ILUMINISMUL

Iluminismul

Caracterizat prin profunde schimbări în structura societăţii, determinate de ascensiunea burgheziei care se afirmă în numele unei noi concepţii despre lume, natură şi societate, ca şi prin efervescenţa de idei produsă de cercetările din domeniul matematicii şi fizicii, secolul al XVIII-lea aduce în cele mai multe ţări europene năzuinţa puternică de înnoire, existentă pe toate planurile culturii.

Iluminismul a pretins eliberarea fiinţei umane de sub tutela sa autoindusă. „Tutela este incapacitatea fiinţei umane de a-şi folosi abilităţile cognitive în lipsa instrucţiunilor de la o altă persoană. Această tutelă este auto-indusă atunci când cauza sa nu rezidă în absenţa raţiunii, ci în absenţa hotărârii şi a curajului de a lua hotărâri fără instrucţiuni de la o altă persoană. Sapere aude! Aveţi curajul de a vă folosi propriul simţ al raţiunii!" – acesta este moto-ul Iluminismului (Immanuel Kant).

Iluminismul este o replică la adresa barocului, care încearcă să înlăture dogmele religioase şi să infiltreze luminarea maselor pe baza experienţei proprii.

În multe ţări europene, secolul al XVIII-lea a fost numit secolul luminilor, pentru a se defini specificul unei epoci în care s-a pus accentul pe dezvoltare şi răspândirea cunoştinţelor culturale, pe ideea „luminării maselor”.
Iluminismul sau luminismul este un curent de gândire, cu multiple consecinţe pe plan politic, istoric si artistic, care tinde sa emancipeze omul din poziţia rigidă în care îl fixase filozofia tradiţională, pentru a-l face obiectul propriei sale activităţi: prin muncă şi cultură, omul este perfectibil, ca şi societatea pe care el o construieşte. Înlocuind concepţia statică despre om cu una dinamică, iluminismul e susţinut de ideologii claselor dinamice ale societăţii, de burghezie în primul rând. De aceea, a apărut în ţările în care burghezia a apărut mai repede ( Anglia şi Franţa ) şi s-a configurat mai târziu acolo unde forţele feudale erau mai puternice ( de ex. în S-E-ul Europei ). Lupta de emancipare a acestei clase revoluţionare s-a sprijinit pe un număr de idei orientate în întregime pe o direcţie antifeudală. Încă din 1688, în cadrul Revoluţiei burgheze din Anglia, începe să fie pus sub semnul întrebării tot ceea ce era specific epocii feudale. Treptat, se cristalizează o ideologie iluministă care va pregăti Marea Revoluţie Franceză din 1789.

Iluminismul a avut câteva trăsături specifice:

- caracter antifeudal si antidespotic. Toate instituţiile feudale erau supuse unei critici severe: monarhia absolută, bazată pe ideea dreptului divin, biserica, justiţia, şcoala. Gânditorii iluminişti cer anularea privilegiilor feudale, limitarea puterii monarhului şi acordarea de libertăţi sociale şi politice întregului popor. Argumentele pentru justificarea acestor revendicări se bazau pe principiile de egalitate si libertate, de suveranitate a poporului, pe ideea dreptului natural şi a contractului social, conform cărora oamenii se nasc cu aceste drepturi şi trăiesc pe baza unei înţelegeri cu monarhul, pe care pot să nu-l mai accepte dacă nu este un om „luminat”.

- spiritul raţionalist, materialist şi laic. În secolul XVIII s-a afirmat raţiunea, fenomenele vieţii au cunoscut o interpretare materialistă, iar problemele culturii şi ale ştiinţei au început să se separe de cele ale religiei, combătând fanatismul şi misticismul. Declinul autorităţii ecleziastice asupra vieţii publice a atras şi revalorificarea mentalităţii magice. Practicile oculte nu au mai fost satanizate ( şi condamnate juridic ), ci au început să fie depreciate raţional ( şi luate în derâdere). Magul nu mai este văzut ca un pactant cu diavolul, ci ca un şarlatan abuzând de credulitatea publicului.

- militează pentru emanciparea poporului prin cultură;

- încurajează tratarea problemelor sociale in literatură.

- generează o literatură cu caracter moralist.

În calitate de curent ideologic şi cultural, iluminismul se defineşte prin: promovarea raţionalismului, caracter laic, antireligios, anticlerical, combaterea fanatismului şi a dogmelor, răspândirea culturii în popor, literatura preocupată de problemele sociale şi morale; teme şi motive literare promovate de literatura iluministă: « monarhul luminat », « contractul social », emanciparea poporului prin cultură; Genuri şi specii: liric, epic ( povestire, nuvelă, roman ), dramatic ( tragedie, comedie );

Apărută la sfârşitul secolului al XVIII-lea, mişcarea iluministă transilvăneană îşi are rădăcinile şi explicaţia cu trei secole în urmă. În 1437, după Răscoala de la Bobîlna, cele trei naţiuni - ungurii, saşii şi secuii - semnează pactul Unio trium nationum, prin care românii, excluşi de la drepturile sociale, politice şi religioase, deveneau o naţiune tolerată în Transilvania. În 1784, Răscoala lui Horia, Cloşca şi Crişan zguduie din temelii Imperiul Habsburgic, pretinzând schimbarea imediată şi radicală a orânduirii existente. Suspectaţi de a fi pactizat cu răsculaţii, corifeii Şcolii Ardelene vor fi prigoniţi de autorităţi. Şcoala Ardeleană à fost o mişcare culturală complexă şi neomogenă, reflectând o perioadă istorică: procesul de formare a burgheziei şi a naţiunii române la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea.

Iluminismul românesc se identifică în mare măsură cu Şcoala Ardeleană şi cu ecourile ei în Moldova şi Ţara Românească. Această mişcare, întemeiată sub semnul iluminismului european,  a stat în serviciul idealului naţional, la a cărui fundamentare a contribuit hotărâtor, prin preţuirea istoriei, a istoriei limbii şi a poporului. Iluminismul românesc va recurge, la rândul său, la argumentele istorice în favoarea unor revendicări politice. Şcoala Ardeleană a pus în mişcare un amplu proces de afirmare naţională şi culturală a românilor din Transilvania în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi la începutul secolului al XIX - lea. Cărturarii acestui curent au adus argumente ştiinţifice pentru afirmarea drepturilor românilor din Transilvania. Activitatea lor ştiinţifică s-a manifestat pe mai multe planuri: istoric, lingvistic, filosofic, literar.

Şcoala Ardeleană a fost o importantă mişcare culturală generată de unirea mitropoliei românilor ardeleni cu Biserica Romano-Catolică, act în urma căruia a luat naştere Biserica Română Unită cu Roma. Reprezentanţii Şcolii Ardelene au adus argumente istorice şi filologice în sprijinul tezei că românii transilvăneni sunt descendenţii direcţi ai coloniştilor romani din Dacia. Aceasta teză este cunoscută şi sub numele de latinism. Diferenţa faţă de iluminismul francez este dată de faptul că Şcoala Ardeleană nu a constituit un curent anticlerical, mişcarea culturală transilvăneană pornind tocmai din sânul Bisericii Catolice.

Mişcarea iluministă ilustrată de Şcoala Ardeleană a evoluat în mai multe etape:

Etapa pregătitoare, prin lupta pentru revendicări politice şi naţionale dusă de Inocenţiu Micu-Klein, episcopul românilor uniţi, care cere drepturi şi libertăţi pentru românii din Transilvania, în schimbul unirii cu biserica romană (Sinodul de la Blaj);

Etapa de elaborare şi afirmare a ideologiei naţionale: formularea crezului latinist extremist atât pe plan filologic cât şi istoric, dezvoltarea învăţământului românesc;

Etapa pronunţat iluministă (având ca moment de vârf Ţiganiada, în care cărturarii se opun acţiunii de defăimare a românilor întreprinsă de clasele feudale privilegiate).

Evoluţia mişcării cunoaşte două direcţii mai importante: prima are un pronunţat caracter iluminist şi urmăreşte emanciparea poporului, mai ales a ţăranilor. Se înfiinţează numeroase şcoli în limba română ( Gh. Şincai înfiinţează aproximativ 300 de şcoli ), se scriu abecedare, aritmetici, catehisme, manuale etc. A doua este erudită şi cuprinde tratate de istorie şi de filologie, care urmăresc demonstrarea argumentată a originii romane a poporului român şi a continuităţii lui în Ardeal. Treptat, începând cu ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea, afirmarea conştiinţei naţionale în părţile vestice ale spaţiului romanesc alimentează un program politic cuprinzător, incluzând şcoala, biserica, aspectele general-culturale şi, în primul rând, cultivarea limbii.

