sâmbătă, 21 noiembrie 2009

DACIA LITERARA

            
   Aparuta intr-o perioada dificila pentru publicatiile autohtone,revista Dacia Literara a simbolizat un nou inceput pentru literatura romana, reprezentand o noutate a presei.Intr-o perioada in care putinele publicatii existente prezentau preponderent fapte politice,Dacia Literara a fost pata de culoare din presa romaneasca,prin caracterul sau literar.
Toate acestea se regasesc mentionate in articolul-program al revistei, semnat de Mihail Kogalniceanu in calitate de editor.Publicata la 30 ianuarie 1840,revista marcheaza un punct de cotitura in literatura romaneasca.
             In Introductie ,articolul prezinta realitatile vremii in privinta publicatiilor nationale.Sunt mentionate circumstantele politice anterioare ce au impiedicat dezvoltarea presei pana la momentul respectiv.Acesta aduce in discutie si celelalte ziare nationale, Curierul Romanesc(1829, IH Radulescu) ,Albina Romaneasca (1829, Gh Asachi) si Foaia Inimii(1838, G Baritiu). Acestea ,,au mai mult sau mai putin o colora locala” si includ prea multa politica fara sa puna accentul necesar pe literatura. Astfel, Dacia Literara este prima revista care se angajeaza sa publice doar lucrari literare si din toate zonele tarii ,realizandu-se o unificare a romanilor pe plan literar.Se va cere, de asemenea, si originalitate in creatiile publicate, ( ,, fiestecarele cu ideile sale,cu limba sa, cu chipul sau”),astfel promovandu-se cultura nationala si eliminandu-se treptat puternica influenta a operelor straine.
Sunt mentionate minusuri ale literaturii vremii, cum ar fi lipsa originalitatii in operele literare, care deja sunt putine ca numar, dar si multitudinea traducerilor incorecte. Traducerile sunt admise doar daca sunt corect realizate.Acesta mai subliniaza si ca ,,Traductiile nu fac insa o literatura”.Mai este specificat si faptul ca revista va evita pe cat posibil scandalurile: ,, Iubitori ai pacei,nu vom primi nici in foaia noastra discutii ce ar pute sa se schimbe in vrajbe.”
            Mihail Kogalniceanu anunta si intentia revistei de a-si exprima parerea asupra respectivelor opere, asftel anuntand critica de mai tarziu:,,Critica noastra va fi nepartinitoare; vom critica cartea, iar nu persoana”.Obiectivul revistei este de a oferii tarii ,,o limba si o literatura nationala”.
Mai apoi sunt ilustrate marile teme romantice, istoria, natura si obiceiurile romanesti,care ar trebui sa slujeasca autorilor drept surse de inspiratie : ,,Istoria noastra are destule fapte eroice,frumoasele noastre tari sunt destul de mari,obiceiurile noastre sunt destul de pitoresti si de poetice pentru ca sa putem gasi si noi sujeturi de scris,fara sa avem pentru aceasta trebuinta sa ne imprumutam de la alte natii.”Tocmai de aceea revista a fost considerata manifestul romantismului romanesc.
             La finalul articolului sunt precizate rubricile ce vor exista in revista, aticole originale, compunerile originale,critica noilor aparitii si Telegraful Daciei, care va include stiri,informatii,noutati,etc.
           
Multi dintre scriitorii ulteriori au urmat sfaturile date de Kogalniceanu in articolul program,ei inspirandu-se fie din istoria nationala,fie din frumusetile naturii.Astfel de exemple sunt Grigore Alexandrescu si Vasile Alecsandri.
            Grigore Alexandrescu a optat pentru temele istorice, in opere precum Rasaritul Lunii.La Tismana,  Mormintele.La Dragasani  si Umbra lui Mircea.La Cozia. Aceasta din urma debuteaza cu strofa pe care George Calinescu o aprecia ca fiind geniala prin muzicalitate si inteles.Ea contine mai multe motive,printre care motivul apei,motivul apusului,al zidurilor si al turnurilor,toate fiind de factura romantica.
In prima strofa ,cititorul este introdus treptat in lumea prezentata, apusul fiind poarta de trecere intre 2 lumi, intre realitate si fantastic, intre prezent si trecut, intre zi si noapte. Se remarca multitudinea figurilor de stil, inversiuni ,,ale turnurilor umbre”, asonanta vocalei ,,u”,personificare,,ale turnurilor umbre….se intind,se prelungesc”, si metafore ,,-ale valurilor mandre generatii spumegate”.
In strofa a doua se trece la tabloul nocturn,simtindu-se nelinistea naturii, framantare acesteia.Apar motivul noptii si cel al naturii,ambele romantice.
In strofele3-4 apare umbra fostului domnitor reusind sa ingenuncheze intreaga natura.Aceasta aduce cu ea si amintirea vremurilor trecute: ,,marea fantoma face semn…da o porunca…/Ostiri,taberi fara numar imprejuru-i inviez”.
In strofele5-7, elementele naturii sunt din nou personificate.Invocatia Oltului il prezinta pe acesta ca fiind in afara timpului,si omniscient martor al bataliilor trecute.Mircea este pus alaturi de alte mari figuri istorice ale poporului roman,si anume Traian si Decebal, prin epitet hiperbolizant.Seria elementelor naturale personificate continua cu personificarea dealului,,Mircea!Imi raspunde dealul;”urmat apoi de Dunare:,, Unul altuia ii spune;Dunarea se instiinteaza”.
In strofa a 8-a apare din nou motivul timpului imbinat cu momente istorice,ambele romantice.Acestea sunt inglobate intr-un pasaj oda, in care domnitorul este preamarit.Urmeaza pasajul meditativ, imbinandu-se din nou mai multe specii literare.In strofele treisprezece si paisprezece apar pregnant elementele clasice,prin meditatia asupra razboiului, simtindu-se amprenta razboiului.Pasajul clasic este urmat de inca un pasaj romantic,tot de doua strofe.
Umbra lui Mircea se intoarce in mormant,natura revenind treptat la starea initiala.Poezia se incheie cu aceleasi versuri ca si in prima strofa,,Si-ale valurilor mandre generatii spumegate/Zidul vechi al manastirei in cadenta il izbesc”realizandu-se simetria.
Poezia contine 16 strofe,ritm trohaic,cu masura de 16-17 silabe.
            Poezia imbina mai multe specii literare,si anume meditatia,oda si in unele pasaje, pastelul.De asemenea, imbina curentul clasic cu cel romantic. Elementele clasice apar in versificatie, datorita organizarii poeziei in catrene, a rimei incrucisate,si a masurii de 16-17 silabe.Tot ca element clasic poate fi privita simetria poeziei realizata prin repetarea versurilor ,,Si-ale valurilor mandre generatii spumegate/Zidul vechi al manastriei in cadenta il izbesc.”, la inceputul si la sfarsitul poeziei.Un alt element de factura clasica este si pasajul meditativ,in care este prezentat razboiul printr-o perspectiva rationala.Elementele romantice sunt insa pregnante,prin numeroasele figuri de stil,printre care si antiteza trecut-prezent din strofa a treisprezecea,dar si prin motivele prezente: motivul trecerii timpului,motivul noptii,al naturii, apei, al zidurilor vechi,al valurilor,al turnurilor si al apusului.Tocmai datorita acestor imbinari Grigore Alexandrescu a fost numit ,,un clasic printre romantici si un romantic printre clasici”
           

