide. Da! da! nu e voie, dar cu putinţă este!
"Dacă voiesc, pot, grăi dînsa, şi puţin îmi pasă."
Ce era adică? Îi face vreun rău cuiva?! Păcătuia dacă deschidea fereastra?
"Ca el să ştie?" grăi dînsa, apoi se duse cu paşi hotărîţi, deschise fereastra din faţa măcelăriei şi rămase dreaptă, înaltă şi cu faţa deschisă în ea.
Pe Naţl, care stătea în uşa măcelăriei, cuprins de neastîmpăr, îl trecură fiorii.
El ridică fără de voie mîna stîngă la gură şi îi făcu semn să închidă fereastra, căci vedea lumea.
Îi era frică de femeia ce stătea acolo sus în fereastră.
Nu era păcat, nici un rău nu i-a făcut Persida nimănui, şi totuşi ea se simţea umilită, nu mai putea să privească în ochii maichii Aegidiei şi nu se mai ducea, nu mai voia să se ducă la fereastră.
Îi era parcă o apucase un fel de nebunie, care a trecut.
Da! a fost o nemaipomenită ştrengărie, de care îi era ruşine, şi mult ar fi dat ca nici el să nu fi băgat de seamă cînd ea a deschis fereastra.
Dar, la urma urmelor, de ce a şi deschis-o? Numai şi numai ca să-i arate că puţin îi pasă de dînsul, că poate, dacă vrea, s-o deschidă numai ca să rîdă de dînsul.
Ar fi voit să i-o scrie aceasta pe o bucată de hîrtie şi să-i arunce hîrtia cînd îl va mai vedea stînd ca un smintit în faţa ferestrei.
Dar îi era ruşine.
Era nesuferită viaţa aici în mănăstirea aceasta, unde dînsa era atît de singură, şi inima i se bătea mai iute şi mai tare decît de obicei cînd se gîndea că peste cîteva zile va ieşi şi va sta iar acasă, cu fratele ei, cu Trică al ei, care acum nu mai era ucenic, ci calfă, un adevărat flăcău, cu care poţi vorbi.
S-a şi bucurat Persida de sîmbăta Floriilor, cînd Trică a venit s-o ia şi s-o ducă acasă.
Ce om se făcuse! Era tuns abia acum şi îmbrăcat în haine noi-nouţe, din creştet pînă în călcîie toate noi. Nu-i vorbă, hainele îi erau cam largi şi mînecile surtucului ajungeau pînă la degete, dar nimic nu era din tîrgul de vechituri, ca mai nainte.
Deşi îmbrăcat însă în haine noi, Trică se simţea foarte strîmtorat în faţa surorii sale, care era şi mai mare, şi mai frumoasă, şi mai nu ştiu cum decît Milena lui Claici, cea logodită acum cu un teolog. N-o văzuse de un an pe soră-sa şi acum parcă nu îndrăznea s-o mai ia drept sora lui.
― Trică dragă! îi zise ea, întinzîndu-i mîna.
― Da, grăi dînsul tulburat, am venit să mergem acasă... şi nu ştia să-i sărute ori nu mîna, nu putea să-i zică "tu", îi era greu să meargă, după ce ieşiră la uliţă, alăturea cu dînsa, ci rămase un pas în urmă.
Erau, spre pod, două drumuri: unul la stînga, iar cellalt la dreapta.
Persida ştia că e mai scurt cel de la stînga, dar nu stete decît o clipă pe gînduri, apoi, fără de voie, apucă la dreapta, spre măcelărie.
O nouă ştrengărie!
Tocmai în faţa măcelăriei Persida trecu uliţa ca să apuce colţul, şi acum i se împăienjeniră ei ochii, şi iar îi era ca şi cînd un fel de leşin ar cuprinde-o. Îi era ruşine, grozav de ruşine, şi îşi vedea, parcă, obrajii roşiţi de năvala sîngelui.
Naţl sfărîma tocmai cu barda încheietura de la un genunchi, şi cînd Persida se ivi peste drum şi apucă spre măcelărie, el rămase cu privirea pierdută şi barda îi tremura în mînă. Hubăroaie se ridică din jeţ şi înaintă pînă în uşă; servitoarea, care ţinea coşul ca să i se dea carnea, se uita şi ea mirată, iar dincolo, peste drum, la cellalt colţ, se oprise un bătrîn şi stătea cu gura căscată.