În ceea ce priveşte argumentarea latinităţii poporului român, cărturarii Şcolii Ardelene au încercat să impună ideea originii pur latine a poporului român, vehiculând teoria exterminării dacilor de către romani. Samuil Micu, în lucrarea Istoria şi lucrurile şi întâmplările românilor dezvoltă idei iluministe, moderne, dar relatează sec evenimentele sau copiază pasaje întregi din cronici. Gheorghe Şincai, în Hronica românilor şi  a mai multor neamuri dovedeşte mai mult spirit critic şi oferă o informaţie mai bogată, opera sa încercând să evidenţieze adevăruri istorice. Petru Maior este autorul lucrării Istoria pentru începutul românilor în Dacia, cu un pronunţat caracter polemic, mai curând un pamflet de idei decât o cronică, fără valenţe literare însă.

În direcţia lingvistică, cărturarii şcolii Ardelene au susţinut ideea originii pur latine a limbii române, cerând scrierea cu alfabet latin şi adoptarea scrierii etimologice. Samuil Micu şi Gheorghe Şincai ( Elementa linguae daco-romanae sive valachicae ) fac o paralelă între latină şi română, propunând eliminarea cuvintelor de altă origine şi înlocuirea lor cu neologisme latineşti. Lexiconul de la Buda este un dicţionar colectiv care furnizează numeroase neologisme romanice, eliminându-le pe cele de alte origini. Petru Maior afirmă că limba română provine din latina populară ( disertaţia de la finalul lucrării Istorie pentru începutul românilor în Dachia ).

Din punct de vedere literar, cea mai valoroasă operă pe care o dă Şcoala Ardeleană este epopeea lui Ion Budai – Deleanu,  Ţiganiada.

Autorul şi-a declarat modelul în literatura antică  ( Homer, Bătălia şoarecilor cu broaştele ). În Epistola închinătoare către Mitru Perea îşi alcătuieşte, ca Cervantes, o biografie fantezistă de ţigan supus austriac, care a participat la campania din Egipt a lui Napoleon şi a rămas acolo. În finalul scrisorii parodiază proiectele Şcolii Ardelene de a evoca veridic trecutul naţional. Ţiganiada a fost redactată în două versiuni: prima, din 1800, este mai stufoasă şi cu o acţiune mai complicată, a doua, din 1812, mai echilibrată şi mai artistică. Din păcate, ea nu a fost cunoscută decât târziu, publicată mai întâi într-o revistă obscură, Buciumul român în 1875 în prima variantă, iar în cea de-a doua abia în 1925. Eminescu nu a cunoscut-o.

Opera aparţine genului epic în versuri, fiind o epopee eroi-comică. Este singura epopee românească terminată, care are ca temă lumea pe dos, parodierea ordinii universale.

Subiectul. Cele douăsprezece cânturi urmăresc două fire epice: pe de o parte se narează aventurile ţiganilor înrolaţi în armata lui Vlad Ţepeş, iar pe de altă parte aventurile lui Parpangel, în căutarea iubitei sale Romica, furată de diavoli. Ca în orice epopee care se respectă, eroii pământeni au duşmani şi protectori supranaturali.

Autorul are simţul artei ca joc, subiectul şi personajele fiind pretexte pentru o „comedie a literaturii” (N. Manolescu). De aceea, universului naraţiunii îi corespunde un metaunivers, prezent în subsolul paginilor şi alcătuit dintr-o armată de critici care supun „adevărul istoric” prezent în epopee unui tir de contestaţii umoristice. Dacă textul este o parodie, metatextul este de asemenea parodic, ficţiunea amestecându-se cu critica ficţiunii, pentru că autorul „are simţul artei ca joc, intuiţia gratuităţii şi a absurdităţii” (N. Manolescu). Există, deci, două niveluri ale operei:

a) povestirea propriu-zisă, care este „epopeea fricii cronice şi a preocupării pentru stomac” (N. Manolescu), care parodiază motive literare consacrate, ca ubi sunt (eroii vestiţi de altădată), muza inspiratoare, devenită aici o femeie cârtitoare cu gură mare şi minte puţină, sau lumea pe dos, căci epopeea începe cu defilarea ordonată à ţiganilor şi sfârşeşte cu încăierarea acestora (întâi ordinea, apoi haosul);

b) critica povestirii, ale cărei personaje sunt întruchipări ale modalităţilor de receptare a textului: Onochefalos, care se miră că Romica s-a putut transforma în tufă vorbitoare, reprezintă lectura literală; Idiotiseanu, care afirmă că nu toate cele ce se scriu sunt adevărate, reprezintă lectura naivă; Erudiţian, care recunoaşte împrumuturile de la alţi scriitori, este lectura savantă.

Stilul. G. Călinescu a remarcat geniul verbal al autorului, care atenuează lipsa talentului descriptiv. Invenţia verbală începe de la numele ţiganilor, „un grotesc de sonuri” (Aordel, Corcodel, Cucavel, Parpangel, Găvan, Giolban, Goleman, Ciormoi, Dîrboi etc.), trece prin invenţii onomatopeice unele atât de fireşti încât „trebuie un studiu deosebit pentru a vedea dacă ele nu circulă” şi ajunge la modelarea lor în scopuri prozodice, schimbându-le genul şi terminaţia pentru a le face să rimeze (dracă, palată, copace etc). În Istoria critică a literaturii române, Nicolae Manolescu evidenţiază valoarea Ţiganiadei printr-o comparaţie: „Ţiganiada este un Don Quijote al nostru, glumă şi satiră, fantasmagorie şi scriere înalt simbolică, ficţiune şi critică a ei”.

 In celelalte tari romane,invăţământul a contribuit la răspândirea ideilor iluministe. Academiile domneşti, întemeiate în Ţara Românească între 1678-1688, în Moldova la 1707, au reprezentat un însemnat focar de cultură al Răsăritului ortodox. O altă formă de manifestare a spiritului iluminist a fost interesul pentru tipărirea de cărţi. Între 1700 şi 1800, s-au tipărit de către români 799 de cărţi dintre care 617 în româneşte, iar 182 în greceşte, latineşte, slavă, etc. Procentul de carte laică a crescut necontenit, în dauna subiectelor religioase. Printr-un jurnal de călătorie răspândeşte idei iluministe şi Dinicu Golescu, luminatul boier muntean, care în Însemnare a călătoriei mele, surprinde contrastele dintre civilizaţia ţărilor vizitate şi realităţile triste din patria sa. În Ţara Românească şi în Moldova, Chesarie Râmniceanul şi Leon Gheuca răspândiseră idei iluministe datorate lecturilor din raţionaliştii francezi şi, în special, din Enciclopedia lui Diderot.

UMANISMUL.RENASTEREA

Umanismul. Renasterea

1. Informatii generale; Umanismul european

Epoca de afirmare plenară a omului şi de impresionantă înflorire a artelor, numită Renaştere prin contrast cu evul mediu văzut ca o perioadă a dogmei şi a fanatismului, cuprinde secolele al XIV-lea, al XV-lea şi al XVI-lea în Italia, al XVI-lea în Franţa, Germania şi Ţările – de – Jos, iar în Anglia şi Spania include şi începutul secolului al XVII-lea.

Renaşterea apare mai întâi în Italia, pentru că aici se creează mai devreme condiţiile economice şi social-politice corespunzătoare. În oraşele – state italiene, dezvoltarea meşteşugurilor şi a comerţului determinase întărirea burgheziei, a cărei opoziţia faţă de feudalism se manifestă şi pe plan ideologic. Înflorirea comerţului duce la marile descoperiri geografice. Lumea cunoscută – restrânsă în evul mediu – se lărgeşte tot mai mult.

Inventarea tiparului face posibilă o răspândire fără precedent a cunoştinţelor ştiinţifice şi a valorilor literare.

Termenul Umanism are două sensuri: unul larg, de preţuire a valorilor umane, şi unul restrâns, de interes faţă de valorile Antichităţiigreco-latine. În legătură cu Renaşterea, termenul se foloseşte în ambele sensuri.

Evul mediu cunoştea antichitatea, dar numai parţial, adesea trunchiat şi incorect, prin prisma teologiei. Renaşterea ia antichitatea ca model, încercând s-o cunoască în toată bogăţia ei de valori. Începe o căutare febrilă de manuscrise antice, care, o dată descoperite, sunt studiate cu atenţie şi – începând cu a doua jumătate a secolului al XV-lea – tipărite. Săpăturile scot la iveală ziduri şi statui, comori ale artei antice. Se creează biblioteci şi librării, iar academiile nou-apărute grupează savanţi care dezbat probleme filozofice, cum sunt membrii Academiei platoniciene de la Florenţa.