Un alt scriitor ce a urmat sfaturile prezentate in articolul program al Daciei Literare este Vasile Alecsandri.Dupa ce se remarcase prin volumul de poezii populare Poezii poporale ale romanilor.Balade (cantece batranesti)adunate si indreptate de Vasile Alecsandri,acesta revine in literatura romana prin pastelurile sale. ,,Acel rege al poeziei,vesnic tanar si ferice” cum l-a numit Eminescu in Epigonii a fost cel care a slefuit aceasta specie, servind mai tarziu drept exemplu. Acesta a compus pasteluri pentru fiecare anotimp, pentru el primavara avand trairea cea mai intensa,fiind un timp al renasterii, vara reprezentand un moment al bucuriei ,in care lumina solara abunda. Toamna este prezentata ca fiind anotimpul bogatiei,al stingerii vegetalului,inducand o stare de melancolie.In ciuda faptului ca poetul o detesta,iarna se bucura de un statut special in opera acestuia.
   In poezia Malul Siretului , anotimpul prezentat este vara.intr-un mediu linistit de campie. Dimineata este prezentata intr-o aura de mister dar si prospetime : ,,Aburii usori ai noptii ca fantasme se ridica/Si plutind deasupra luncii printre ramuri se despica”.Apar diferite procedee stilistice,cum ar fi personificarea,,raul luciu se-ncovoaie”, epitetul,, raul luciu”,comparatia ,,raul luciu se-ncovoaie sub copaci ca un balaur” dar si metafora ,,Ce in raza diminetii misca solzii lui de aur”.
            In cea de-a doua strofa apare eul liric drept prezenta centrala,la amiaza.Aceasta este dezvaluita de verbele si pronumele la persoana I singular: ,,Eu”, ,ma duc” , ,,ma asez” , ,,privesc”.Datorita abundentei verbelor de miscare:,,ma duc”, ,,curge”, ,,se perde”, ,,se schimba”, ,,sapand”, se creeaza dinamismul peisajului prezentat.Se creeaza si o antiteza intre dinamismul naturii si imaginea statica a eului liric.
Din nou figurile de stil abunda,printre care enumeram personificarea apei,,Si privesc cum apa curge si la cotiri ea se perde/Cum se schimba-n valurele pe prundisul lunecos”.Poetul foloseste arhaisme fonetice cum ar fi ,,nasipos”, ,,perde”, ,,bulboace”, acestea avand rolul de a evidentia opera si de a pastra culoarea locala,dupa cum afirma si Mihail Kogalniceanu in articolul program :,,Fiestecarele cu ideile sale,cu limba sa,cu chipul sau”
            In cea de-a treia  strofa, elementul acvatic redevine centrum mundi.Din nou verbele de miscare: ,,se coboara”,  ,,salta” , ,,se abat”, ,,batand” marcheaza efervescenta perisajului.Astfel este subliniat ciclul neoprit al naturii.Ca figuri de stil se  observa personificari,, salcie pletoasa lin pe balta se coboara”, epitete,, viespe sprintioara” si anafora prezentaprin repetarea la inceputul versurilor a cuvantui ,,Cand”. 
             In ultima strofa poetul revine in cadru,prezenta lui fiind semnalata de pronumele la persoana I singular:,,mea”, ,,-mi”, ,,mine”.In finalul strofei apare elementul pitoresc reprezentat de soparla de smarald,care inveseleste peisajul,incheind poezia cu o nota de optimism si potentand frumusetea acestuia.Poezia imbina elementele romantice,tema naturii,descrierea frumusetii acesteia,cu cele clasice reprezentate de organizarea versurilor in catrene,rima imperecheata,masura de 16 silabe,si ritmul trohaic.
           
