sâmbătă, 14 noiembrie 2009

VALORI STILISTICE ALE MODURILOR VERBALE

Valori stilistice/ Expresive  ale modurilor verbale

Exprimând atitudinea emiţătorului faţă de acţiunea, procesul sau starea enunţate, modurilor verbale angajează eul rostitor în discursul epic, liric sau dramatic. Resursele de expresivitate artistică ale acestei categorii grama­ticale specifice verbului sunt actualizate prin marcarea modului în care emiţătorul (naratorul, eul liric, personajul epic sau dramatic) se raportează la obiectul enun­ţării, felul în care le percepe şi ipostaza lui - implicată, subiectivă sau nonparticipativă, obiectivă - faţă de evenimentele, situaţiile, ori stările comunica­te prin discurs.

VALORI EXPRESIVE
EXEMPLE

MODUL INDICATIV imprimă un carac­ter obiectiv acţiunilor, proceselor, stărilor pe care le exprimă.

ü      Ca mod al enunţării unor fapte considera­te reale şi a unor stări apreciate ca sigure, indicativul apare în limbajul comun ca un mod neutru din punct de vedere stilis­tic.
ü      În textul literar, capacitatea de a expri­ma certitudinea locutorului (narator, personaje/ eul  liric),  în  raport cu obiectul enunţării,  conferă referentului  aparenţa unei realităţi validate în universul ficţional.
ü      Datorită timpurilor  - mai multe decât la celelalte moduri - permi­te instituirea unor raporturi diverse între evenimentele istorisite (cronologie - an­terioritate, simultaneitate, ulterioritate - sau acronie), între timpul narat şi timpul narării, între momente evocate şi prezen­tul liric.
ü      Valorile   expresive   ale   indicativului sunt diferenţiate în funcţie de forma tem­porală a verbului, fiecare dintre cele şapte timpuri ale indicativului având propriile valenţe stilistice (prezentul, imperfectul, perfectul   simplu,   perfectul   compus   şi mai-mult-ca-perfectul, viitorul simplu şi viitorul anterior).




Exploziile se succed organizat. Unele le aud la câţiva paşi, altele în mine. [...] A fost destul să apa­ră nemţii... focul a două baterii. Şi totuşi acum soarele era sus, prie­tenii mă aşteptau...
(C. Petrescu)

M-ai lovit destul pân-acum. [...] Seară de seară, secundă de secun­dă, de ani şi ani de zile. M-ai fă­râmiţat, m-ai jupuit, m-ai distrus. Ai făcut din mine o fantomă, o fantoşă, m-ai umilit. Ăsta-i_per-sonaj?
(M. Vişniec)

Ţi-e lumea toată acoperământ. O mierlă scoate soarele din apă; facerea lumii poate să înceapă, a înflorit un vişin pe pământ. Nu spune-am fost, nici că voi fi, ci sunt!
(H. Bădescu)

MODUL IMPERATIV instituie o relaţie de comunicare directă exprimând dorinţa sau voinţa emiţătorului de a determina o acţiune ori de a o împiedica.
ü      Valoarea stilistică a imperativului rezidă în capacitatea de exprimare a unor atitu­dini şi trăiri subiective, printr-un dublu sistem de semnale: verbale şi paraverbale (accentele afective, pauzele expresive, in­tonaţia specifică ordinului, ameninţării, îndemnului, rugăminţii, concesiei, ironiei etc.)
ü      Ca  marcă   textuală   a  stilului  direct, imperativul are rol de „teatralizare" şi, în acelaşi timp, rol de dinamizare a discur­sului personajelor („imperativul dramatic şi    narativ");    alături    de   substantive­le/ adjectivele în vocativ reprezintă un in­dice   al   oralităţii   stilului;   în   limbajul popular, poate apărea fără referire la o persoană anume=valoare generică;
ü      Prezenţa   imperativului   în   textul   liric semnalizează discursul dialogic sau mo­nologul adresat (care poate lua forma in­vocaţiei retorice).
— Destul! strigă Lăpuşneanul, nu te mai boci ca o muiere! fii român verde.[...] Haide! luati-l de-l daţi norodului şi-i spuneţi că acest fel  plăteşte Alexandru-vodă celor ce  pradă ţara.
(C. Negruzzi)