Persida trecea ca prin văpaie mistuitoare, iară Trică venea doi paşi în urma ei domol şi cu capul ridicat.
― Trică, grăi dînsa după ce trecu de măcelărie, vino mai iute, nu mă lăsa singură!
― Frumoasă e, şerpoaica! grăi Hubăroaie. A cui să fie oare? Mi-e ca şi cînd aş mai fi văzut-o undeva.
Naţl dete din umeri! El ştia, ce-i drept, unde a mai văzut-o, dar nu ştia a cui este.
― E de dincolo, din mănăstire, răspunse servitoarea; o vei fi văzut la fereastră.
Obrajii lui Naţl, şi altfel rumeni, se făcură roşii ca bujorul.
― Nu, zise Hubăroaie; ferestrele nu se deschid.
― Ai văzut? întrebă dl Bereki, bătrînul din cellalt colţ, care acuma trecuse uliţa şi stătea în uşa măcelăriei.
― A cui e?
― Se poate să mai întrebi? e leită muma ei!
― Aşa e! Da, e fata Marei, grăi Hubăroaie mai întîi mirată, apoi dezamăgită.
"Păcat"! îi venea să mai zică, dar n-a rostit vorba. Era oarecum înduioşată de gîndul că e mare nenorocire să fii atît de fragedă, atît de frumoasă şi să ai mamă pe Mara, precupeaţă şi podăriţă.
Cu totul altfel se înfăţişau lucrurile în gîndul feciorului.
Era şi el mai întîi mirat, în urmă însă îi venea să ridice barda şi să arunce în lună cu ea, apoi să lase măcelăria în grija mumei sale, să alerge după fata Marei şi să sfărîme capul celui ce ar îndrăzni să se apropie de dînsa.
N-avea nevoie, deoarece Persida nu era singură, şi băiatul, care acum mergea alăturea cu dînsa, vedea foarte bine şi ştia, la nevoie, şi el să sfărîme capete.
Un lucru era pe care nu putea Trică să-l înţeleagă: că femeile pe lîngă care treceau, toate, pînă chiar şi fetiţele mici se uitau cordiş, cu coada ochiului, la sora lui şi apoi îşi mai şi întorceau capetele.
O înţelegea însă aceasta mama lui, care ardea de nerăbdare să meargă ca mîine cu fata ei la biserică, iar după-amiazăzi să dea o raită pe la Lipova, ba îi venise odată chiar gîndul de a-l însoţi pe Trică la Arad, ca să stea o zi, două la casa lui Claici.
De! e greu să ai fată mare, mai ales cînd trebuie să stai toată ziua la pod, ca să aduni creiţari pentru ea. Fetele vor să fie purtate prin lume, ca oamenii să le vadă şi să le ducă vestea, să umble mereu, ca să-şi întîlnească norocul. Şi parcă ştia Mara că aici, unde a crescut şi unde toată lumea o ştia de mică, fata ei n-o să-şi poată găsi norocul.
Dar a venit fata acasă, şi acum mama nu mai ştia cum să se gîndească.
Lucrurile nu erau deloc cum ea şi le închipuise.
Se bucura Persida c-a venit acasă şi era voioasă, dar nu vedea schimbările ce se făcuseră în casă şi primprejurul casei.
Degeaba au fost cheltuielile, degeaba osteneala şi neliniştea, căci Persida ar fi văzut poate gardurile huluite şi gunoiul prin curte, dar nu se uita nici la curtea cea curată şi bine îngrădită, nici la pereţii de curînd văruiţi. Ba după ce a intrat şi a văzut lucrurile cumpărate cu atîta amar de bani numai de dragul ei, ea a strîmbat oarecum din nas, ca şi cînd puţin i-ar fi păsat.
Mai rău a strîmbat însă cînd Mara i-a vorbit de biserică.
― O, Doamne, zise ea, dar ce să mai facem şi la biserică?!
Marei îi trecu, parcă, un sloi de gheaţă prin inimă.
În mintea ei duminica şi sărbătoarea erau zile în care omul merge la biserică. Mai ales acum, de cînd cu lumea nemţească, era lucru nestră mutat că coşurile se adună, piaţa se deşertează şi dughenele se închid îndată ce clopotele sună de intrare. Iar pe cînd sună de a treia oară, bolnav pe moarte ar trebui să fii ca să lipseşti de la biserică.