Odata cu articolul-program al lui Kogalniceanu, un nou punct de vedere asupra literaturii a aparut. Multi dintre scriitorii vremii s-au decis sa urmeze sfaturile oferite in acel articol,drept dovada doi mari poeti ai literaturii romane,Alexandrescu si Alecsandri.Ambii au preluat teme romantice in scrierile lor,Alexandrescu tema istoriei si Alecsandri tema naturii.In ambele poezii figurile de stil abunda,spre deliciul cititorilor.Ambii scriitori imbina in operele lor curentul clasic cu cel romantic,cel clasic fiind de cele mai multe ori reprezentat prin versificatia poeziei.Cei doi scriitori si-au pastrat modul de gandire si culoarea locala in opere,astfel dovedind originalitate.Amandoi abordeaza teme specifice poporului nostru,Grigore Alexandrescu alegand momente din istoria romanilor,iar Vasile Alecsandri alegand frumusetea naturii de pe meleagurile romanesti.
            Dacia Literara a fost publicatia care a redresat literatura romana si care a oferit impulsul necesar pentru dezvoltarea unei adevarate literaturi nationale.

                                                                    



ILUMINISMUL

Iluminismul



Caracterizat prin profunde schimbări în structura societăţii, determinate de ascensiunea burgheziei care se afirmă în numele unei noi concepţii despre lume, natură şi societate, ca şi prin efervescenţa de idei produsă de cercetările din domeniul matematicii şi fizicii, secolul al XVIII-lea aduce în cele mai multe ţări europene năzuinţa puternică de înnoire, existentă pe toate planurile culturii.
Iluminismul a pretins eliberarea fiinţei umane de sub tutela sa autoindusă. „Tutela este incapacitatea fiinţei umane de a-şi folosi abilităţile cognitive în lipsa instrucţiunilor de la o altă persoană. Această tutelă este auto-indusă atunci când cauza sa nu rezidă în absenţa raţiunii, ci în absenţa hotărârii şi a curajului de a lua hotărâri fără instrucţiuni de la o altă persoană. Sapere aude! Aveţi curajul de a vă folosi propriul simţ al raţiunii!" – acesta este moto-ul Iluminismului (Immanuel Kant).
Iluminismul este o replică la adresa barocului, care încearcă să înlăture dogmele religioase şi să infiltreze luminarea maselor pe baza experienţei proprii.
În multe ţări europene, secolul al XVIII-lea a fost numit secolul luminilor, pentru a se defini specificul unei epoci în care s-a pus accentul pe dezvoltare şi răspândirea cunoştinţelor culturale, pe ideea „luminării maselor”.
Iluminismul sau luminismul este un curent de gândire, cu multiple consecinţe pe plan politic, istoric si artistic, care tinde sa emancipeze omul din poziţia rigidă în care îl fixase filozofia tradiţională, pentru a-l face obiectul propriei sale activităţi: prin muncă şi cultură, omul este perfectibil, ca şi societatea pe care el o construieşte. Înlocuind concepţia statică despre om cu una dinamică, iluminismul e susţinut de ideologii claselor dinamice ale societăţii, de burghezie în primul rând. De aceea, a apărut în ţările în care burghezia a apărut mai repede ( Anglia şi Franţa ) şi s-a configurat mai târziu acolo unde forţele feudale erau mai puternice ( de ex. în S-E-ul Europei ). Lupta de emancipare a acestei clase revoluţionare s-a sprijinit pe un număr de idei orientate în întregime pe o direcţie antifeudală. Încă din 1688, în cadrul Revoluţiei burgheze din Anglia, începe să fie pus sub semnul întrebării tot ceea ce era specific epocii feudale. Treptat, se cristalizează o ideologie iluministă care va pregăti Marea Revoluţie Franceză din 1789.

Iluminismul a avut câteva trăsături specifice:
- caracter antifeudal si antidespotic. Toate instituţiile feudale erau supuse unei critici severe: monarhia absolută, bazată pe ideea dreptului divin, biserica, justiţia, şcoala. Gânditorii iluminişti cer anularea privilegiilor feudale, limitarea puterii monarhului şi acordarea de libertăţi sociale şi politice întregului popor. Argumentele pentru justificarea acestor revendicări se bazau pe principiile de egalitate si libertate, de suveranitate a poporului, pe ideea dreptului natural şi a contractului social, conform cărora oamenii se nasc cu aceste drepturi şi trăiesc pe baza unei înţelegeri cu monarhul, pe care pot să nu-l mai accepte dacă nu este un om „luminat”.
- spiritul raţionalist, materialist şi laic. În secolul XVIII s-a afirmat raţiunea, fenomenele vieţii au cunoscut o interpretare materialistă, iar problemele culturii şi ale ştiinţei au început să se separe de cele ale religiei, combătând fanatismul şi misticismul. Declinul autorităţii ecleziastice asupra vieţii publice a atras şi revalorificarea mentalităţii magice. Practicile oculte nu au mai fost satanizate ( şi condamnate juridic ), ci au început să fie depreciate raţional ( şi luate în derâdere). Magul nu mai este văzut ca un pactant cu diavolul, ci ca un şarlatan abuzând de credulitatea publicului.
- militează pentru emanciparea poporului prin cultură;
- încurajează tratarea problemelor sociale in literatură.
- generează o literatură cu caracter moralist.
În calitate de curent ideologic şi cultural, iluminismul se defineşte prin: promovarea raţionalismului, caracter laic, antireligios, anticlerical, combaterea fanatismului şi a dogmelor, răspândirea culturii în popor, literatura preocupată de problemele sociale şi morale; teme şi motive literare promovate de literatura iluministă: « monarhul luminat », « contractul social », emanciparea poporului prin cultură; Genuri şi specii: liric, epic ( povestire, nuvelă, roman ), dramatic ( tragedie, comedie );