 Stihuri, zburaţi acum din mâna mea
 Şi şchiopătaţi în aerul cu floare,
(T. Arghezi)
... daţi-mi voie: ori să se revizu-i iască,   primesc!   Dar      nu   se ! schimbe nimica; ori să nu se revi­zuiască, primesc! dar atunci să se j schimbe pe ici pe colo...                |
(I.L. Caragiale)

MODUL CONJUNCTIV exprimă poten­ţialitatea unei acţiune realizabile, posibile, probabile sau atitudinea emiţătorului faţă de acţiunea, starea, trăirea enunţate: incerti­tudinea, ezitarea, aproximaţia, deliberaţia, dorinţa, protestul, indignarea etc.
ü      exprimă stări afective (atitudini şi trăiri subiective).
ü      În discursul naratorului, al personajelor (discurs direct, indirect/ indirect liber), ori al eului liric, conjunctivul poate avea ro­lul de a institui un nivel al acţiunilor, al trăirilor interioare, al stărilor ipotetice, al­ternative ori anticipative(=indicativ viitor);
ü      presupune dependenţa acţiunii enunţa­te de o altă acţiune sau de o stare, de o dorinţă.
ü      substituire a imperativului cu rol de ac­centuare a subiectivităţii;
ü      în cazul special al verbelor la persoana a III-a a conjunc­tivului (când poate apărea fără morfemul „să"), rolul stilistic este de completare a paradigmei imperativului - care nu are decât persoana a II-a.
ü      în textul liric epre­zintă, deseori, o marcă textuală a unui plan al imaginarului= trecerea de la dimensiunea rea­lă la cea ideală.
[…]şi de lopeţi de bărci, izbit, să mor,
(N. Stănescu)

Unde să merg de-acum?
Pe cine să mai aştept?
(I. Pillat)

MODUL CONDIŢIONAL – OPTATIV dezvoltă, prin aceeaşi paradigmă verbală, două valori modale: exprimarea unei acţi­uni dependente de o condiţie (explicită sau implicită) şi exprimarea unei acţiuni reali­zabile/irealizabile, prezentate ca opţiune asumată; la timpul perfect acţiunea este ireală.
ü      exprimarea eventualităţii, a posibilităţii, a unor ipote­ze/ scenarii posibile sau imposibile, a unor acţiuni presupuse, realizabile sau nereali­zate
ü      de ambiguitatea conotaţiilor subiective - de la incertitudine la aserţiu­ne fermă, de la dorinţă concretă la aspira­ţie vagă etc.
ü      optativul care preia funcţia indicativului= ca „opta­tiv al modestiei, al politeţii" (D. Irimia), când „nu exprimă nici condiţia, nici dorin­ţa, ci arată că acţiunea verbului este posi­bilă, realizabilă" (E. Câmpeanu).
ü      substituire a modului conjunctiv în enunţuri interogative sau exclamative; = accentuare a unei tonalităţi subiective - uimirea,  indignarea sau ameninţarea vehementă         specifică blestemului/  imprecaţiei;   în   asemenea   enunţuri, apare frecvent forma inversată=am­plifică;
ü      în textul liric=mai rar, având mai ales rolul de a exprima o situaţie ipotetică, o experienţă lirică imaginată.


De pildă, as fi putut spune nu…
(M. Vişniec)





N-ai lăuda de n-ai ştii să blestemi,
Surâd numai acei care suspină,

Azi n-ai iubi de n-ar fi fost să gemi,
De n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumină.
(Radu Gyr)

Din contra, doamnă, aş dori, te-aş ruga să fii bună a-mi acorda o prelungire de termen.
(I.L. Caragiale)



Usca-s-ar izvoarele toate şi ma­rea,
Şi stinge-s-ar soarele ca lumânarea.
(T. Arghezi)

MODUL INFINITIV este o "formă verbală" „cu trăsături duble, de tip verbal şi nomi­nal", verbele la infinitiv numesc în chip general, abstract acţiunea, procesul sau starea.
ü      cu valoare senten­ţioasă =   indice   al registrului gnomic,
ü      valoarea livrescă (obţinută prin substituirea con­junctivului, după o construcţie imperso­nală sau după verbul  „a putea")  =specifică registrului stilistic cult;
ü      conser­varea valorii verbale a infinitivului lung=registrul stilistic arhaic sau registrul popular (în care se utilizează şi în  formele   inversate   ale   viitorului/ale condiţionalului)
ü      asocierea valorii im­perative - care  conferă un ton imperso­nal=marchează stilul oficial;
ü      for­ma de perfect a infinitivului(Foarte rar folosită în limba actuală,) îndeplineşte funcţia stilistică de marcă a narativităţii prin instituirea unei succesiuni temporale.
ü      Infinitivul lung, chiar dacă este substan­tivizat în limba română, păstrează urme semantice ale acţiunii, numind rezultatul acesteia; apare frecvent în titlurile poeziilor.