Creaţiile antice devin modele, surse de inspiraţie, atât pentru scriitori – care folosessc adesea chiar limba latină -, cât şi pentru artişti. Antichitatea afirmase cu mândrie că „Omul e măsura tuturor lucrurilor” şi că „În lume-s multe mari minuni; / Minuni mai mari ca omul nu-s!” Reînviind această tradiţie, Renaşterea realizează un ideal de „om universal”, multilateral, un om căruia, ca şi personajului antic, „nimic din ceea ce este omenesc” nu-i este străin: armonios dezvoltat fizic şi cultivat ca intelect, pasionat, iubitor de cunoaştere şi de frumos, om de cultură şi de acţiune în acelaşi timp. Un astfel de om este un „abis de ştiinţă”, după cum se exprima Rabelais, sau, cum se intitula Pico della Mirandola, „doctor în toate ştiinţele şi în alte câteva pe deasupra”.

Spre deosebire de Evul Mediu, care vedea în om o creaţie a divinităţii, supusă în exclusivitate voinţei acesteia, Renaşterea pune accentul pe raţiunea, libertatea şi demnitatea omului, pe caracterul său perfectibil. „Nimic nu este mai presus pe pământ decât omul, nimic nu este mai presus în om decât mintea şi sufletul[…]”, scria Pico della Mirandola, în Discurs despre demnitatea omului.

Un astfel de om avea o educaţie multilaterală, filozofică, literară, ştiinţifică, artistică şi fizică. Reprezentativi pentru idealul de personalitate al Renaşterii au fost Leonardo da Vinci, pictor, om de ştiinţă, inventator, sau Michelangelo Buonarroti, sculptor, pictor, poet şi arhitect.

Omul Renaşterii tinde să realizeze o armonie între el şi natură. Această atitudine se opune dogmatismului şi fanatismului medieval. Lectura în original a vechilor texte considerate sfinte le permite savanţilor vremii să releve modificările ulterioare şi interesate făcute în aceste scrieri de către reprezentaţii bisericii. Corupţia şi ipocrizia clerului catolic reprezintă unul dintre subiectele favorite ale scriitorilor satirici din Renaştere, iar în Germania Renaşterea se asociază cu Reforma, care favorizează dezvoltarea culturii în limba naţională.

2.Umanismul românesc

Umanismul românesc valorifică tradiţia culturală a Antichităţii în scopul demonstrării originii romane a poporului nostru şi a originii latine a limbii române.

În spaţiul autohton de civilizaţie, umanismul a avut o dezvoltare specială, legată de redescoperirea romanităţii noastre şi de comunitatea surselor de limbă şi de cultură cu multe ţări europene. Legăturile celor mai de seamă voievozi ai noştri din secolele al XV-lea şi al XVI-lea cu papii şi principii umanişti s-au datorat, întâi, necesităţilor istorice, observându-se o incipientă comuniune de spirit europeană pentru apărarea valorilor creştine şi spiritual-laice ale bătrânului continent, aflat deja faţă în faţă cu agresiunea turcească şi a mahomedanismului ( a păgânismului ).

Primii reprezentanti de seama ai Umanismului romanesc sunt: domnitorul Negoe Basarab,( care prin Invataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Teodosie realizeaza o sinteza romaneasca de intelepciune medievala) si carturarul Udriste Nasturel; in Transilvania, in acelasi timp se afirma  Nicolaus Olahus.

Umanismul românesc este preponderent legat de istoriografia în limba română, care s-a născut odată cu ridicarea noii boierimi la confluenţa veacurilor al XVI-lea şi al XVII-lea, ca o consecinţă a renunţării la uzul limbii slavone în actele de cancelarie şi a tendinţei marilor feudali de a subordona puterea domnească. Un rol însemnat în dezvoltarea istoriografiei, mai ales a celei moldoveneşti, l-a jucat umanismul târziu al şcolilor iezuite din Polonia, cunoscut de viitorii cronicari în mod direct. Umanismul tardiv a afectat concepţia cronicarilor în privinţa rolului educativ al istoriei, a importanţei personalităţilor în devenirea unui popor, a concepţiei despre război şi glorie în sensul sporirii renumelui individual al monarhilor şi principilor Europei. Ideea apartenenţei poporului român şi a limbii sale la ginta latină, aceea a originii comune şi a legăturilor de neam şi limbă între toţi românii, a integrării idiomului nostru în familia lingvistică romanică, alături de îndemnul la studiul limbii latine şi al autorilor clasici trebuie puse, de asemenea, pe seama influenţei umanismului.

Acelaşi curent cultural şi literar a influenţat stilul cronicarilor, oferindu-le modele de întocmire şi redactare savantă a letopiseţelor. Fraza lui Miron Costin, influenţată de construcţia latină, se distinge prin claritate, precizie şi naturaleţe.

Scrisul cronicăresc s-a născut dintr-o necesitate stringentă: provinciile româneşti parcurseseră veacuri de istorie, care riscau să fie înecate în uitare. Prima intenţie a istoricilor – cronicari a fost să recupereze trecutul: „ca să nu să înece a toate ţările anii trecuţi şi să nu să ştie ce s-au lucrat…” ( Gr. Ureche ); „ca să nu să uite lucrurile şi cursul ţării…” ( Miron Costin ). În viziunea umaniştilor noştri, un popor fără istorie, care îşi ignoră trecutul, nu va şti să-şi construiască prezentul şi nici să-şi imagineze viitorul. Un astfel de popor nu are conştiinţă, nici forţă vizionară, asemănându-se „fiarelor şi dobitoacelor celor mute şi fără minte” ( Gr. Ureche ). Aşadar, istoria unui neam este purtătoarea unor valori educative şi scrierea ei devine o responsabilitate integral asumată: „Eu voi da samă de ale mele, câte scriu”( Miron Costin )

În celebra Predoslovie la opera cu cel mai pronunţat caracter umanist pe care a redactat-o, De neamul moldovenilor, Miron Costin critică vehement activitatea copiştilor iresponsabili care modificaseră cronica originală a lui Grigore Ureche, afirmând că moldovenii ar fi provenit din tâlharii Romei exilaţi pe teritoriul Daciei, făcând, în acest mod, „neamul de ocară”. Miron Costin e convins că „a scrie ocară vecinică unui neam” înseamnă a-i leza mândria devenirii istorice.

Ideile, atitudinile, sentimentele – evidenţiate atât în Predoslovie, cât şi în opera propriu-zisă despre etnogeneza românilor – nu sunt doar ale lui Miron Costin, ci aparţin tuturor cronicarilor: patriotismul discret, dar clar exprimat, preocuparea faţă de originea noastră romanică, dar şi convingerea de sorginte umanistă că românii trebuie să iasă din întunericul neştiinţei, conştiinţa că scrisul lor este dator să slujească adevărul ( devenind un act de responsabilitate istorică ), sentimentul unei continuităţi ( prin contribuţia fiecăruia ) a efortului de „a scoate la ştirea tuturor” istoria poporului român.

Ion Neculce îmbină relatarea istorică şi ficţiunea pilduitoare ( în cele 42 de legende aşezate înaintea cronicii propriu-zise, sub titlul O samă de cuvinte ), devenind un evocator autentic al trecutului şi, când povesteşte întâmplări la care el însuşi a luat parte, găsind accente elegiace sau dramatice ale unui memorialist neîntrecut. Ironia este calitatea principală a expunerilor lui Ion Neculce, cronicar moralist, ca şi Miron Costin, dar cu o vădită predispoziţie spre jovialitate.

Cronicarii munteni ( anonimi sau cunoscuţi ) sunt mai puţin individualizaţi decât cei moldoveni, dar au o pronunţată fizionomia colectivă, toţi fiind vehement polemici, pamfletari, împingând riposta până la invectivă. S-a afirmat că, din punct de vedere documentar, se cuvine maximă precauţie în judecarea cronicilor muntene, părtinitoare faţă de anumiţi voievozi. Din punct de vedere literar, însă, tocmai subiectivitatea, tendinţa spre satiră şi şarjă caricaturală fac din autorii acestora veritabili scriitori. Cel mai vehement dintre istoriografii munteni este Radu Popescu, cronicarul oficial al domnitorului Nicolae Mavrocordat, ale cărui pamflete vor fi valorificate, apoi, în literatura română, de Ion Heliade – Rădulescu, N. D. Cocea sau Tudor Arghezi.

