luni, 30 noiembrie 2009

PERIODIZAREA LITERATURII ROMANE

Va propun un  material care sa va ajute sa intelegeti mai bine pe unde se afla scriitorii studiati in cei patru ani de liceu 


Periodizare succinta
a literaturii romane

I Literatura romana veche (sec al XVI-lea - sfarsitul sec. al XVIII-lea ~ 1780)

Ø      sec al XVI-lea

- 1521 - primul document scris in limba romana "Scrisoarea lui Neacsu din Campulung" adresata lui Johannes Benkner, judele Brasovului.
- traduceri in limba romana a unor texte religioase: "Psaltirea scheiana", "Psaltirea voroneteana", "Psaltirea Hurumuzachi", "Codicele voronetean".
- "Invataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Theodosie" - carte initiatica.
- incep sa apara cronicile de curte scrise din porunca domneasca; cei mai importanti cronicari au fost Macarie, Azarie si Eftimie.
- activitatea tipografului Coresi, care tipareste carti in limba slovana, dar si in limba romana (cartile tiparite de el vor contribui la formarea limbii romane literare)

Ø      sec al XVII-lea

- tipariturile religioase: « Cazania » mitropolitului Varlaam,"Noul Testament de la Balgrad" (Alba-Iulia) scris de mitropolitul  Simion Stefan in 1648, "Psaltirea in versuri" a mitropolitului Dosoftei, atestata in 1673, "Biblia de la Bucuresti" (1688).
- "Letopisetul Tarii Moldovei", inceput de Grigore Ureche, care se refera la perioada 1359-1594 ;  va fi continuat de Miron Costin, care va scrie despre evenimentele istorice cuprinse intre 1594-1661, apoi Ion Neculce il va continua pe Miron Costin, referindu-se la perioada cuprinsa intre anii 1661-1743.
 - Grigore Ureche si Miron Costin au fost asimilati umanismului romanesc din sec al XVII-lea, diferit de cel al Renasterii din sec al XV-lea.Ambii cronicari studiaza la Polonia, primul la Liov, al doilea la Bar, stiintele umane: greaca, latina, istoria, retorica, literatura antichitatii, filosofia.
- Miron Costin este si creatorul primului poem filosofic romanesc: "Viata lumii".Acesta cuprinde cateva motive preluate de la autorii antici: "fortuna labilis"(soarta schimbatoare), "fugit irreparabile tempus"(trecerea inevitabila a timpului), "ubi sunt qui ante nos" (unde sunt cei de dinaintea noastra).O lucrare importanta a lui Miron Costin este "De neamul moldovenilor", in care constata latinitatea limbii si poporului roman, la fel ca in Letopiset.
- Ion Neculce este singurul dintre cronicarii moldoveni care nu studiaza in strainatate, stilul sau fiind mult mai aproape de oralitate.Inaintea Letopisetului, Neculce introduce culegerea de legende "O sama de cuvinte" (42 de legende).
- exista si cronicarii munteni, dar acestia nu dau dovada de talent literar, ca Grigore Ureche, Miron Costin, Neculce.Cei mai importanti cronicari munteni au fost stolnicul Cantacuzino, Radu Greceanu si Radu Popescu.

Ø      la sfarsitul sec al XVII-lea si inceputul sec al XVIII-lea

- personalitatea care se impune este Dimitrie Cantemir, cel mai important umanist roman.Este cunoscator a noua limbi straine: turca, rusa, engleza, franceza, greaca, latina, germana, persana, italiana.Dimitrie Cantemir a scris numeroase lucrari in diferite domenii: istorie, lingvistica, filosofie, etnografie, folclor, geografie, muzica.Este si creatorul primului roman romanesc, "Istoria ieroglifica", in care procedeul dominant este alegoria.