Războiul dădu lui Felix, peste câţiva ani, prilejul de a se afirma încă de tânăr.
(G. Călinescu)
Căci ei se nasc spre a muri ! Şi mor spre a se naşte
(M. Eminescu)

Şi-am cântat din coasta mea
din vertebra ca o stea,
de-a-ncălecare pe-o şa,
pe o şa de cal măiastru,
foaie verde de albastru.
(N. Stănescu)






Ştefan-Vodă a început a-i batere până ce i-au trecut de Dunăre.
(I. Neculce)            
Îmi era a scăpare de dânsul.      
(I. Creangă)
MODUL GERUNZIU este singurul mod nepersonal care conservă conţinutul dina­mic specific verbului, surprinzând o acţiune în desfăşurare, un proces, o stare durativă; înscrierea acestora într-o temporalitate fără referire la momentul enunţării permite ex­primarea oricărei durate - prezente, trecute ori viitoare -, în funcţie de context.
ü      capacitatea de a crea imagini dinamice;
ü      determină circum­stanţele  acţiunii   exprimate  prin  verbul regent sau îi adaugă acestuia o altă acţiune într-un ritm alert;
ü      antepus regentului, el poate avea o funcţionalitate polivalentă, exprimând, în acelaşi timp temporalitatea şi cauzalitatea=ambiguita­te stilistică.
ü      rolul de a atribui substantivului o însuşire  dinamică, având (de cele mai multe ori)  funcţia stilistică de epitet; această funcţie este accentuată frecvent prin valoarea adjectivală a gerunziului = rol de semnalizare a registrului stilistic cult;
ü      la nivel fonetic - prin sonoritatea specifică a terminaţiei care susţine deseori valoarea onomatopeică a verbului;
ü      la nivelul sintaxei poeti­ce, dacă o suită de gerunzii sunt situate la sfârşitul  versurilor, generând  monorima (frecventă în poeziile populare);
ü      structura unui grup verbal (cum este prezumtivul prezent) prin care se accentuează caracterul durativ al acţiunii sau al stării+ se reliefează percepţia subiectivă(= acţiune ipotetică, probabilă, incertă, presupusă, bănuită, dorită).







Dar Moromete parcă nici nu au­zea [...], conducând mai de-parte torentele de apă, facându-le loc cu sapa şi continuând liniştit şi neturburat să vorbească...
(M. Preda)
Ca şi cum ai vedea munţii plân­gând,
ca şi cum ai ceti în deserturi un gând,
ca şi cum ai fi mort şi totuşi aler­gând,
ca şi cum ieri ar fi în curând,
astfel stau palid şi trist fumegând.
                     (N. Stănescu)

Ruxandra ieşi tremurândă şi galbănă şi, răzemându-se de pare-te: „Voi să daţi seamă înaintea lui Dumnezeu”, zise suspinând.
(C. Negruzzi)

Măicuţă bătrână
Cu brâul de lână,
Din ochi lăcrimând, 
Pe câmpi alergând,
Pe toţi întrebând
Şi la toţi zicând
(Mioriţa)


Şi poate şi acum a mai fi trăind, dacă n-a fi murit.
(I. Creangă)
MODUL PARTICIPIU prezintă o acţiu­nea încheiată sau rezultatul acesteia impli­când o valoare temporală trecută, cu efecte care persistă sau au încetat în momentului | enunţării; având un „comportament dublu: verbal şi adjectival" (Dicţionar de ştiinţe ale limbii), participiul  cumulează funcţii stilistice specifice celor două clase morfologice.
ü      conservă   particularităţile   verbului   (ca element formativ pentru diateza pasivă,     pentru perfectul conjunctivului, al condiţionalului sau al infinitivului, pentru indi­cativ - perfectul  compus  sau  viitorul anterior) este actualizată prin tipare sin­tactice care se abat de la normele limbii standard:   inversiuni   topice,   recurenţă, dislocare sintactică.
ü      participiul cu valoare adjectivală  = figuri semantice (epi­tet, metaforă, metonimie etc);
ü      adjectivul participial poate primi determinanţi cir­cumstanţiali specifici verbului sau poate avea grade de comparaţie specifice adjec­tivelor, ceea ce îi conferă valenţe stilisti­ce multiple.
ü      Participiul substantivizat (prin articula­re), cu formă afirmativă sau negativă, are rol în diversificarea/îmbogăţirea lexicului şi în structurarea unor figuri  stilistice specifice substantivului.
Iertat să fie cel ce la mânie ;
Mi-a împlântat cuţitul pân-la os,
Dar neuitat şi neiertat să fie
Cel care-a râs de gându-mi bătă­ios.
                                   (N. Labiş)