Apărută la sfârşitul secolului al XVIII-lea, mişcarea iluministă transilvăneană îşi are rădăcinile şi explicaţia cu trei secole în urmă. În 1437, după Răscoala de la Bobîlna, cele trei naţiuni - ungurii, saşii şi secuii - semnează pactul Unio trium nationum, prin care românii, excluşi de la drepturile sociale, politice şi religioase, deveneau o naţiune tolerată în Transilvania. În 1784, Răscoala lui Horia, Cloşca şi Crişan zguduie din temelii Imperiul Habsburgic, pretinzând schimbarea imediată şi radicală a orânduirii existente. Suspectaţi de a fi pactizat cu răsculaţii, corifeii Şcolii Ardelene vor fi prigoniţi de autorităţi. Şcoala Ardeleană à fost o mişcare culturală complexă şi neomogenă, reflectând o perioadă istorică: procesul de formare a burgheziei şi a naţiunii române la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea.
Iluminismul românesc se identifică în mare măsură cu Şcoala Ardeleană şi cu ecourile ei în Moldova şi Ţara Românească. Această mişcare, întemeiată sub semnul iluminismului european,  a stat în serviciul idealului naţional, la a cărui fundamentare a contribuit hotărâtor, prin preţuirea istoriei, a istoriei limbii şi a poporului. Iluminismul românesc va recurge, la rândul său, la argumentele istorice în favoarea unor revendicări politice. Şcoala Ardeleană a pus în mişcare un amplu proces de afirmare naţională şi culturală a românilor din Transilvania în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi la începutul secolului al XIX - lea. Cărturarii acestui curent au adus argumente ştiinţifice pentru afirmarea drepturilor românilor din Transilvania. Activitatea lor ştiinţifică s-a manifestat pe mai multe planuri: istoric, lingvistic, filosofic, literar.
Şcoala Ardeleană a fost o importantă mişcare culturală generată de unirea mitropoliei românilor ardeleni cu Biserica Romano-Catolică, act în urma căruia a luat naştere Biserica Română Unită cu Roma. Reprezentanţii Şcolii Ardelene au adus argumente istorice şi filologice în sprijinul tezei că românii transilvăneni sunt descendenţii direcţi ai coloniştilor romani din Dacia. Aceasta teză este cunoscută şi sub numele de latinism. Diferenţa faţă de iluminismul francez este dată de faptul că Şcoala Ardeleană nu a constituit un curent anticlerical, mişcarea culturală transilvăneană pornind tocmai din sânul Bisericii Catolice.
Mişcarea iluministă ilustrată de Şcoala Ardeleană a evoluat în mai multe etape:
Etapa pregătitoare, prin lupta pentru revendicări politice şi naţionale dusă de Inocenţiu Micu-Klein, episcopul românilor uniţi, care cere drepturi şi libertăţi pentru românii din Transilvania, în schimbul unirii cu biserica romană (Sinodul de la Blaj);
Etapa de elaborare şi afirmare a ideologiei naţionale: formularea crezului latinist extremist atât pe plan filologic cât şi istoric, dezvoltarea învăţământului românesc;
Etapa pronunţat iluministă (având ca moment de vârf Ţiganiada, în care cărturarii se opun acţiunii de defăimare a românilor întreprinsă de clasele feudale privilegiate).
Evoluţia mişcării cunoaşte două direcţii mai importante: prima are un pronunţat caracter iluminist şi urmăreşte emanciparea poporului, mai ales a ţăranilor. Se înfiinţează numeroase şcoli în limba română ( Gh. Şincai înfiinţează aproximativ 300 de şcoli ), se scriu abecedare, aritmetici, catehisme, manuale etc. A doua este erudită şi cuprinde tratate de istorie şi de filologie, care urmăresc demonstrarea argumentată a originii romane a poporului român şi a continuităţii lui în Ardeal. Treptat, începând cu ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea, afirmarea conştiinţei naţionale în părţile vestice ale spaţiului romanesc alimentează un program politic cuprinzător, incluzând şcoala, biserica, aspectele general-culturale şi, în primul rând, cultivarea limbii.
În ceea ce priveşte argumentarea latinităţii poporului român, cărturarii Şcolii Ardelene au încercat să impună ideea originii pur latine a poporului român, vehiculând teoria exterminării dacilor de către romani. Samuil Micu, în lucrarea Istoria şi lucrurile şi întâmplările românilor dezvoltă idei iluministe, moderne, dar relatează sec evenimentele sau copiază pasaje întregi din cronici. Gheorghe Şincai, în Hronica românilor şi  a mai multor neamuri dovedeşte mai mult spirit critic şi oferă o informaţie mai bogată, opera sa încercând să evidenţieze adevăruri istorice. Petru Maior este autorul lucrării Istoria pentru începutul românilor în Dacia, cu un pronunţat caracter polemic, mai curând un pamflet de idei decât o cronică, fără valenţe literare însă.
În direcţia lingvistică, cărturarii şcolii Ardelene au susţinut ideea originii pur latine a limbii române, cerând scrierea cu alfabet latin şi adoptarea scrierii etimologice. Samuil Micu şi Gheorghe Şincai ( Elementa linguae daco-romanae sive valachicae ) fac o paralelă între latină şi română, propunând eliminarea cuvintelor de altă origine şi înlocuirea lor cu neologisme latineşti. Lexiconul de la Buda este un dicţionar colectiv care furnizează numeroase neologisme romanice, eliminându-le pe cele de alte origini. Petru Maior afirmă că limba română provine din latina populară ( disertaţia de la finalul lucrării Istorie pentru începutul românilor în Dachia ).
Din punct de vedere literar, cea mai valoroasă operă pe care o dă Şcoala Ardeleană este epopeea lui Ion Budai – Deleanu,  Ţiganiada.