II Literatura romana premoderna (1780-1821) - perioada de tranzitie spre literatura moderna

Ø      la sfarsitul sec al XVIII-lea

- se remarca miscarea ideologico-politica si cultural-literara, cunoscuta sub denumirea "Scoala ardeleana".Gruparea apare in Transilvania si reprezinta Iluminismul romanesc. Ardelenii lupta pentru drepturile romanilor in Transilvania, continuand ideile cronicarilor moldoveni (Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce), privitoare la originea latina a limbii si poporului roman.Cei mai de seama reprezentanti ai scolii ardelene au fost: Samuil Micu, Gheorghe Sincai, Petru Maior si Ion Budai-Deleanu. Ultimul scrie epopeea eroi-comico-satirica "Tiganiada".
- tot acum se remarca activitatea poetilor Vacaresti (Ienachita, Alecu, Nicolae, Iancu).
- Costache Conachi, Dinicu Golescu, Anton Pann

III Perioada pasoptista(1821/30-1860)

Ø      In "Originile romantismului romanesc", Paul Cornea imparte pasoptismul in doua etape, in functie de manifestarea critica:
- 1820-1840, perioada tutelata de Ion Heliade-Radulescu (scrieti orice, baieti, numai scrieti – inceputurile literaturii, cand nu se face diferenta intre traduceri si opere originale)
- 1840-1860, etapa directionata de Mihail Kogalniceanu.Acesta va publica in primul numar al revistei "Dacia literara", aparut in 1840, celebra sa "Introductie".Aceasta reprezinta manifestul romantismului romanesc, pentru ca impune unificarea culturala a tuturor romanilor, crearea unei literaturi originale prin autohtonizarea inspiratiei.Critica promovata de Mihail Kogalniceanu este una nepartinitoare: "Vom critica cartea, iar nu persoana".Kogalniceanu enumera trei surse de inspiratie, pe care le vor urma scriitorii pasoptisti: istoria nationala, geografia patriei, datinele si obiceiurile poporului roman .
Prozatori: Ion Heliade-Radulescu, Mihail Kogalniceanu (romanul "Tainele inimii", fiziologiile "Fiziologia provincialului in Iasi", "Adunari dantuitoare"), Costache Negruzzi ("Alexandru Lapusneanul", "Aprodul Purice", "Sobieski si romanii"), Dimitrie Bolintineanu (romanele "Manoil" si "Elena").
Poeti: Ion Heliade-Radulescu (balada "Zburatorul"), Grigore Alexandrescu (fabule, satire, epistole, meditatii), Dimitrie Bolintineanu ("Legende istorice"), Vasile Alecsandri ("Doine", "Lacramioare", "Suvenire", "Margaritarele", "Pasteluri").
Dramaturgi: Vasile Alecsandri (comediile "Chirita in Iasi", "Chirita in provintie", "Chirita in voiaj", "Chirita in balon").
Altii: Alecu Russo ("Cantarea Romaniei"), Nicolae Balcescu ("Romanii supt Mihai Voievod Viteazul"), Ion Ghica.
Ø      postpasoptismul (etapa de tranzitie de la perioada pasoptista la epoca Junimii)

-         reprezentanti: Nicolae Filimon ("Ciocoii vechi si noi" (1863)), Alexandru Odobescu (nuvelele istorice "Doamna Chiajna", "Mihnea Voda cel Rau"), Bogdan Petriceicu Hasdeu (« Rasvan si Vidra »)


IV Perioada junimista  sau a Marilor Clasici (1860 - sfarsitul sec al XIX-lea)

- in 1864 este infiintata societatea Junimea, al carei mentor este Titu Maiorescu.Junimistii (Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, Vasile Pogor, Petre Carp) editeaza si o revista, "Convorbiri literare", condusa de Iacob Negruzzi.In aceasta revista vor publica cei mai importanti scriitori ai vremii: Mihai Eminescu, I.L. Caragiale, Ioan Slavici, Ion Creanga.Ei au pus bazele literaturii romane moderne si de aceea au fost numiti si marii clasici.