O figură aparte printre cronicarii munteni o reprezintă stolnicul Constantin Cantacuzino, care a studiat la Pavia, însuşindu-şi ideile umaniste. În Istoria Ţării Româneşti, discutând despre cucerirea romană în Dacia, stolnicul – cărturar insistă, dintr-o perspectivă umanistă, asupra rolului civilizaţiei aduse de coloniştii care „prea mari oameni au fost şi atâta întru viteji au fost ispitiţi, educaţi şi aleşi, şi atât întru înţelepciunea lumească de iscusiţi, cât nice un neam, nice o limbă pe lume, niciodată ca ei n-au stătut”. În opinia intelectualului instruit şi rafinat, conceptul de civilizaţie are un sens pur umanist: civilizat – în accepţia lui Constantin Cantacuzino – este omul „supus şi cuprins” în „legi şi dreptăţi”, omul care trăieşte după anumite norme ale societăţii ( numită de el „soţiire” ), nu acela care dă frâu liber instinctelor ca „varvarul” ( Barbarul ).

Tot un umanist a fost şi Nicolae Milescu, traducător în limba română al Bibliei ( al cărui manuscris a fost ulterior folosit de fraţii Şerban şi Radu Greceanu, traducătorii Bibliei de la Bucureşti, în 1688 ) şi autor al unui faimos Jurnal de călătorie, scris în limba slavonă şi intitulat Descrierea Chinei.

Cu opera lui Nicolae Milescu apare alta direcţie de dezvoltare a literaturii române vechi, consecinţă firească a orientării religioase şi istoriografice precedente: direcţia superioară estetic a literaturii de concepţie şi de imaginaţie. Ea s-a concretizat artistic în două specii noi, eseul şi romanul, ambele reprezentate de un singur autor, voievodul Moldovei, mai târziu consilier intim al ţarului petru cel Mare, Dimitrie Cantemir. Eseul lui Cantemir, Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea sau giudeţul sufletului cu trupul, a fost redactat în limbile elină ( greaca veche ) şi română, apărând la Iaşi în 1698. Volumul este un mic tratat de etică, realizat după tehnica dialogurilor platoniciene, pe tema fortuna labilis ( soarta schimbătoare ), citând chiar şi versuri din poemul Viaţa lumii, de Miron Costin.

Romanul Istoria ieroglifică, al lui Cantemir, scris la Constantinopol, în 1705, este o fabulă alegorică, personajele aparţinând lumii animale, sub ale căror măşti se ascund protagoniştii certurilor dintre casa domnitoare a Ţării Româneşti, în frunte cu Brâncoveanu ( „Corbul” ) şi aceea a Moldovei, conduse de Cantemir însuşi ( „Inorogul” ). Făcând dovada culturii sale clasicizante, savantul român împrumută procedeul tehnic din Etiopica lui Heliodor, decorurile fabuloase din Halima, măştile din Bestiarii şi cugetări din Homer, Hesiod, Horaţiu, Sfântul Augustin. Deşi epicul este sărac şi adesea sufocat de încifrarea întâmplărilor adevărate în hieroglife şi de ascunderea fizionomiei eroilor sub nume de animale reale sau himerice, în schimb darul de a construi portrete groteşti, caricaturale fiinţelor satirizate, fantezia umoristică şi gustul proiecţiilro fantastice sunt tot atâtea aspecte ale talentului unui scriitor veritabil, ale unicului scriitor propriu –zis din literatura română veche. O alta lucrare reprezentativa este Descrierea Moldovei, in care eruditul domnitor prezinta pentru prima data stiintific una din tarile romane; de asemenea, se afirma drept primul care valorifica folclorul ca stiinta. Moldova descrisa de Cantemir devine o matrice a spiritualitatii romanesti, un teritoriu ideal. Ultima sa lucrare, Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, scrisă în limba română, este opera unui umanist care demonstrează – pe baza a peste 150 de izvoare – nu numai romanitatea şi continuitatea românilor în Dacia, dar şi rolul urmaşilor acestora, de apărători ai civilizaţiei europene în faţa invaziilor barbare tătăreşti şi turceşti: „De le vom căuta firea, nima şi cea eroicească vitejie, aieve este că a hotarălor româneşti împotriva sirepelor neamuri tătărăşti, ca nişte ziduri de aramă puşi şi nebiruiţi apărători s-au socotit”. Fiind un spirit încrezător în forţa providenţei, D. Cantemir opinează – precum Nicolae Bălcescu mai târziu – că această misiune a fost hărăzită poporului român de o raţiune superioară a progresului: „Acea de sus pronie, purtând de grijă mântuiţii acestor crivăţene noroade, cu neamul româno-moldo-vlahilor ca cu un zid prea vârtos şi nebiruit să se fi slujit, spre carile împotriva a vrăjmaşe săriturile păgânilor punându-i cu pieptul lor, întregi încă, până acum şi în scaunile sale înfipţi şi odihniţi să-i fie păzit”.

Umanismul şi renaşterea ne-au redat sentimentul comunităţii de civilizaţie, limbă şi cultură cu ţările Europei Apusene, conştiinţa unităţii teritoriale a provinciilor româneşti, idealuri din care ne-am tras învăţămintele duratei noastre ca neam, permanenţă spirituală şi ca misiune istorică.

AUTORI CANONICI (5)ION BARBU

ION BARBU

                                                   =opera poetica=

Alaturi de Tudor Arghezi si Lucian Blaga , Ion Barbu (Dan Barbilian) da conceptul modern de poezie , noi valori impunand o viziune poetica originala.

Calitatea sa de poet este dublata de aceea de matematician  , in consecinta viziunea despre poezie este cu totul noua : ‘’pentru mine poezia este o prelungire a geometriei’’ (ambele opereaza cu simboluri ale realitatii care tin de o intuitie speciala si creeaza o lume de esente ideale).

Conceptia lui Barbu despre poezie este valorificata nu numai in versuri ci si in articole teoretice (Poezia lenesa, Poetica d-lui Arghezi) in care acesta se declara adeptul poeziei pure, esentiale, a ideilor(ca si Paul Valery), respingand « poezia lenesa » .

Opera sa poetica este incadrata in 3 etape (dupa criticul Tudor Vianu) :

1)      Prima etapa (1919-1920) cuprinde poezii precum ‘’Lava’’ , ‘’Muntii’’ , ‘’Copacul’’ , ‘’Umanizare’’ si se afla sub influenta parnasianismului.Versurile din aceasta perioada descriu peisaje mineralizate , evoca figuri mitologice sau surprind procese de constiinta . Lirismul este obiectiv , experientele eului liric fiind transpuse prin evocarea la persoana a III-a a diverselor aspecte din lumea inconjuratoare.

2)      A doua etapa (1920-1924) formeaza ciclul baladic – oriental si contine poezii percum ‘’Dupa melci’’ ,  ‘’Domnisoara Hus’’ ,  ‘’Nastratin Hogea la Isarlak’’ ,  ‘’Riga Crypto si lapona Enigel’’ . Majoritatea poeziilor sunt balade, avand caracter narativ.ele evoca o lume pitoreasca de inspiratie nationala sau balcanica, asemanatoare celei create de Anton Pann.

3)      Ultima etapa (1924-1930)se afla sub influenta curentului modernist numait ermetism si cuprinde poezii precum ‘’Oul dogmatic’’ ,  ‘’Uvedenrode’’ si ulterior ‘’Joc secund’’ ,  ‘’Timbru’’ ,  ‘’Increat’’.

[Ermetismul este expresia moderna a unei tendinte de ascundere , de incifrare a sensului poeziei printr-o exprimare care presupune o initiere anterioara a cititorului.In procesul descifrarii este solictitat in primul rand intelectul.Termenul provine de la zeul grec Hermes, considerat patron al stiintelor oculte.

Ion Barbu creeaza un tip special de ermetism numit barbism].

Creatia barbiana sta sub semnul admiratiei poetului fata de echilibrul si seninatatea solara, apolinica, de tip clasic, ce se completeaza cu trairea intensa, vitalista, de tip dionisiac.

O serie de poezii  valorifica diverse simboluri ce formeaza specificul lirismului sau : Soarele, Mercur, Inelul, antiteza Nord-Sud, Cetatea alba Isarlac, Increatul, melcul. 

Joc secund [Din ceas, dedus...]

 
Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste,
Intrată prin oglindă în mântuit azur,
Tăind pe înecarea cirezilor agreste,
În grupurile apei, un joc secund, mai pur.