Nu-i vorbă, s-a dus şi Persida; era însă oarecum dusă cu gîndul şi strîmtorată ca străinul între străini şi tot ca nişte străini se uitau şi alţii la dînsa, încît Marei iar îi trecea sloiul de gheaţă prin inimă şi nu-i mai pria bucuria.
Se înşela, cu toate aceste, făcîndu-şi gîndul nesuferit, că i-au momit călugăriţele fata.
Îi era frică Persidei de oameni. Vedea, ba simţea, oarecum chiar şi pe nevăzute, că toţi se uită cu ochii bine deschişi la dînsa, că toţi o judecă, şi inima i se încleşta, ca şi cînd tot în faţa măcelăriei lui Hubăr s-ar afla. Îi era ruşine ca şi cînd toţi ar putea să afle din faţa ei cele petrecute, se temea de ceva neştiut şi nu ştia cum să calce, cum să-şi ţină trupul, cum să-şi poarte capul şi ce să facă cu mîinile ei.
S-a dus, cu toate aceste, şi după-amiazăzi la Lipova, s-a dus cum merge omul osîndit să-şi ia pedeapsa, dar s-a dus rîzînd, fiindcă era crescută de maica Aegidia, care mereu îi zicea: „Să rîzi cînd îţi vine să plîngi şi să plîngi numai cînd vezi pe alţii plîngînd".
Cu inima mereu încleştată şi tremurînd la fiecare răspîntie unde putea să se pomenească în faţa unui om pe care nu voia să-l întîlnească, ea umbla dreaptă şi cu capul ridicat, gata în toată clipa de a înfrunta privirile orişicui.
Era deci obosită cînd s-a întors acasă. Deşi atît de mult s-a temut că nu cumva să-l întîlnească, acum era mîhnită că nu l-a întîlnit, ca să treacă dreaptă, cu capul ridicat, nepăsătoare prin faţa lui.
Era obosită şi i se ura, nu ştia ce să mai facă acasă.
Erau Floriile pentru nemţi; duminica viitoare urmau Paştile nemţilor; abia peste două săptămîni aveau să fie Paştile romîneşti: îi era, parcă, groază cînd se gîndea că abia joi după Paşti se va întoarce iar în mănăstire. Ce să facă ea pînă atunci aici, unde n-avea ce să facă?
Mara vedea că fata ei n-are ce să facă şi se simţea nenorocită că nu ştie ce să-i facă. Se ducea cu ea la denii, o ducea şi dimineţile la biserică, dar degeaba i-a zis sîmbătă să meargă să vază învierea la Lipova ori la Maria Radna, fiindcă fetei îi plăcea să stea acasă.
Şi zilele erau, cu toate aceste, foarte frumoase. Murăşul, crescut ca odinioară din topirea zăpezilor, era plin din mal în mal şi se tă vălea alene spre şes. Pădurile nu înverziseră încă, dar pruniştile erau în floare, iarba se încheiase, sălciile, ră chitele şi plopii lăsaseră mîţişori, vîntul adia dinspre munţi primăvăraţie, răcoros.
― Să mergem să culegem viorele, grăi Trică, pe care nu-l ierta firea să piardă ziua cea frumoasă, mai ales că era lunea Pagilor nemţeşti.
― Dacă ţii... răspunse Persida alene.
Ei plecară la deal spre ruinele de la Şoimoş, locuri lor atît de bine cunoscute.
Era în adevăr frumos. Inima creştea de vederea mugurilor, care începuseră a crăpa, şi sîngele zvîcnea mai iute şi mai tare în adierea vîntului ce trecea peste flori proaspete.
― Ştii ce? grăi deodată Persida. Să trecem la Lipova. Îţi aduci aminte, colo, deasupra viilor, ce frumos era şi cîtă mulţime de viorele!
Era, nu-i vorbă, mai frumos aici; dar frumos era şi acolo; pretutindenea era frumos şi bine.
― Dacă vrei! ră spunse dar Trică .
Apoi se întoarseră la vale, trecură Murăşul, fără ca să-şi mai pună viaţa în joc şi fără ca să plătească creiţarii, şi o luară spre Sărărie, ca să iasă deasupra Lipovei.