V Perioada de tranzitie, intre epoca "Junimii" si perioada interbelica (incepe din primele decenii ale sec XX si se continua pana la Primul Razboi Mondial)

-         in aceasta etapa de tranzitie apar reviste cu tenta traditionala, cum au fost "Samanatorul", (in care publica si George Cosbuc) si "Viata romaneasca".
-         In ceea ce priveste poezia, se remarca dorinta aparitiei unui nou Eminescu.Dupa moartea marelui poet, poezia romana se afla in impas.Se naste fenomenul epigonismului eminescian, mai ales prin Alexandru Vlahuta.Apar insa si poeti originali, ca Octavian Goga, asimilat directiei poporaniste si George Cosbuc, care a fost considerat neoclasic, dar si samanatorist.
-         Samanatorismul si poporanismul au fost directii autohtone ce au mizat pe iluminarea prin cultura a oamenilor simpli.Octavian Goga a fost incadrat si neoromantismului prin spiritul profetic, mesianic.El este un "poet al cetatii", deplangand soarta romanilor din Ardeal.Tema melancoliei este dominata in lirica sa, lacrima individuala subsumandu-se celei colective.
-         Se afirma primul mare simbolist, Alexandru Macedonski ; in revista sa, Literatorul, va promova poetii noii generatii

VI Perioada interbelica (1918-1944)

- directiile traditionale anterioare, samanatorismul si poporanismul sunt continuate printr-o noua tendinta, denumita traditionalism.In opozitie, se naste modernismul.Confruntarea traditionalism-modernism este si de ordin ideologic.Nichifor Crainic, directorul revistei "Gandirea de la Cluj", este unul dintre cei mai importanti reprezentanti ai traditionalismului.Traditionalistii mizau pe conservarea valorilor spiritual romanesti, respingand influentele moderne.De aceea, in scrierile traditionalistilor, obsedanta este aparitia miturilor, traditiilor, ritualurilor romanesti.Nichifor Crainic, ideologul miscarii traditionaliste, era si un adept al ortodoxismului.Sub conducerea lui, revista "Gandirea" exacerbeaza rolul ortodoxismului.Un poet care s-a autointitulat traditionlist a fost Vasile Voiculescu.In volumele "Parga" si "Poeme cu ingeri", referinta primordiala este Biblia.Vasile Voiculescu a considerat traditionalismul cea mai valoroasa tendinta din literatura romana, integrandu-i aici pe toti marii poeti, inclusiv pe Eminescu.
 - cultura romaneasca este, in perioada interbelica, duala.Pe de o parte, exista dorinta ramanerii in datele traditiei, iar pe de alta parte, deschiderea catre occident, prin modernism.Mentorul modernismului a fost Eugen Lovinescu, cel care a condus revista "Sburatorul", de la Bucuresti.Lovinescu defineste modernismul in datele sincronismului.El considera ca o cultura minora, cum este a noastra, trebuie sa se sincronizeze celei occidentale, considerate superioara.Criticul aminteste de un "spirit al veacului"(saeculum), caruia trebuie sa i se supuna si cultura romana.Moernistii fie negau traditia, fie aceasta li se parea insuficienta.Totusi, scriitorii valorosi s-au situat intre aceste doua directii, pentru ca, in creatiile lor sunt vizibile elemente traditionale, dar si moderne.Astfel, Tudor Arghezi si Lucian Blaga, care din punct de vedere didactic apartin modernismului, au in vedere si elemente ale traditiei.In volumele "La cumpana apelor", "La curtile dorului", Lucian Blaga creeaza din satul romanesc un adevarat spatiu paradisiac.Intr-unul dintre aforismele sale, autorul chiar afirma ca "eternitatea s-a nascut la sat". Paradoxal, si Vasile Voiculescu se raporteaza la influentele modernitatii in ultimul sau volum de poezii, intitulat "Ultimele sonete inchipuite ale lui William Shakespeare".
 - La limita modernismului se situeaza curentele de avangarda: integralismul, constructivismul, futurismul, dadaismul, suprarealismul.Reprezentantii avangardei romanesti au fost Ion Vinea, Ilarie Voronca, Sasa Pana, Urmuz, Tristan Tzara, Stefan Roll.
     Poeti modernisti: George Bacovia (simbolism), Lucian Blaga (expresionist), Tudor Arghezi, Ion Barbu.
     Poeti traditionalisti: Vasile Voiculescu, Ion Pillat.
     Prozatori moderni: Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Blugescu, Anton Holban, Gib Mihaescu.
     Alti prozatori: Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, George Calinescu, Mircea Eliade, Mateiu Caragiale.
     Dramaturgi: Camil Petrescu ("Jocul ielelor"), Lucian Blaga, Tudor Musatescu, Al Chiritescu ("Gaitele").
     Critici: Eugen Lovinescu, Nichifor Crainic, Garabet Ibraileanu, Serban Cioculescu, Vladimir Strainu, Perpessicius.