Autorul şi-a declarat modelul în literatura antică  ( Homer, Bătălia şoarecilor cu broaştele ). În Epistola închinătoare către Mitru Perea îşi alcătuieşte, ca Cervantes, o biografie fantezistă de ţigan supus austriac, care a participat la campania din Egipt a lui Napoleon şi a rămas acolo. În finalul scrisorii parodiază proiectele Şcolii Ardelene de a evoca veridic trecutul naţional. Ţiganiada a fost redactată în două versiuni: prima, din 1800, este mai stufoasă şi cu o acţiune mai complicată, a doua, din 1812, mai echilibrată şi mai artistică. Din păcate, ea nu a fost cunoscută decât târziu, publicată mai întâi într-o revistă obscură, Buciumul român în 1875 în prima variantă, iar în cea de-a doua abia în 1925. Eminescu nu a cunoscut-o.
Opera aparţine genului epic în versuri, fiind o epopee eroi-comică. Este singura epopee românească terminată, care are ca temă lumea pe dos, parodierea ordinii universale.
Subiectul. Cele douăsprezece cânturi urmăresc două fire epice: pe de o parte se narează aventurile ţiganilor înrolaţi în armata lui Vlad Ţepeş, iar pe de altă parte aventurile lui Parpangel, în căutarea iubitei sale Romica, furată de diavoli. Ca în orice epopee care se respectă, eroii pământeni au duşmani şi protectori supranaturali.
Autorul are simţul artei ca joc, subiectul şi personajele fiind pretexte pentru o „comedie a literaturii” (N. Manolescu). De aceea, universului naraţiunii îi corespunde un metaunivers, prezent în subsolul paginilor şi alcătuit dintr-o armată de critici care supun „adevărul istoric” prezent în epopee unui tir de contestaţii umoristice. Dacă textul este o parodie, metatextul este de asemenea parodic, ficţiunea amestecându-se cu critica ficţiunii, pentru că autorul „are simţul artei ca joc, intuiţia gratuităţii şi a absurdităţii” (N. Manolescu). Există, deci, două niveluri ale operei:
a) povestirea propriu-zisă, care este „epopeea fricii cronice şi a preocupării pentru stomac” (N. Manolescu), care parodiază motive literare consacrate, ca ubi sunt (eroii vestiţi de altădată), muza inspiratoare, devenită aici o femeie cârtitoare cu gură mare şi minte puţină, sau lumea pe dos, căci epopeea începe cu defilarea ordonată à ţiganilor şi sfârşeşte cu încăierarea acestora (întâi ordinea, apoi haosul);
b) critica povestirii, ale cărei personaje sunt întruchipări ale modalităţilor de receptare a textului: Onochefalos, care se miră că Romica s-a putut transforma în tufă vorbitoare, reprezintă lectura literală; Idiotiseanu, care afirmă că nu toate cele ce se scriu sunt adevărate, reprezintă lectura naivă; Erudiţian, care recunoaşte împrumuturile de la alţi scriitori, este lectura savantă.
Stilul. G. Călinescu a remarcat geniul verbal al autorului, care atenuează lipsa talentului descriptiv. Invenţia verbală începe de la numele ţiganilor, „un grotesc de sonuri” (Aordel, Corcodel, Cucavel, Parpangel, Găvan, Giolban, Goleman, Ciormoi, Dîrboi etc.), trece prin invenţii onomatopeice unele atât de fireşti încât „trebuie un studiu deosebit pentru a vedea dacă ele nu circulă” şi ajunge la modelarea lor în scopuri prozodice, schimbându-le genul şi terminaţia pentru a le face să rimeze (dracă, palată, copace etc). În Istoria critică a literaturii române, Nicolae Manolescu evidenţiază valoarea Ţiganiadei printr-o comparaţie: „Ţiganiada este un Don Quijote al nostru, glumă şi satiră, fantasmagorie şi scriere înalt simbolică, ficţiune şi critică a ei”.
 In celelalte tari romane,invăţământul a contribuit la răspândirea ideilor iluministe. Academiile domneşti, întemeiate în Ţara Românească între 1678-1688, în Moldova la 1707, au reprezentat un însemnat focar de cultură al Răsăritului ortodox. O altă formă de manifestare a spiritului iluminist a fost interesul pentru tipărirea de cărţi. Între 1700 şi 1800, s-au tipărit de către români 799 de cărţi dintre care 617 în româneşte, iar 182 în greceşte, latineşte, slavă, etc. Procentul de carte laică a crescut necontenit, în dauna subiectelor religioase. Printr-un jurnal de călătorie răspândeşte idei iluministe şi Dinicu Golescu, luminatul boier muntean, care în Însemnare a călătoriei mele, surprinde contrastele dintre civilizaţia ţărilor vizitate şi realităţile triste din patria sa. În Ţara Românească şi în Moldova, Chesarie Râmniceanul şi Leon Gheuca răspândiseră idei iluministe datorate lecturilor din raţionaliştii francezi şi, în special, din Enciclopedia lui Diderot.