Nadir latent! Poetul ridică însumarea
De harfe resfirate ce-n zbor invers le pierzi
Şi cântec istoveşte: ascuns, cum numai marea
Meduzele când plimbă sub clopotele verzi.
 

Introducere:

Dupa tipul cerintei:

Ø      Fie idei despre arta poetica modernista (definitia artei poetice, specificul acestei creatii lirice in modernism);

Ø      Fie idei despre particularitatea lirismului barbian:

In cadrul liricii, interbelice poetul Ion Barbu ( Dan Barbilian ) da noi valori conceptului de poezie, impunand o viziune poetica originala .

El se situeaza in cea mai mare masura in vecinatatea lui Paul Valery ca adept al poeziei pure, esentializate, de idei; poate de aceea, ultima etapa din creatia sa ( cea ermetica ) este si cea mai originala , exprimand intr-un mod inalt atractia poetului pentru armonia speciala a intelectului .

Multe din poeziile volumului ‘’ Joc secund ‘’ sunt adevarate arte poetice in care sunt incifrate ingenios principiile autorului privind poezia ca arta pura , ermetismul , rolul poetului si al creatiei instrumentele creatiei .

Cuprins :

            Volumul publicat in 1930 se deschide cu poezia ‘’ Din ceas, dedus ‘’ al carei titlu va fi inlocuit de editori in 1964 , cu chiar titlul volumului . Este cea mai reprezentativa arta poetica apartinand modernismului barbian de tip ermetic .

Insusi titlul sugereaza viziunea poetului despre creatie ca joc liber al fantaziei , in vreme ce epitetul ‘’ secund ‘’ plaseaza  jocul in zona superioara a existentei ideale . Sensul titlului se descifreaza insa abia in final , o lectura performanta a poeziei dezvaluind faptul ca primul joc apartine divinului si inseamna chiar actul creator al lumii. Raportat la acesta , jocul poetului (secund) este complementar presupunand inaltarea inapoi in absolut prin cuvantul poetic transfigurator, purificator, si in ultuma instanta, mantuitor.

In acest context, tema poeziei este creatia ca joc superior al creatorului, la care se adauga: conditia creatorului poet, relatia dintre creatia divina si cea a poetului, ermetismul ca optiune estetica, poezia ca mantuire de real. Un laitmotiv al versurilor este jocul.

Lirismul este obiectiv , marcat prin dominanta pers a III – a sg. , pe tot parcursul textului si serveste intru totul atitudinii detasate , contemplative specifica liricii barbiene . Singura nota de subiectivitate, invocatia retorica din debutul strofei a doua, nu reprezinta decat o raportare a eului liric la gestul clasic, de o maxima solamnitate, al invocarii muzei. Eul  ce se ascunde in spatele jocului pur al creatiei lirice este poetul, cel mai sublim dintre creatori, care are menirea de a mantui realul prin cuvantul artistic.

Structural , poezia este alcatuita din doua catrene cu o organizare metrica  de o mare simplitate , poetul urmarind o cadenta linistita mereu egala cu sine. Versurile sunt de 13 – 14 silabe , iambul fiind unitatea metrica , iar rima este incrucisata .

Prima strofa este o veritabila definitie a ‘’ jocului secund ‘’ al poetului creator , care contine in sine toate elementele implicate de acest act pur. Pentru  poetul matematician , transfigurarea poetica inseamna deducere , iar oglindirea realului in mintea poetului presupune in mod necesar inaltarea intelectului, apta sa contemple atat armonia divinului in lucruri , cat si armonia cifrelor sugerata ‘’ prin metafora « grupurile apei  »  .

Creatia este si aici o forma de mantuire ,( metafora ‘’ mantuit azur ‘’ ) capabila sa extraga esentele lumii din clipa trecatoare ( metafora ceasului ). Ceea ce vede poetul in oricare din dimensiunile realului e doar profunzimea echilibrata si senina a esentelor ( metafora ‘’adancul acestei calme creste ‘’ ) .

Pentru a intra in jocul poetic, dimensiunea degradata a lumii trebuie purificata sacrificial ( ,,inecarea cirezilor agreste ‘’ ) . Puritatea actului creator , piatra de lemelie a viziunii lirice barbiene , provine asadar din putearea poetului de a ridica lumea inapoi in esente prin cuvant .

Strofa a doua debuteaza cu o invocatie retorica care am inteste de faimoasele invocatii clasice ale muzei . Aici insa inspiratia isi duce existenta  sub forma unui ‘’ nadir latent ‘’ in interior, in eul absolut care apartine tuturor fiintelor  si lucrurilor in  egala masura , si  pe care divinul l-a sadit in fiecare . Adevarata intuitie creatoare atinge acest punct imaginar care isi asteapta implinirea prin poezie .

Daca revarsarea divinului in lume este vazuta de poet  ca  un joc de « harfe rasfirate » (metafora cu referire evidenta la mitul orfic ), a caror cadere in materie capata dimensiunile unui ‘’zbor invers’’ , menirea poetului este de a ridica inapoi in divin esenta sa ascunsa, folosind instrumentele creatiei pana la ultimele consecinte ( ‘’cantec istoveste’’ ) .

Ultimele doua versuri sunt o originala metafora a ermetismului si in acelasi timp o cheie a lecturii textului . Cantecul poetului barbian ramane ascuns , accesibil doar initiatilor capabili sa patrunda in aparenta rasturnare a firescului, sugerata ingenios prin imaginea plastica a marii care isi plimba meduzele sus clopote verzi de apa .

Sugestivitatea poeziei se reflecta la toate nivelurile limbii care impreuna dau masura modernismului barbian .

Ø      La nivel morfologic, se remarca folosirea de catre poet a unor cuvinte care exprima efortul creatorului de a iesi din limitata lume senzoriala in abstract (infinitivele lungi : inecarea, insumarea ; adjectivele participiale : dedus, intrata ) ; de asemenea, folosirea verbelor la prezent sustine caracterul solemn al mesajului care astfel capata odata in plus valoare de adevar incontestabil .

Ø      La nivel sintactic, este de remarcat constructia strofelor dintr- o singura fraza , prima fiind si lipsita de predicat .

Ø      La nivel lexical, se observa prezenta termenilor  abstracti si neologici , alaturi de cei stiintifici ( dedus, nadir latent, insumare , grupuri ), prin intermediul carora se obtine un efect deosebit de imobilitate  a elementelor intr-o lume ce se ofera contemplarii .

Ø      La nivel stilistic, concizia si incifrarea limbajului poetic se sustine prin abundenta metaforelor, care se combina deseori si cu alte figuri de stil : epitete (calme creste, mantuit azur, cirezile agreste, joc mai pur, harfe resfirate, zbor invers clopotele verzi), deseori in inversiune, sau comparatii (cantec..ascuns, cum numai marea..)

Concluzie

Atat prin conceptie cat si prin limbaj, poezia Joc secund este o arta poetica  emblematica pentru modernismul barbian de tip ermetic.

AUTORI CANONICI (4) IOAN SLAVICI

Pentru lectura operei, vezi aici un volum de nuvele: http://www.scribd.com/doc/13073093/Moara-Cu-Noroc 
Nuvela Moara cu noroc de Ioan Slavici este publicată în 1881, în volumul de debut Novele din popor, reprezentativ pentru viziunea autorului asupra lumii satului.

Nuvela Moara cu noroc este o proza realista de analiza psihologica.

Moara cu noroc de loan Slavici este o nuvela, adica o specie epica in proza, cu o constructie riguroasa, un fir narativ central; personajele relativ putine pun in evidenta evolutia personajului principal, complex, puternic individualizat. Se observa tendinta de obiectivare a perspectivelor narative, impersonalitatea naratorului, naratiunea la persoana a Ill-a, atitudinea detasata în descriere, veridicitatea. Este o nuvela psihologica prin: tematica, modalitati de caracterizare a personajului si de investigare psihologica, natura conflictului (interior).

Nuvela are un ritm epic neomogen, prin modificari ale timpului povestirii; actiunea se desfasoara prin continue acumulari şi izbucniri de tensiune epica. Naratiunea realista este obiectiva, realizata la persoana a III-a de catre un narator omniscient, omniprezent, neimplicat. Relatarea evenimentelor nu se realizeaza. totuşi in mod linear, iar înlanţuirea dintre capitole se face prin tehnici epice diverse: dialogul (la inceputul nuvelei), descriere la timpul prezent (capitolele al II-lea şi al Ill-lea), semnalarea unei relatii temporale de anterioritate fata de cele povestite inainte (capitolul al XVI-lea). Inlantuite temporal şi cauzal, faptele sunt credibile, verosimile. Efectul asupra cititorului este de iluzie a vietii (veridicitate) şi de obiectivitate.