VII Perioada postbelica (contemporana) - dupa al II-lea razboi mondial

este alcatuita din trei etape:

Ø      prima etapa corespunde perioadei proletcultiste, cand literatura era adiacenta politicii de partid, cand nu esteticul conta, ci limbajul propagandei.Operele marilor scriitori care traiesc dupa 1944 sunt interzise.Sunt promovati autorii care scriu pentru partid : Dan Desliu,  Maria Banus, Veronica Porumbacu, Andrei Toma.
Ø      cea de-a doua etapa incepe dupa 1960, printr-o noua generatie de scriitori, ce readuce literatura la datele ei estetice.In poezie se remarca Nicolae Labis, Nichita Stanescu (neomodernism), Stefan Augustin Doinas, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Emil Brumaru, Mircea Dinescu.In proza se impun Marin Preda, Stefan Banulescu, Sorin Titel, Nicolae Breban, Augustin Buzura.Printre dramaturgi se numara: Marin Sorescu, Ion Baiesu, Paul Everac, iar in critica: Eugen Simion, Alexandru Piru, Nicolae Manolescu, George Ivascu.
Ø      cea de-a treia etapa coincide cu sfarsitul sec al XX lea (1980) si inceputul sec al XXI-lea.Este etapa scriitorilor postmodernisti: Mircea Cartarescu, Alexandru Musina, Traian T Cosovei.Scriitorii postmodernisti impun un limbaj ironic, artificial, cu elemente din civilizatia moderna, iar personajele create sunt, de fapt, simboluri.In postmodernism dispar granitele dintre genuri si specii.Discursul este fragmentat.

duminică, 29 noiembrie 2009

DE UNDE CITIM PENTRU ROMANA CE NU AVEM ACASA

Dragii mei, de cateva zile ma straduiesc sa concep si o biblioteca virtuala care sa contina cartile de care aveti nevoie la romana, si nu numai. Fiti rabdatori, in masura timpului disponibil, o voi "popula" cu tot ce va va fi necesar. Va rog, daca aveti nevoie urgent de vreo carte, postati un comentariu dedesubtul acestui subiect si, in masura posibilitatilor, voi adauga in biblioteca volumul cerut. Spor la lectura!A, si la linkurile mele aveti din nou adresa bibliotecii.

vineri, 27 noiembrie 2009

TRADITIONALISMUL


Termenul de tradiţionalism are mai multe accepţiuni. El reprezintă un tip de cultura, specifica unei spiritualitati, care, indiferent de epoca sau de curent literar, se distinge de celelalte culturi ale aceleiaşi epoci. Uneori, el desemnează numai cultura populara, ca rezultat al geniului colectiv, anonim si oral, de la sate sau de la periferia oraşelor. In literatura romana interbelica, acest termen s-a folosit pentru a-i diferenţia pe modernişti, scriitori inspiraţi exclusiv din cultura occidentala, de colegii lor, traditionalistii, care refuzau sursele externe, in favoarea celor consacrate in cultura romana.  Inteles astfel, traditionalismul apare ca o continuare a directiei inaugurate de „ Dacia Literara” si „ Junimea”, dar intr-o maniera radicala, respingand adaptarea la cultura moderna si conservand interesul pentru valorile nationale.
Traditionalismul romanesc cuprinde trei curente inrudite prin apropierea de traditia rurala si diferite prin modul in care se realizeaza aceasta apropiere: samanatorismul, poporanismul, gandirismul.