UMANISMUL.RENASTEREA

Umanismul. Renasterea



1. Informatii generale; Umanismul european
Epoca de afirmare plenară a omului şi de impresionantă înflorire a artelor, numită Renaştere prin contrast cu evul mediu văzut ca o perioadă a dogmei şi a fanatismului, cuprinde secolele al XIV-lea, al XV-lea şi al XVI-lea în Italia, al XVI-lea în Franţa, Germania şi Ţările – de – Jos, iar în Anglia şi Spania include şi începutul secolului al XVII-lea.
Renaşterea apare mai întâi în Italia, pentru că aici se creează mai devreme condiţiile economice şi social-politice corespunzătoare. În oraşele – state italiene, dezvoltarea meşteşugurilor şi a comerţului determinase întărirea burgheziei, a cărei opoziţia faţă de feudalism se manifestă şi pe plan ideologic. Înflorirea comerţului duce la marile descoperiri geografice. Lumea cunoscută – restrânsă în evul mediu – se lărgeşte tot mai mult.
Inventarea tiparului face posibilă o răspândire fără precedent a cunoştinţelor ştiinţifice şi a valorilor literare.

Termenul Umanism are două sensuri: unul larg, de preţuire a valorilor umane, şi unul restrâns, de interes faţă de valorile Antichităţiigreco-latine. În legătură cu Renaşterea, termenul se foloseşte în ambele sensuri.
Evul mediu cunoştea antichitatea, dar numai parţial, adesea trunchiat şi incorect, prin prisma teologiei. Renaşterea ia antichitatea ca model, încercând s-o cunoască în toată bogăţia ei de valori. Începe o căutare febrilă de manuscrise antice, care, o dată descoperite, sunt studiate cu atenţie şi – începând cu a doua jumătate a secolului al XV-lea – tipărite. Săpăturile scot la iveală ziduri şi statui, comori ale artei antice. Se creează biblioteci şi librării, iar academiile nou-apărute grupează savanţi care dezbat probleme filozofice, cum sunt membrii Academiei platoniciene de la Florenţa.
Creaţiile antice devin modele, surse de inspiraţie, atât pentru scriitori – care folosessc adesea chiar limba latină -, cât şi pentru artişti. Antichitatea afirmase cu mândrie că „Omul e măsura tuturor lucrurilor” şi că „În lume-s multe mari minuni; / Minuni mai mari ca omul nu-s!” Reînviind această tradiţie, Renaşterea realizează un ideal de „om universal”, multilateral, un om căruia, ca şi personajului antic, „nimic din ceea ce este omenesc” nu-i este străin: armonios dezvoltat fizic şi cultivat ca intelect, pasionat, iubitor de cunoaştere şi de frumos, om de cultură şi de acţiune în acelaşi timp. Un astfel de om este un „abis de ştiinţă”, după cum se exprima Rabelais, sau, cum se intitula Pico della Mirandola, „doctor în toate ştiinţele şi în alte câteva pe deasupra”.
Spre deosebire de Evul Mediu, care vedea în om o creaţie a divinităţii, supusă în exclusivitate voinţei acesteia, Renaşterea pune accentul pe raţiunea, libertatea şi demnitatea omului, pe caracterul său perfectibil. „Nimic nu este mai presus pe pământ decât omul, nimic nu este mai presus în om decât mintea şi sufletul[…]”, scria Pico della Mirandola, în Discurs despre demnitatea omului.
Un astfel de om avea o educaţie multilaterală, filozofică, literară, ştiinţifică, artistică şi fizică. Reprezentativi pentru idealul de personalitate al Renaşterii au fost Leonardo da Vinci, pictor, om de ştiinţă, inventator, sau Michelangelo Buonarroti, sculptor, pictor, poet şi arhitect.
Omul Renaşterii tinde să realizeze o armonie între el şi natură. Această atitudine se opune dogmatismului şi fanatismului medieval. Lectura în original a vechilor texte considerate sfinte le permite savanţilor vremii să releve modificările ulterioare şi interesate făcute în aceste scrieri de către reprezentaţii bisericii. Corupţia şi ipocrizia clerului catolic reprezintă unul dintre subiectele favorite ale scriitorilor satirici din Renaştere, iar în Germania Renaşterea se asociază cu Reforma, care favorizează dezvoltarea culturii în limba naţională.