Casa lui moş Costache era leproasă, înnegrită. Poarta era ţinută cu un lanţ, şi curtea toată năpădită de i scaieţi.

                           (G. Călinescu)

Umanitatea înfometată, iradiată, atomizată,
e prea ocupată.
(M. Ursachi)

Confuz, înnebunit, dezagregat, i Stamate abia putu să apară cu i căruciorul prin canal...
                                       
(Urmuz)

Rotit de două ori la mărul-soare, în minutare-aprins - şi încrestat.
(I. Barbu)

Dacă ochilor tăi le-ar plăcea
Nevăzutul şi neştiutul...
                              (T. Arghezi)

MODUL SUPIN exprimă în chip general, abstract, acţiunea, procesul sau starea văzu­te ca potenţialitate; având o formă verbală invariabilă precedată de un morfem-prepoziţie care poate crea legături sintac­tice atât într-un grup verbal, cât şi într-o structură nominală - supinul are valenţe combinatorii multiple şi implicit, funcţii stilistice diverse.
ü      supinul care îşi menţine statutul verbal este, mai ales, cea de epitet (al verbului ori al substantivului regent);
ü      supinul   adverbializat   îndeplineşte, frecvent, funcţia stilistică de epitet;
ü      are şi valoare metaforică; 
ü      supinul substantivizat  acti­vează, preponderent, funcţia metonimică;
ü      echivalenţă cu imperativul; ca şi infi­nitivul, supinul prin care se exprimă o so­licitare imperativă, un ordin, un îndemn, conferă enunţului un ton impersonal, de­venind un indice textual al stilului oficial,
ü      în textul literar, poate supramarca inserţi­ile nonartistice, „decupajele" cu valoare documentară menite să amplifice „efectul de real”.          
Iar Manea ofta
Şi se apuca
Zidul de zidit
Visul de-mplinit.
(Mănăstirea Argeşului)

Aerul miroase a umed, a sfârşit de iarnă                                                          
(G. Adameşteanu)

Era o gospodărie boemă, cu prie­teni tineri, cu sărbători mici im­provizate, pline de veselie şi de neprevăzut.
(C. Petrescu)






POEZIA - REPERE DE ANALIZA (1)

Poezia
GENUL LIRIC

1.       Definiţie: -     Modalitate de creatie a unei opere literare în care poetul  îşi exprimă în mod direct gândurile şi sentimentele,     prin intermediul EULUI  LIRIC..
          Este genul literar al subiectivităţii, al lumii interioare.
 Obs.: Operele lirice nu au personaje, întâmplări, acţiune sau subiect, de aceea ele nu se pot povesti.
2.         Trăsături:
I.    EUL LIRIC
                     =   “vocea” care exprimă gândurile şi sentimentele poetului;
                     =   nu se confundă cu personalitatea reală a poetului;
                     =   mărci gramaticale: persoana la pronume, adjective pronomonale posesive şi verbe (I/a II-a, subiectiv; a III-a obiectiv)
II.     FIGURI DE STIL: epitet,metaforă, enumeraţie, ş.a.
III.   IMAGINI POETICE: vizuale, auditive, olfactive, motorii, motorii, tactile;
IV.  MODALITATI DE EXPUNERE SPECIFICE: descrierea, monologul, dialogul;
V.     VERSIFICATIA ( PROZODIA ):          
A)    RITM ( iambic (-/), trohaic(/-), dactilic etc )
B)     RIMA ( monorimă (a-a-a-a), încrucişată (a-b-a-b), îmbrăţişată(a-b-b-a), împerecheată(a-a-b-b), variată );
C)    MASURA VERSURILOR= numărul de silabe dintr-un vers.