a)  Samanatorismul, orientare care se-ncheagă in jurul revistei „Samanatorul”, apăruta la Bucureşti, in 1901, sub conducerea lui Al. Vlahuta si G. Coşbuc.
In articolul-program al revistei, intitulat „Primele vorbe”, ca si in poezia „Samanatorul” publicata de Vlahuta in primul număr al acesteia, se conturează programul viitoarei orientări: scriitorii trebuie sa cultive specificul naţional, prin prezentarea vieţii satului. Speciile cultivate de samanatoristi: texte de mici dimensiuni, in versuri scurte, poeme epice(idilele), in proza -; schite, povestiri in care naratiunea se impleteste cu descrierea.
Principalul ideolog al revistei a fost Nicolae Iorga.
Trăsături:
·  cultiva paseismul (întoarcerea spre trecut) si idilismul
·  sentimentul dezradacinarii
·  elogiul dreptatii, facute de tarani pe cont propriu in maniera haiducilor de altadata
·  proza peisagista
·  ispiratie istorica si rurala
·  idilizarea vietii satului si a taranului, prin reducerea lor la o serie de evenimente placute, legate de contactul cu natura, iubirea, cantecul, poezia
·  prezentarea armonioasa a relatiei dintre boieri si tarani, conditionata de apartenenta boierilor la vechile familii aristocrate romanesti
·  considerareavietii urbane drept un factor distructiv pentru sufletul taranesc curat, nealterat, orasul fiind vazut ca un loc al pierzaniei
·  grija „întăririi si inaltarii neamului acestuia”
Reprezentanţi: O. Goga, M. Sadoveanu, Duiliu Zamfirescu, St. O. Iosif.

b)  Poporanismul este orientarea care se-ncheagă in jurul revistei „Viata romaneasca”, apăruta la Iaşi, in 1906, sub conducerea lui C. Stere si avându-l ca secretar de redacţie pe Garabet Ibrăileanu. Curentul manifesta interes pentru viata rurala si pentru valorile poporului, dar se deosebeste de samanatorism prin: evocarea unei existente chinuite a taranilor, condamnati la munca trudnica si la mizerie (O. Goga); lipsa educatiei corespunzatoare, a bolilor netratate, care aduc moartea timpurie in lumea satului ( „Fefeleaga”- I. Agarbiceanu). Din punct de vedere formal: Tablouri descriptive sumbre, caracterizate prin amestecul suferintei fizice si morale, care implica si un sentiment de mila, de duiosie al autorilor, ceea ce confera un pronuntat aspect liric textelor
Adepţii acestei  orientări isi propuneau ca obiective:
·  dragostea pentru popor
·  simpatie pentru sat si tarani, dar nu idealizează viata de la tara (realismul viziunii)
·  interes pentru luminarea poporului
·  critica aspra a nedreptatilor facute omului de rand
Reprezentanti: C.  Hogaş, G. Galaction, M. Sadoveanu, O. Goga, I. Agarbi-ceanu.