2.Umanismul românesc
Umanismul românesc valorifică tradiţia culturală a Antichităţii în scopul demonstrării originii romane a poporului nostru şi a originii latine a limbii române.
În spaţiul autohton de civilizaţie, umanismul a avut o dezvoltare specială, legată de redescoperirea romanităţii noastre şi de comunitatea surselor de limbă şi de cultură cu multe ţări europene. Legăturile celor mai de seamă voievozi ai noştri din secolele al XV-lea şi al XVI-lea cu papii şi principii umanişti s-au datorat, întâi, necesităţilor istorice, observându-se o incipientă comuniune de spirit europeană pentru apărarea valorilor creştine şi spiritual-laice ale bătrânului continent, aflat deja faţă în faţă cu agresiunea turcească şi a mahomedanismului ( a păgânismului ).
Primii reprezentanti de seama ai Umanismului romanesc sunt: domnitorul Negoe Basarab,( care prin Invataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Teodosie realizeaza o sinteza romaneasca de intelepciune medievala) si carturarul Udriste Nasturel; in Transilvania, in acelasi timp se afirma  Nicolaus Olahus.
Umanismul românesc este preponderent legat de istoriografia în limba română, care s-a născut odată cu ridicarea noii boierimi la confluenţa veacurilor al XVI-lea şi al XVII-lea, ca o consecinţă a renunţării la uzul limbii slavone în actele de cancelarie şi a tendinţei marilor feudali de a subordona puterea domnească. Un rol însemnat în dezvoltarea istoriografiei, mai ales a celei moldoveneşti, l-a jucat umanismul târziu al şcolilor iezuite din Polonia, cunoscut de viitorii cronicari în mod direct. Umanismul tardiv a afectat concepţia cronicarilor în privinţa rolului educativ al istoriei, a importanţei personalităţilor în devenirea unui popor, a concepţiei despre război şi glorie în sensul sporirii renumelui individual al monarhilor şi principilor Europei. Ideea apartenenţei poporului român şi a limbii sale la ginta latină, aceea a originii comune şi a legăturilor de neam şi limbă între toţi românii, a integrării idiomului nostru în familia lingvistică romanică, alături de îndemnul la studiul limbii latine şi al autorilor clasici trebuie puse, de asemenea, pe seama influenţei umanismului.
Acelaşi curent cultural şi literar a influenţat stilul cronicarilor, oferindu-le modele de întocmire şi redactare savantă a letopiseţelor. Fraza lui Miron Costin, influenţată de construcţia latină, se distinge prin claritate, precizie şi naturaleţe.
Scrisul cronicăresc s-a născut dintr-o necesitate stringentă: provinciile româneşti parcurseseră veacuri de istorie, care riscau să fie înecate în uitare. Prima intenţie a istoricilor – cronicari a fost să recupereze trecutul: „ca să nu să înece a toate ţările anii trecuţi şi să nu să ştie ce s-au lucrat…” ( Gr. Ureche ); „ca să nu să uite lucrurile şi cursul ţării…” ( Miron Costin ). În viziunea umaniştilor noştri, un popor fără istorie, care îşi ignoră trecutul, nu va şti să-şi construiască prezentul şi nici să-şi imagineze viitorul. Un astfel de popor nu are conştiinţă, nici forţă vizionară, asemănându-se „fiarelor şi dobitoacelor celor mute şi fără minte” ( Gr. Ureche ). Aşadar, istoria unui neam este purtătoarea unor valori educative şi scrierea ei devine o responsabilitate integral asumată: „Eu voi da samă de ale mele, câte scriu”( Miron Costin )
În celebra Predoslovie la opera cu cel mai pronunţat caracter umanist pe care a redactat-o, De neamul moldovenilor, Miron Costin critică vehement activitatea copiştilor iresponsabili care modificaseră cronica originală a lui Grigore Ureche, afirmând că moldovenii ar fi provenit din tâlharii Romei exilaţi pe teritoriul Daciei, făcând, în acest mod, „neamul de ocară”. Miron Costin e convins că „a scrie ocară vecinică unui neam” înseamnă a-i leza mândria devenirii istorice.
Ideile, atitudinile, sentimentele – evidenţiate atât în Predoslovie, cât şi în opera propriu-zisă despre etnogeneza românilor – nu sunt doar ale lui Miron Costin, ci aparţin tuturor cronicarilor: patriotismul discret, dar clar exprimat, preocuparea faţă de originea noastră romanică, dar şi convingerea de sorginte umanistă că românii trebuie să iasă din întunericul neştiinţei, conştiinţa că scrisul lor este dator să slujească adevărul ( devenind un act de responsabilitate istorică ), sentimentul unei continuităţi ( prin contribuţia fiecăruia ) a efortului de „a scoate la ştirea tuturor” istoria poporului român.
Ion Neculce îmbină relatarea istorică şi ficţiunea pilduitoare ( în cele 42 de legende aşezate înaintea cronicii propriu-zise, sub titlul O samă de cuvinte ), devenind un evocator autentic al trecutului şi, când povesteşte întâmplări la care el însuşi a luat parte, găsind accente elegiace sau dramatice ale unui memorialist neîntrecut. Ironia este calitatea principală a expunerilor lui Ion Neculce, cronicar moralist, ca şi Miron Costin, dar cu o vădită predispoziţie spre jovialitate.