Pe langa perspectiva obiectiva a naratorului, intervine tehnica punctului de vedere in interventiile simetrice ale batranei, personaj episodic, dar care exprima cu autoritatea varstei mesajul moralizator al nuvelei. Înainte si dupa discursul narativ propriu-zis (in incipit si final), batrana rosteste cele doua replici - teze ale nuvelei, privitoare la sensul fericirii şi la forta destinului: „Omul sa fie multumit cu saracia sa, caci, daca e vorba, nu bogatia, ci linistea colibei tale te face fericit”si „[…]asa le-a fost data". Prin intentia moralizatoare, nuvela este realist-clasica.

Tema sustine caracterul psihologic al nuvelei: efectele nefaste si dezumanizante ale dorintei de inavutire, pe fundalul societatii ardeleneşti de la sfarsitul secolului al XlX-lea.

Problematica nuvelei se poate stabili din mai multe perspective:

Ø      Din perspectiva sociala, nuvela prezinta incercarea lui Ghita de a-si schimba statutul social;

Ø      Din perspectiva moralizatoare, prezinta consecintele dramatice ale setei de inavutire, scriitorul considerand ca goana dupa avere zdruncina tihna sufleteasca si duce la pierzanie.

Ø      Din perspectiva psihologica, nuvela prezinta conflictul interior trait de Ghita care este sfaşiat de dorinte pe cat de puternice, pe atat de contradictorii: dorinta de a ramane om cinstit, pe de o parte şi dorinta de a se imbogati alaturi de Lica, pe de alta parte.

Conflictul nuvelei este complex, de natura sociala, psihologica şi morala.

Titlul nuvelei este mai degraba ironic. Toposul ales, carciuma numita Moara cu noroc inseamna de fapt Moara cu ghinion, Moara care aduce nenorocirea, pentru ca uşurinta castigurilor de aici ascunde abateri etice grave (nelegiuirea si crima).

Acţiunea se desfasoara pe parcursul unui an, intre doua repere temporale cu valoare religioasa: de la Sfantul Gheorghe pana la Paşte, iar in final, apa şi focul purifica locul.

Alcatuita din 17 capitole, nuvela are un subiect concentrat, cu deschideri bogate.

Nuvela debuteaza cu un precept moral izvorat din intelepciunea batraneasca rostit de mama-soacra, ce are in nuvela rolul corului din tragedia antica greaca: „- Omul sa fie multumit cu sărăcia sa, căci, dacă-i vorba, nu bogătia, ci linistea colibei tale te face fericit. Batrana este adepta pastrarii tradiţiei, in timp ce Ghita, capul familiei, doreste schimbarea, bunastarea materiala. Cizmar sarac, dar onest, harnic şi muncitor, Ghiţa ia in arenda carciuma de la Moara cu noroc, pentru a castiga rapid bani. Initial, carciumarul nu este un om slab, ci dimpotriva, işi asuma responsabilitatea destinului celorlalti.

Carciuma de la Moara cu noroc este aşezata la rascruce de drumuri, izolata de restul lumii, inconjurata de pustietati intunecoase. In expoziţiune, descrierea drumului care merge la Moara cu noroc şi a locului în care se află, fixează un peisaj - cadru obiectiv al acţiunii: „De la Ineu drumul de ţară o ia printre păduri şi peste ţarini, lăsând la dreapta şi la stânga satele aşezate prin colţurile văilor. Timp de un ceas şi jumătate drumul e bun; vine apoi unpripor, pe care îl urci, şi după ce ai coborât iar în vale, trebuie să faci popas, să adapi calul ori vita din jug şi să le mai laşi timp de răsuflare, fiindcă drumul a fost cam greu, iară mai departe locurile sunt rele". Semnele părăsirii anticipează destinul tragic al familiei: vechea moară „cu lopeţile rupte şi cu acoperământul ciuruit de vremurile ce trecuseră peste dânsul, cele cinci cruci „care vestesc pe drumeţ că aici locul e binecuvântat, deoarece acolo unde vezi o cruce de aceste a aflat un om o bucurie ori a scăpat altul de o primejdie". Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea drumului. Simbolistica iniţială a drumului se completează, în final, cu sugestia drumului vieţii care continuă şi după tragedia de la Moara cu noroc: „Apoi ea luă copiii şi plecă mai departe".

Subiectul nuvelei îl constituie etapele şi efectele înfruntării dintre protagonist, Ghiţă, şi antagonist, Lică.

Ghiţă se dovedeşte la început harnic şi priceput, iar primele semne ale bunăstării şi ale armoniei în care trăieşte familia nu întârzie să apară: „Sâmbătă de cu seară locul se deşerta şi Ghiţă, ajungând să mai răsufle, se punea cu Ana şi cu bătrâna să numere banii, şi atunci el privea la Ana, Ana privea la el, amândoi priveau la cei doi copilaşi, căci doi erau acum, iară bătrâna privea la căteşipatru şi se simţea întinerită, căci avea un ginere harnic, o fată norocoasă, doi nepoţi sprinteni, iară sporul era dat de la Dumnezeu, dintr-un câştig făcut cu bine".

Apariţia lui Lică Sămadăul la Moara cu noroc (intriga), un personaj ciudat, carismatic, şeful porcarilor şi al turmelor de porci din împrejurimi, tulbură echilibrul familiei. Personajul este portretizat de narator: „Lică, un om ca de treizeci şi şase de ani, înalt, uscăţiv şi supt la faţă, cu mustaţa lungă, cu ochii mici şi verzi şi cu sprâncenele dese împreunate la mijloc. Lică era porcar, însă dintre cei care poartă cămaşă subţire şi albă ca floricelele, pieptar cu bumbi de argint şi bici de carmajin [...]Orgoliul lui Lică e unul de stăpân care nu doar îşi subordonează oamenii, dar se substituie destinului lor. Lică îşi impune încă de la început regulile: „Eu sunt Lică Samădăul... Multe se zic despre mine, multe vor fi adevărate şi multe scornite. [...] Eu voiesc să ştiu totdeauna cine umblă pe drum, cine trece pe aici, cine ce zice şi cine ce face, şi voiesc ca nimeni în afară de mine să nu ştie. Cred că ne-am înţeles”. Ana, nevasta lui Ghiţă, intuieşte că Lică este un „om rău şi primejdios".

Cu toate că îşi dă seama că Lică reprezintă un pericol pentru el şi familia lui, Ghiţă nu se poate sustrage influenţei malefice pe care acesta o exercită asupra lui, şi nici tentaţiei îmbogăţirii.

Mai întâi, Ghiţă îşi ia toate măsurile de apărare împotriva lui Lică: merge la Arad să-şi cumpere două pistoale, îşi ia doi câini pe care îi asmute împotriva turmelor de porci şi angajează încă o slugă, pe Marţi, „un ungur înalt ca un brad",însă din momentul apariţiei lui Lică, începe procesul iremediabil de înstrăinare a lui Ghiţă faţă de familie, proces analizat cu măiestrie de Slavici. Devine „de tot ursuz", „se aprindea pentru orişice lucru de nimic", „nu mai zâmbea ca mai înainte, ci rădea cu hohot, încât îţi venea să te sperii de el, iar când se mai juca, rar, cu Ana, „îşi pierdea repede cumpătul şi-i lăsa urme vinete pe bra”ţ. Devine mohorât, violent, îi plac jocurile crude, primejdioase, are gesturi de brutalitate neînţeleasă faţă de Ana pe care o ocrotise până atunci, se poartă brutal cu cei mici. La un moment dat, Ghiţă ajunge să regrete că are familie şi copii, pentru că nu-şi poate asuma total riscul îmbogăţirii alături de Lică. Prin intermediul monologului interior sunt redate frământările personajului: „Ei! Ce să-mi fac?... Aşa m-a lăsat Dumnezeul'... Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât voinţa mea? Nici cocoşatul nu e însuşi vinovat că are cocoaşe în spinare".