3.         TIPURI DE POEZIE:
A)    poezie lirică subiectivă = lirica eului (I, II )
B)     poezie lirică obiectivă :
a)      “lirica rolurilor” (se  exprimă direct sentimentele altei persoane );
b)       “lirica măştilor” ( Autorul se ascunde sub masca altor personaje: o altă
personalitate  exprimă  sentimentele poetului – Demiurgul=
                                                                  locul fiinţei umane  în Univers -   Luceafărul, de Mihai
                                                                  Eminescu )

 TEXTUL LIRIC

I.   Elemente de compoziţie şi de ordin structural:
                                    1.   titlu,
2.   incipit,
3.   secvenţe poetice,
4.   relaţii de opoziţie şi de simetrie,
5.   elemente de recurenţă :  motiv poetic, laitmotiv.

II.    Instanţele comunicării în textul poetic: eul liric
III.   Tipuri de lirism: subiectiv şi obiectiv.
IV.    Analiza limbajului poetic sub aspectul particularităţilor  stilistice  ( expresivitate,
ambiguitate, sugestie: figuri sintactice, figuri semantice, figuri de sunet şi
elemente de versificaţie ).
V.    Momente ale evoluţiei poeziei în literatura română
I.   Elemente de compoziţie şi de ordin structural

1.       titlu;
2.       incipit;
3.       secvenţe poetice;
4.       relaţii de opoziţie şi de simetrie;
5.       elemente de recurenţă :  motiv poetic, laitmotiv;
6.       instanţele comunicării în textul poetic: eul liric.

1.   TITLU
=    cuvânt, sintagmă sau text care stă în fruntea unei poezii, concentrând problematica tratată.
=    in poezie sunt utilizate frecvent titluri metaforico-simbolice, originale şi expresive, destinate să
                     orienteze aşteptările cititorului ( Amurg violet, Cuvinte potrivite, Flori de mucigai ).
=     poate exprima  timpul, spaţiul; poate fi cuvânt-cheie ( Plumb ).
n      Cuvânt:       Luceafărul, de M.Eminescu;
Testament, de Tudor Arghezi,
Plumb, de George Bacovia.
n      Sintagmă:    Malul Siretului, de V. Alecsandri;
Paradis în destrămare, L. Blaga;
Flori de mucigai, Tudor Arghezi;
n      Text:           Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, L. Blaga,
Fiind băiet, păduri cutreieram, M.Eminescu.
2.   INCIPIT =  formulă introductivă într-o operă literară, cu o anumită relevanţă artistică;
   =  are valoare anticipativă, uneori sugerează semnificaţia întregului text;
   =  Tine de construcţia exterioară a operei literare.
                                                    
  Exemple

“Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” = Titlu= primul vers;
“Leoaică tânără, iubirea” = Titlu= primul vers;
“Dormeau adânc sicriele de plumb” – Plumb ( primul vers );
“Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte” – Testament, de T. Arghezi;
“A fost odată, ca-n poveşti” – Luceafărul, de Mihai Eminescu.
3.   SECVENTA POETICA
n      unitate de construcţie a unei poezii, concentrând o idee literară , corespunzătoare, de regulă, unei strofe:
                                                            Exemplu
“Eu nu strivesc corola de minuni a lumii,
şi nu ucid 
cu mintea tainele ce le-ntâlnesc
în calea mea  
în flori, în ochi, pe buze ori morminte”
( L. Blaga  -  cunoaşterea  luciferică )
4.    RELATII DE OPOZITIE/ SIMETRIE
elemente de compoziţie în textul poetic:
n      relaţia de simetrie= dispunerea, într-un mod asemănător, a unor cuvinte /            sintagme, secvenţe
poetice identice în  discursul liric, fiind aşezate într-o  îmbinare
armonioasă şi având rol eufonic şi de a accentua ideea poetică;
                                                                   Exemple:
        Ea era frumoasă ca umbra unei idei, //
[…]   Ea nu avea greutate, ca respirarea. //
[…]   Ea era frumoasă ca umbra unui gând”. 
 ( frumuseţe senzorială + ideală  ): Evocare, Nichita Stănescu
n      relaţia de opoziţie= raport între elementele lirice antitetice, care coexistă opunându-se ori
excluzându-se pentru a scoate în  evidenţă ideea poetică sau semnificaţiile
acelor cuvinte / sintagme / secvenţe poetice.
                        Estetica urâtului ( FRUMUSETEA URATULUI )în Testament, de Tudor Arghezi:
“bube, mucegaiuri şi noroi” – “frumuseţi şi preţuri noi”;
 “Zdrenţe” – “mucegaiuri şi icoane” ;
“veninul” – “miere”.