― Să trecem prin oraş, grăi Persida, că e mai aproape.
Nu era mai aproape, dar, la urma urmelor, şi prin oraş tot acolo ieşeau.
Sărmana copilă!
A trecut cu inima încleştată prin oraş şi era deznădăjduită cînd s-a văzut la cele din urmă case. Ar fi vrut acum să spună că rău au ales drumul şi să se întoarcă iar prin oraş, ca să apuce drumul pe la Sărărie. Asta însă nu mergea.
― De, zise ea după ce sosiră între vii, tot e mai frumos la Şoimoş!
― Ştiu eu că e mai frumos! îi răspunse Trică, pe care inima îl trăgea acolo unde a petrecut atîtea zile de copilărie.
Da! însă deasupra viilor mai erau şi alţii, care veniseră să caute flori şi să vadă de acolo din deal Murăşul şi lumea cea mare şi largă . Persida începu să urce mai cu virtute.
A urcat, a căutat şi-a adunat flori, apoi s-a întors iar prin oraşla pod, obosită, frîntă.
Hubărnaţl se întorcea şi el obosit, frînt de la Radna, unde e atît de frumos acum primăvara.
Dacă n-ar fi fost pe pod, el ar fi apucat fie la dreapta, fie la stînga: aici însă nu-i rămînea decît să meargă înainte, drept în flacăra cea mare ce se ivi fără de veste în calea lui. Era greu afară din cale! Cum să treacă? cum să calce? cum să-şi ţie mîinile? cum să se uite la ea? să-şi ridice pălăria ori să facă ca şi cînd n-ar cunoaşte-o?
Persida tresări cînd îl zări, îşi îndreptă trupul şi îşi ridică capul. Nu mai era obosită : îi venea să zboare de uşoară ce se simţea; era ca beată de gîndul c-a fost şi el la Radna ― să caute flori de primăvară. Trecînd pe lîngă dînsa, el se uita zîmbind şi cu faţa deschisă, ca la nişte vechi şi buni prieteni, la Persida şi la fratele ei, apoi îşi ridică pălăria şi salută ca un băiat binecrescut, încît Persida, aşa înţepată cum era, trebui şi ea să dea din cap.
― Cine e acesta? o întrebă Trică cu glasul cam înfundat.
― Cine să fie? răspunse ea. Hubărnaţl.
― De unde te cunoaşte?
― Nu mă cunoaşte, dar cunoaşte pe mama!
Trică se uită înapoi.
― Aşa-i! zise el. Ăsta e Hubărnaţl.
Mara se simţise şi ea foarte măgulită cînd Hubărnaţl a salutat-o, în două rînduri, la dus şi la întors, mai altfel decît de obicei. Măgulită se simţea dar şi acum, cînd văzu din capul podului cît de frumos a ridicat feciorul lui Hubăr pălăria în faţa copiilor ei.
N-avea, cu toate aceste, cuvinte de a se bucura, fiindcă seara Persida era foarte neastîmpărată, nu-şi mai putea găsi locul şi a rămas în cele din urmă dusă pe gînduri.
Avea în sufletul ei ceva ce nu putea să spună nimănui, iar aceasta nu pentru că s-ar fi silit, ci pentru că nu ştia nici dînsa ce are. Se temea ea însăşi de sine, simţea c-o apucă din cînd în cînd o pornire năvalnică şi-i vine să se ducă, ea singură nu ştia unde, şi să facă, ea singură nu ştia ce. Mii şi mii de primejdii, nenorociri peste nenorociri, zbuciumări peste zbuciumări, o viaţă plină de nevoi şi de dureri: le presimţea, le vedea, le ştia parcă pe toate cum vin.
― O, Doamne, zise ea cuprinsă de duioşie, ce bine e la mănăstire! Ce fericite sunt maicile!
Mara se cutremură în toată firea ei.
― Îţi place ţie fiindcă te-ai obişnuit cu maicile, răspunse ea. O să vezi, însă, că e bine şi afară din mănăstire.
Mai mult n-a zis Mara, dar acuma era hotărîtă să-şi ducă fata la Arad, neapărat s-o ducă şi s-o ţie cît de mult acolo, ca să se obişnuiască cu lumea.