Datorită generozităţii Sămădăului, starea materială a lui Ghiţă devine tot mai înfloritoare, numai că omul începe să-şi piardă încrederea în sine. Tocmai de aceea devine tot mai atent la imaginea pe care lumea o are despre el. Cu toate acestea, înţelegerea dintre el şi Lică, marchează pentru Ghiţă începutul obişnuiţii cu răul. Îşi îndeamnă soţia să joace cu Lică, aruncând-o definitiv în braţele acestuia, distruge imaginea pe care ceilalţi o aveau despre el, ajungând să fie implicat în furtul de la arendaş şi în uciderea unei femei şi a unui copil. Reţinut de poliţie, lui Ghiţă i se dă drumul acasă numai pe „chezăşie". Axa vieţii lui morale se frânge şi, într-o scenă de un patetism sfâşietor, îi cere iertare Anei: „- Iartă-mă, Ano! îi zise el. Iartă-mă cel puţin tu, căci eu n-am să mă iert cât voi trăi pe faţa pământului...". în alt rând, sărutând pe unul dintre copii, le spune: „Sărmanilor mei copii, voi nu mai aveţi, cum avuseseră părinţii voştri, un tată om cinstit. Tatăl vostru e un ticălos".

Prin faptul că jură strâmb la proces, acoperindu-i nelegiuirile lui Lică, Ghiţă devine complice la crimă. Hotărăşte totuşi să-1 dea în vileag pe Lică, cu ajutorul lui Pintea. Nu este sincer însă nici cu Pintea şi acest lucru îi va aduce pieirea. Îi va oferi dovezi jandarmului despre vinovăţia lui Lică, numai după ce îşi va putea opri jumătate din sumele aduse de acesta. De fapt, greşeala lui Ghiţă este că nu reuşeşte să fie onest până la capăt nici faţă de Lică, nici faţă de Pintea. Ghiţă ajunge pe ultima treaptă a degradării morale în momentul în care(punctul culminant), orbit de furie şi dispus să facă orice pentru a se răzbuna pe Lică, îşi aruncă soţia, la sărbătorile Paştelui, drept momeală, în braţele Sămădăului. Speră până în ultimul moment că se va produce o minune şi că soţia va rezista influenţei malefice a acestuia. Dezgustată însă de laşitatea lui Ghiţă, care se înstrăinase de ea şi de întreaga familie, într-un gest de răzbunare, Ana i se dăruieşte lui Lică deoarece, în ciuda nelegiuirilor comise, Lică e „om", pe când Ghiţă „nu e decât muiere îmbrăcată în haine bărbăteşti!'. Dându-şi seama că soţia 1-a înşelat, Ghiţă o ucide pe Ana. La rândul lui, Ghiţă este ucis de Răuţ, din ordinul lui Lică. Iar Lică, pentru a nu cădea viu în mâinile lui Pintea, se sinucide izbindu-se cu capul de un copac.(deznodamantul) „Sancţionarea drastică a protagoniştilor e pe măsura faptelor săvârşite".

Un incendiu teribil mistuie cârciuma de la Moara cu noroc în noaptea de Paşti şi singurele personaje care supravieţuiesc sunt bătrâna şi copiii, fiinţele cu adevărat morale şi inocente din carte. Nuvela se încheie în mod simetric cu începutul, prin vorbeie bătrânei care pune întâmplările pe seama destinului necruţător: „Simţeam eu că nu are să iasă bine; dar aşa le-a fost dată".

În nuvelă, accentul nu cade pe actul povestirii, ci pe complexitatea personajelor.

Ghiţă este cel mai complex personaj din nuvelistica lui Slavici, al cărui destin ilustrează consecinţele nefaste ale setei de înavuţire. Complexitatea şi „capacitatea de a ne surprinde în mod convingător" fac din Ghiţă un personaj „rotund". Personajul evoluează de la tipicitate, sub determinare socială (cârciumarul dornic de avere), la individualizare, sub determinare psihologică şi morală. El parcurge un traseu sinuos al dezumanizării, cu frământări sufleteşti şi ezitări. Ezită între cele două căi simbolizate de Ana (valorile familiei, iubirea, liniştea colibei) şi de Lică (bogăţia, atracţia malefică a banilor), sau în terminologie romantică: îngerul şi demonul. Se arată slab în faţa tentaţiilor şi sfârşeşte tragic.

Lică rămâne egal cu sine, un om rău şi primejdios. în schimb, Ana suferă transformări interioare, care îi oferă scriitorului posibilitatea unei fine analize a psihologiei feminine.

Naratorul obiectiv îşi lasă personajele să-şi dezvăluie trăsăturile în momente de încordare, consemnându-le gesturile, limbajul, prezentând relaţiile dintre ele (caracterizare indirectă). De asemenea, realizează portrete sugestive (caracterizare directă); detaliile fizice relevă trăsături morale sau statutul social (de exemplu, portretul Sămădăului). Mijloacele de investigaţie psihologică sunt: scenele dialogate, monologul interior de factură tradiţională şi acela realizat în stil indirect liber, notaţia gesticii, a mimicii şi a tonului vocii.

Stilul nuvelei este sobru, concis, fără podoabe.

Modurile de expunere îndeplinesc o serie de funcţii epice în discursul narativ. Descrierea iniţială are, pe lângă rolul obişnuit de fixare a coordonatelor spaţiale şi temporale, funcţie simbolică şi de anticipare. Naraţiunea obiectivă îşi realizează funcţia de reprezentare a realităţii prin absenţa mărcilor subiectivităţii, prin impresia de stil cenuşiu. Alături de funcţia esenţială de reprezentare, în roman apare şi funcţia epică de interpretare / semnificare. Dialogul contribuie la caracterizarea indirectă a personajelor, susţine veridicitatea relaţiilor dintre personaje şi concentrarea epică. Monologul interior, de factură tradiţională, monologul interior adresat, stilul indirect liber sunt principalele mijloace de investigare psihologică a personajului principal.

Limbajul naratorului şi al personajelor valorifică aceleaşi registre stilistice: limbajul regional, ardelenesc, limbajul popular, oralitatea. înţelesul clasic-moralizator al nuvelei este susţinut prin zicale şi proverbe populare sau prin replicile-sentinţe rostite de bătrână la începutul şi la sfârşitul nuvelei.  

In concluzie, opera literară Moara cu noroc de Ioan Slavici este o nuvelă psihologică, deoarece are toate trăsăturile acestei specii literare: analizează conflictul interior al personajului principal, urmăreşte procesul înstrăinării lui Ghiţă faţă de familie şi urmăreşte degradarea morala a acestuia produsă de ispita îmbogăţirii.

AUTORI CANONICI (3) LUCIAN BLAGA

Pentru date biografice, vezi aici http://www.romanianvoice.com/poezii/biblio/bib_blaga.php
TRASATURI GENERALE ALE OPEREI 

A. Relatia poezie – filozofie

            Ca si in cazul lui Eminescu , lirica lui Lucian Blaga contine un plan filozofic secundar  conceptele filozofice fiind transpuse in metafore revelatorii.

In viziunea poetului filozof , universul este creatia Marelui Anonim care produce in lume mistere.In raportul omului cu misterele , Marele Anonim creeaza o bariera numita ‘’cenzura transcendenta’’ , care impiedica omul sa cunoasca la modul absolut.Destinul omului este de a exista in lumea de mistere si pentru revelarea acestora.

             Fata de mister, omul se poate raporta prin doua tipuri de cunoastere : paradisiaca de tip logic ,prin  care se distruge misterul si luciferica de tip intuitiv , la capatul careia se afla adevarata solutie creatoare -  de a imbogati lumea prin mistere.

             Instrumentul creatorului poet este metafora revelatorie ,care difera de figura de stil (pe care poetul o numeste metafora plasticizanta) si care ofera o viziune artistica in masura sa dea cititorului intuitia esentei misterului.

B . Etapele creatiei

            a) Inceputul poetic sta sub semnul modernismului expresionist de tip german.Acesta are ca trasaturi : exprimarea spirituala a trairilor interioare , viziunea cosmica a existentei , trairea euforica si extatica a lumii , exacerbarea eului , elan vital nemarginit , caracter vizonar , cultivarea mitului primitivitatii , sentimentul absolutului , spiritualizarea peisajului.

Din aceasta etapa fac parte volumele ‘’Poemele luminii ‘’ (1919)  si ‘’Pasii profetului’’

  b) volumele ‘’In marea trecere’’ si ‘’Lauda somnului’’ marcheaza ruptura dintre eul liric si univers si debutul intrebarilor grave despre sensul vietii si al mortii.

  c) volumele ‘’La cumpana apelor’’  si ‘’La curtile dorului’’ marcheaza intoarcerea spre inspiratia folclorica si conturarea unui modernism original numit blagianism in care misterul este reinsufletit de intoarcerea in lumea arhaica a traditiilor.

  d) odata cu volumul ‘’Nebanuitele trepte’’ se creeaza imaginea unei noi armonii intre eul liric si lume prin forta poeziei-cantec.