Cronicarii munteni ( anonimi sau cunoscuţi ) sunt mai puţin individualizaţi decât cei moldoveni, dar au o pronunţată fizionomia colectivă, toţi fiind vehement polemici, pamfletari, împingând riposta până la invectivă. S-a afirmat că, din punct de vedere documentar, se cuvine maximă precauţie în judecarea cronicilor muntene, părtinitoare faţă de anumiţi voievozi. Din punct de vedere literar, însă, tocmai subiectivitatea, tendinţa spre satiră şi şarjă caricaturală fac din autorii acestora veritabili scriitori. Cel mai vehement dintre istoriografii munteni este Radu Popescu, cronicarul oficial al domnitorului Nicolae Mavrocordat, ale cărui pamflete vor fi valorificate, apoi, în literatura română, de Ion Heliade – Rădulescu, N. D. Cocea sau Tudor Arghezi.
O figură aparte printre cronicarii munteni o reprezintă stolnicul Constantin Cantacuzino, care a studiat la Pavia, însuşindu-şi ideile umaniste. În Istoria Ţării Româneşti, discutând despre cucerirea romană în Dacia, stolnicul – cărturar insistă, dintr-o perspectivă umanistă, asupra rolului civilizaţiei aduse de coloniştii care „prea mari oameni au fost şi atâta întru viteji au fost ispitiţi, educaţi şi aleşi, şi atât întru înţelepciunea lumească de iscusiţi, cât nice un neam, nice o limbă pe lume, niciodată ca ei n-au stătut”. În opinia intelectualului instruit şi rafinat, conceptul de civilizaţie are un sens pur umanist: civilizat – în accepţia lui Constantin Cantacuzino – este omul „supus şi cuprins” în „legi şi dreptăţi”, omul care trăieşte după anumite norme ale societăţii ( numită de el „soţiire” ), nu acela care dă frâu liber instinctelor ca „varvarul” ( Barbarul ).
Tot un umanist a fost şi Nicolae Milescu, traducător în limba română al Bibliei ( al cărui manuscris a fost ulterior folosit de fraţii Şerban şi Radu Greceanu, traducătorii Bibliei de la Bucureşti, în 1688 ) şi autor al unui faimos Jurnal de călătorie, scris în limba slavonă şi intitulat Descrierea Chinei.
Cu opera lui Nicolae Milescu apare alta direcţie de dezvoltare a literaturii române vechi, consecinţă firească a orientării religioase şi istoriografice precedente: direcţia superioară estetic a literaturii de concepţie şi de imaginaţie. Ea s-a concretizat artistic în două specii noi, eseul şi romanul, ambele reprezentate de un singur autor, voievodul Moldovei, mai târziu consilier intim al ţarului petru cel Mare, Dimitrie Cantemir. Eseul lui Cantemir, Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea sau giudeţul sufletului cu trupul, a fost redactat în limbile elină ( greaca veche ) şi română, apărând la Iaşi în 1698. Volumul este un mic tratat de etică, realizat după tehnica dialogurilor platoniciene, pe tema fortuna labilis ( soarta schimbătoare ), citând chiar şi versuri din poemul Viaţa lumii, de Miron Costin.
Romanul Istoria ieroglifică, al lui Cantemir, scris la Constantinopol, în 1705, este o fabulă alegorică, personajele aparţinând lumii animale, sub ale căror măşti se ascund protagoniştii certurilor dintre casa domnitoare a Ţării Româneşti, în frunte cu Brâncoveanu ( „Corbul” ) şi aceea a Moldovei, conduse de Cantemir însuşi ( „Inorogul” ). Făcând dovada culturii sale clasicizante, savantul român împrumută procedeul tehnic din Etiopica lui Heliodor, decorurile fabuloase din Halima, măştile din Bestiarii şi cugetări din Homer, Hesiod, Horaţiu, Sfântul Augustin. Deşi epicul este sărac şi adesea sufocat de încifrarea întâmplărilor adevărate în hieroglife şi de ascunderea fizionomiei eroilor sub nume de animale reale sau himerice, în schimb darul de a construi portrete groteşti, caricaturale fiinţelor satirizate, fantezia umoristică şi gustul proiecţiilro fantastice sunt tot atâtea aspecte ale talentului unui scriitor veritabil, ale unicului scriitor propriu –zis din literatura română veche. O alta lucrare reprezentativa este Descrierea Moldovei, in care eruditul domnitor prezinta pentru prima data stiintific una din tarile romane; de asemenea, se afirma drept primul care valorifica folclorul ca stiinta. Moldova descrisa de Cantemir devine o matrice a spiritualitatii romanesti, un teritoriu ideal. Ultima sa lucrare, Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, scrisă în limba română, este opera unui umanist care demonstrează – pe baza a peste 150 de izvoare – nu numai romanitatea şi continuitatea românilor în Dacia, dar şi rolul urmaşilor acestora, de apărători ai civilizaţiei europene în faţa invaziilor barbare tătăreşti şi turceşti: „De le vom căuta firea, nima şi cea eroicească vitejie, aieve este că a hotarălor româneşti împotriva sirepelor neamuri tătărăşti, ca nişte ziduri de aramă puşi şi nebiruiţi apărători s-au socotit”. Fiind un spirit încrezător în forţa providenţei, D. Cantemir opinează – precum Nicolae Bălcescu mai târziu – că această misiune a fost hărăzită poporului român de o raţiune superioară a progresului: „Acea de sus pronie, purtând de grijă mântuiţii acestor crivăţene noroade, cu neamul româno-moldo-vlahilor ca cu un zid prea vârtos şi nebiruit să se fi slujit, spre carile împotriva a vrăjmaşe săriturile păgânilor punându-i cu pieptul lor, întregi încă, până acum şi în scaunile sale înfipţi şi odihniţi să-i fie păzit”.
Umanismul şi renaşterea ne-au redat sentimentul comunităţii de civilizaţie, limbă şi cultură cu ţările Europei Apusene, conştiinţa unităţii teritoriale a provinciilor româneşti, idealuri din care ne-am tras învăţămintele duratei noastre ca neam, permanenţă spirituală şi ca misiune istorică.