5.   ELEMENTE DE RECURENTA ( repetiţie ):

n      motiv poetic= unitate structurală minimală, relevând o situaţie tipică şi având  semnificaţii
simbolice . Prin repetare,  devine element de recurenţă şi laitmotiv.
                               Ex.: luna, lacul, stelele, luceafărul, teiul, codrul → TEMA NATURII;
Obs.: Tema: element din structura operei literare; un aspect din realitate transfigurat in opera ( despre
ce e  vorba în operă= ideea centrală ): iubirea, războiul, natura, istoria, moartea, geniul.
n      laitmotiv= motiv central care se repetă de mai multe ori într-o operă, pentru a  accentua
imaginea artistică. In poezie, se integrează uneori, refrenului.
Obs. : Refren = cuvânt, vers sau chiar strofă care se repetă într-o poezie pentru a accentua  o anumită
idee  poetică.
           Ex.: “Copacii albi, copacii negri / Stau goi în parcul solitar/  
( alb + negru→ gri= cromatica → dezolarea )
                    Décor de doliu funerar      /   Copacii albi, copacii negri”.     ( G. Bacovia, Décor )

II.   Instanţele comunicǎrii în textul poetic: EUL LIRIC

n      Eul  liric = “vocea interioară” a creatorului de poezie;
n      “vocea ”  care exprimă gândurile şi sentimentele poetului;
n      mărci gramaticale: pronume , adjective pronominale  posesive şi verbe la persoana I;
n      nu se confundă cu personalitatea reală a autorului;

III.  Tipuri de lirism: subiectiv şi obiectiv:

LIRICA SUBIECTIVA: lirica eului ( pers. I )( Eu nu strivesc corola de minuni a lumii )=confesiv,
monologal
LIRICA OBIECTIVA ( pers. a III-a ):   
n      lirica rolurilor”- G. Călinescu    ( poetul exprimă direct  sentimentele altei
persoane ) : poezie teatrală;
n      lirica măştilor     – Tudor Vianu ( în Luceafărul lui  Mihai Eminescu, în fabule: autorul se
ascunde sub masca altor  personaje – o altă personalitate exprimă
sentimentele poetului, gândurile lui Eminescu  despre locul fiinţei
                                                umane în Univers – Demiurgul ).
IV.   Analiza limbajului poetic sub aspectul particularitǎţilor stilistice

Figuri de stil:
A)       Figuri de stil:
n      figuri sintactice şi de construcţie ( enumeraţia, repetiţia, paralelismul sintactic, refrenul, 
simetria, antiteza , invocaţia  retorică, inversiunea )
n      figuri semantice: epitet,comparaţie, personificare, hiperbolă,metafora, oximoron, simbol ( Bacovia : plumb= depresia; galben=boala ),

1.   epitet= caracteristică a unui substantiv sau verb pentru a înfăţişa imaginea lui aşa cum se
                                    reflectă în  fantezia autorului;
2.   metafora= relatie de analogie intre sensurile a 2 cuvinte :  “regina nopţii moartă”= luna, ca o regină a nopţii;
3.   oximoron= asocierea a 2 termeni opuşi:  “dulce jale, farmec dureros, dureros de dulce, jale,
                                                      vară de  noiembrie, întuneric alb, mort frumos cu ochii vii”.
4.  sinestezia= acord de senzaţii ( vizuale, auditive, olfactive, tactile, motorii ); « pictura parfumata cu vibrari de violet »

n      figuri de sunet: 
  1. aliteraţie: joc de consoane: “Vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de  ploaie”, “Si zalele-i zuruie
crunte”;
  1. onomatopee: buf, trop;
  2. asonanţa: joc de vocale: “Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate”.
                                               “Nunul mare, mândrul soare şi pe nună, mândra lună”.