C.Expresivitatea modernista a liricii lui Blaga se realizeaza prin cateva trasaturi specifice :

-cultivarea metaforei revelatorii ;

-viziunea subiectiva asupra lumii;

-emotiile sunt intelectualizate ;

-construirea poeziei pe semnificatii filozofice ;

-limbajul este profund metaforizat iar cuvintele capata noi sensuri din sfera magicului si miticului ;

-cultivarea versului liber in care ritmul interior este in armonie cu fluxul ideilor ;

-in prima etapa de creatie poetul foloseste o structura specifica preluata din logica filozofica, astfel ca exista 3 secvente poetice : prima se refera la planul existential, a doua contine o alta comparatie sau o interogatie retorica ,iar ultima contine concluzia.

ANALIZA UNEI OPERE

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa înbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i neînţeles
se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
sub ochii mei-
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.

(1919)

Alaturi de alte creatii lirice reprezentative ale literaturii interbelice   precum ‘’Flori de mucigai’’ de T.Arghezi sau ‘’Joc secund’’ de I.Barbu , ‘’Eu nu strivesc corola de minuni a lumii’’ de L.Blaga face parte din seria artelor poetice moderne.

Poezia deschide volumul ‘’Poemele luminii’’ cu care L.Blaga debuteaza in 1919 si are rolul unui veritabil program literar , realizat insa cu mijloacele poeticului.

        Caracterul modern al poeziei provine in primul rand din viziunea poetului privind lumea si conditia fiintei umane.Substratul de semnificatii filozofice este vizibil ,  poetul realizand o analiza lirica a celor 2 tipuri de cunoastere , paradisiaca si luciferica prin care omul se poate raporta la mister.Asumandu-si conditia de creator de mistere , omul se situeaza de partea cunoasterii luciferice care inseamna imbogatirea lumii prin mistere si protejarea tainelor prin creatie.Asadar rolul creatorului – poet este sa imbogateasca tainele prin metafore revelatorii.Sentimentul poetic este de contopire cu esenta lumii , iar la baza cunoasterii se afla iubirea.Aceste idei se vor regasi ulterior si in plan teoretic in lucrarea ‘’Cunoasterea luciferica’’(1933) din ‘’Trilogia cunoasterii’’.

        Fiind o poezie de tip confesiv , lirismul este subiectiv si se realizeaza prin marci specifice , pronumele si verbele la pers I sg : ‘’eu nu strivesc’’.Alte mijloace ale afectivitatii sunt : rasturnarile de topica , organizarea versurilor dupa mesaj , dizlocarile sintactice , alternarea pers.I sg. cu pers. a III-a pl. , face distincitia intre cele doua tipuri de cunoastere.

        Titlul poeziei este format dintr-o metafora revelatorie ce simbolizeaza lumea de mistere.Pronumele personal ‘’eu’’ este asezat orgolios la inceputul titlului in conformitate cu orientarea expresionista a poetului.Forma negativa a verbului ‘’nu strivesc’’ exprima de la inceput refuzul cunoasterii rationale si optiunea pentru cunoasterea poetica.Metafora ‘’corola de minuni’’semnifica prin ideea de cerc , perfectiunea lumii.

        Titlul este reluat in primul vers al poeziei , sensul sau fiind imbogatit prin integrarea intr-o serie de antiteze si totodata intr-un lant de metafore care se intregeste prin concluzia din final.

        Compozitional poezia este formata din 3 secvente lirice marcate prin scrierea cu majuscula a versurilor.Poetul valorifica aici o tehnica modernista preluata din logica filozofica astfel incat afirmatia initiala este urmata de o ampla comparatie si se incheie print-o concluzie sustinuta cu tarie.Prima secventa lirica este formata din 5 versuri ce exprima atitudinea eului liric fata de misterele lumii.Verbele la forma negativa ‘’nu strivesc’’ , ‘’nu ucid’’ sugereaza refuzul cunoasterii rationale ‘’cu mintea’’ de tip paradisiac.Metafora ‘’calea mea’’ se refera la destinul asumat al creatorului iar enumerarea de metafore ‘’flori’’ , ‘’ochi’’ , ‘’buze’’ si ‘’morminte’’ simbolizeaza elementele fundamentale ale universului ce constitue surse de inspiratie ale creatorului poet : frumosul trecator al vietii (floare) , conditia umana situata intre cunoastere mentala si sentiment (ochi si buze) si moartea (morminte).

        A doua secventa poetica se construieste  pe baza unei antiteze intre ‘’eu’’ si ‘’altii’’.Metafora ‘’luminii’’ prezenta inclusiv in titlul volumului se refera la cunoastere : ‘’lumina mea’’ simbolizeaza cunoasterea luciferica , poetica prin care lumea se imbogateste de mistere iar ‘’lumina altora’’simbolizeaza cunoasterea rationala ,  paradisiaca ce distrugele misterele.In mod corespunzator se creeaza doua serii de verbe in antiteza cu sensuri metaforice : in lumina mea ‘’nu stiveste’’ , ‘’sporeste’’ , ‘’mareste’’ , ‘’imbogateste’’ , ‘’iubeste’’ (‘’nu sugruma’’ , ‘’nu stiveste’’ , ‘’nu ucide’’ ) ; lumina altora ‘’sugruma’’ , ‘’stiveste’’ , ‘’ucide’’ (‘’nu sporeste’’ , ‘’micsoreaza’’ , ‘’nu imbogateste’’ , ‘’nu iubeste’’).Folosirea verbelor la prezent (prezent etern si prezent gnomic) plaseaza eul liric intr-o relatie definita si asumata cu lumea.

        Antiteza este marcata si de conjunctia adversativa ‘’dar’’ , urmata de pronumele personal ‘’eu’’ a carui reluare insotita de afirmatia – cheie ‘’cu lumina mea sporesc a lumii taina’’ afirma optiunea eului liric pentru cunoasterea de tip luciferic si atitudinea sa creatoare fata de misterele lumii (metafora luminii – cunoasterea este prezenta inclusiv in titlul volumului).

        Centrul poeziei este format dintr-o ampla comparatie ce are rolul de a concretiza afirmatia – cheie de mai sus.Cunoasterea care imbogateste lumea de mistere este asemanatoare cu lumina lunii care nu dezvaluie , ci mai degraba invaluie natura pastrandu-i neatins misterul.Ideea poetica contine mai multe metafore specifice imaginarului liric blagian : luna , noapte , zare , mister , fior.

        Ultima secventa lirica are rol de concluzie si defineste cunoasterea poetica (luciferica) ca un act de contemplare (‘’sub ochii mei’’) si de iubire ‘’caci eu iubesc / si flori si ochi si buze si morminte’’.Expresivitatea si puterea de sugestie specifice poeziei moderniste se regasesc si aici la toate nivelurile limbajului.

        La nivel morfo-sintactic , situarea pronumelui ‘’eu’’in pozitie initiala si repetarea lui de 6 ori subliniaza constiinta de sine prin care eul liric creator se autositueaza in raport cu lumea ; prezenata conjunctiei coordonatoare ‘’si’’ de 10 ori in poezie accentueaza mesajul liric sustinand totodata caracterul sau gnomic ( de cunoastere ).

    La nivel lexico-semantic se observa folosirea unor cuvinte abstracte.Campul semantic al misterului este prezent pe tot parcursul poeziei si format din metafore cu rol modelator ‘’corola de minuni’’ , ‘’tainele’’ , ‘’nepatrunsul ascuns’’ , ‘’intunecata zare’’ , ‘’neintelesuri’’.

        In ce priveste nivelul stilistic , limbajul artistic pune permanent in relatie imaginile lirice cu un plan filozofic secundar.O particularitate este metafora limbajului si incarcarea cuvintelor cu semnificatii din sfera misterului.

        La nivel prozodic , modernismul se evidentiaza prin eliberarea de regulile calsice.Poezia contine 20 de versuri libere cu metrica variata , masura inegala iar ritmul interior urmeaza fluxul ideilor.

        In concluzie ‘’Eu nu strivesc corola de minuni a lumii’’ de Lucian Blaga este o creatie modernista definitorie pentru prima etapa lirica ; in acelasi timp este o arta poetica deoarece pune problema conditiei creatoare a omului in care poezia devine un instrument de revelare a misterelor lumii.

 

La ce va poate folosi eseul? Pentru a sustine caracterul modernist al poeziei, sau pentru a argumenta caracterul de arta poetica; de fapt, il puteti folosi cam la orice referitor la Blaga, dar depinde cum il VALORIFICATI.