Versificaţie

Versul= un rând dintr-o poezie;
alb ( fără rimă );
liber ( fără rimă, ritm , cu metri diferiţi ), dar cu ritm interior.
Strofa= subdiviziunea unei poezii. In funcţie de numărul de versuri, strofa se numeşte: monovers (1v),    
                             distih ( 2v ),  terţet  ( 3 v ), catren ( 4v ), cvinarie ( 5v), sextină , polimorfă ( 7-12 v );
 Orice vers are rimă, ritm,măsură:
I.            RIMA= potrivirea sunetelor la final de vers → MUZICALITATEA;
  aabb = împerecheată; abab = încrucişată ; abba = îmbrăţişată; aba = înlănţuită ; aaaa= monorima.
Feminină= accent pe penultima silabă ( luminozitate, deschidere ): “Peste vârf de rămurele /  Trec în                                                                               stoluri rândunele”.
Masculină= accent pe ultima silabă ( închidere, întuneric ): “La paşa vine un arab/ Cu ochii stinşi, cu
                                                                                                            glasul slab”.
II.           RITM:
a)     ritm bisilabic:
        troheu ( - U )= ritm optimist, caracteristic poeziei populare:
                                “Doi-nă,/  doi-nă,/  cân-tic/  dul- ce” (  -U /  -U/  -U /  -U  );
        iamb ( U - ) = gravitate, solemnitate, tristeţe: “A fost/ o-da / -tă ca-n / po-veşti” ( U-/ U-/ U-/ U- );
B)                 ritm trisilabic: 
dactil ( -UU ): “Mih-nea în/-ca-le-că /, ca-lul său / tro-po-tă”  ( -UU/ -UU/ -UU/ -UU );
amfibrah ( U-U ): “Pe vo-dă-l / ză-reş-te/ că-la-re/ tre-când” ( U-U/   U-U/   U-U/   U-U/   U- );
anapest ( UU- )=ritm solemn: “A-le tur/ -nu-ri-lor/ “   ( UU-/        UU- )
III.        MASURA VERSURILOR  =numărul de silabe dintr-un vers.
ARTA POETICA
( poezie programatică, manifest literar, ars poetica, testament literar )


n      Arta poetică= text liric în care autorul îşi exprimă concepţia despre poezie(sursele de inspiratie, instrumentele creatiei, rolul poeziei)  şi  misiunea  poetului;
                            = crez poetic: poezia în care autorul îşi exprimă CONCEPTIA  ESTETICA.
n      Crezurile  poetice în literatura română sunt de 3 tipuri:
I.     crezuri poetice încadrate TEMATICII SOCIALE:            
      Epigonii ( Mihai Eminescu ),
      Testament   (  T. Arghezi ),
      Flori de mucigai ( T. Arghezi )
      Testament( Ienăchiţă Văcărescu );
II.    crezuri poetice ALEGORICE= bazate pe o poveste:
Luceafărul ( M. Eminescu ),
Noaptea de decemvrie ( Alexandru Macedonski ),
Riga Crypto şi lapona Enigel ( Ion Barbu= o poveste a nunţii ),
Mistreţul cu colţi de argint ( Stefan Augustin Doinaş=o povestire de vânătoare);
III.    crezuri poetice STRUCTURATE   METAFIZIC ( FILOSOFIC ):
Din ceas, dedus(Joc secund)( Ion Barbu ),
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii( L.Blaga ),
Nehotărâre ( Tudor Arghezi ).


V.   Momente ale evoluţiei poeziei în literatura română

1.     Literatura paşoptistă: Vasile Alecsandri,Gr. Alexandrescu, I.H.Radulescu, V.Carlova (prima jumatate sec. Al XIX-lea)
2.     Epoca Marilor Clasici ( a doua jum. a sec al XIX-lea ): Mihai Eminescu
3.    Literatura de la sfarsitul  sec.al XIX-lea, începutul sec al XX-lea: George Coşbuc, Octavian Goga, Al. Macedonski, George Bacovia ( unii îl consideră interbelic )
4.   Literatura interbelica: (1916 – 1944)
Poeţi modernişti : L.Blaga, Tudor Arghezi, Ion Barbu
Poet tradiţionalist : Vasile Voiculescu, Ion Pillat
5.   Literatura postbelică ( 1944 →   …. )
                        Gellu Naum, St. Aug.Doinas, Radu Stanca, Leonid Dimov
Nichita Stănescu ( neomodernist )
Marin Sorescu ( neomodernist )
Mircea Cărtărescu( postmodernist )