c) Gândirismul se naşte in jurul revistei „Gândirea”, apăruta la Cluj, in 1921, sub directia lui Cezar Petrescu. Are la inceput o orientare eclectica si grupeaza in jurul ei principalii scriitori ai vremii, Lucian Blaga, Adrian Maniu, Gib Mihaescu, Vasile Voiculescu, Ion Pillat. Cu timpul, revista trece sub influenta lui Nichifor Crainic, iar din 1928 sub conducerea lui, cuprinzand in aceeasi orientare si alte publicatii literare, "Datina", "Ramuri", "Gand romanesc", "Mesterul Manole", "Sfarma-Piatra".
Filozofia promovata in multe din articolele publicate in "Gandirea" se afla sub inraurirea germanului Oswald Spengler, cu a sa filozofie a vietii (Lebensphilosophie) din "Declinul Occidentului" ("Der Untergang des Abendlandes"), in care erau explicate deosebirile dintre cultura si civilizatie si se proclama prabusirea Occidentului sub povara lipsei de cultura, a masinismului si a civilizatiei. Multe dintre ideile lui Spengler, infuzate in estetica expresionismului, sunt preluate si in operele filozofice ale lui Blaga.
In articolele sale programatice, "Isus in tara lui" (1923), "Parsifal" (1924) si "Sensul traditiei" (1929), Nichifor Crainic promoveaza traditionalismul culturii romane, conceput ca imbinare intre autohtonism si ortodoxism, intre temele si valorile nationale promovate de miscarile literare anterioare, pasoptism, junimism si samanatorism, si spiritualitatea ortodoxa, vazuta ca un "coviltir de aur" al bisericii romane, ca o zare metafizica in care se proiecteaza toata existenta si aspiratiile poporului roman. Nichifor Crainic argumenteaza superioritatea culturii bizantine, negand valoarea civilizatiei occidentale si criticand tendintele de occidentalizare a culturii si a spiritului civic romanesc, dar limiteaza orizontul culturii romane la un anumit balcanism cu tendinte autarhice.
Crainic sustine ideile lui Herman Keyserling, din "Das Spektrum Europas", potrivit carora Romania ar putea deveni un adevarat centru al bizantinismului. in aceasta orientare, arta ar trebuie sa fie numai de sorginte religioasa. Ideea de lume aflata in declin este comuna si expresionismului, dar imbraca forme excesive in cazul gandiristilor. Forma cea mai radicala a curentului este promovata de Nae Ionescu, in "Roza vanturilor", si se numeste trairism.
 Dintre trasaturile gandirismului in literatura enumeram:
Ø      reprezentarea unui sat arhaic, dominat de credinte stravechi, precrestine, de mituri( V. Voiculescu- „ Lostrita”
Ø       prezenta unor personaje biblice in viata profana -; „transcendentul care coboara”- Blaga ( „Paradis in destramare”- Blaga; vol. „Parga”; „Poeme cu ingeri””; V. Voiculescu; Psalmii- Arghezi);
Ø      evocarea trecutului istoric intr-o maniera mitologizanta (versuri- Mateiu Caragiale);
Ø      observarea unui vitalism in construirea personajelor, surprinse in situatii dilematice care conduc la o moarte tragica( Mesterul Manole- Blaga);
Ø      existenta unei corespondente intre mediul geografic si desfasurarea vietii interioare a personajelor( spatiul mioritic- Blaga);
Ø       existenta unui ethos intemeiat pe „religiozitatea ortodoxa”, conceptie expusa de N. Crainic in studiul „Sensul traditiei”, articol in care el apreciaza ca:” Ne aflam geografic in Orient si cum prin religiunea ortodoxa detinem adevarul luminii rasaritene, orientarea noastra nu poate fi decat spre Orient, adica spre noi insine, spre ceea ce suntem prin mostenirea de care ne-am invrednicit ... O cultura proprie nu se poate dezvolta organic decat in aceste conditii ale pamantului si ale duhului nostru”.
Chiar daca N. Crainic absolutizeaza orientarea culturii romanesti spre Orient, fiind impotriva influentelor Europei Occidentale.
Din punct de vedere formal , scriitorii grupati in jurul revistei „Gandirea”, au preluat unele mijloace de realizare din curentele moderniste, astfel incat, spre deosebire de samanatorism si poporanism, in literatura gandirista se remarca o sinteza intre traditionalism si modernism( poezia lui Blaga asociaza fondul traditionalist cu versificatia moderna, iar traditionalismul arghezian imbraca forme ermetice: artele poetice, Psalmii)Pe langa acesti poeti se remarca in perioada interbelica Ion Pillat, al carui volum „Pe Arges in sus”(1923)l-a consacrat pe poet traditionalist. In versurile sale, evoca satul natal, cu perioada copilariei,plina de amintiri frumoase, „cu biserica de altadata”, cu o autohtonizare a reprezentarilor religioase, raiul aflandu-se la Muscel, iar Sfanta Familie traind pe langa Raul Doamnei.Un alt exemplu de literatura scrisa in spirit traditionalist il constitue poezia lui N. Crainic „Sesuri natale”, in care peisajul dunarean se naste in poezie intr-o relatie de suprapunere a imaginilor copilariei cu cele ale maturitatii.
.

ANALIZA UNEI POEZII TRADITIONALISTE


Ion Pillat (1891 - 1945) 

1891 la 31 martie, se naste in Bucuresti Ion Pillat. Tatal sau era mosier si parlamentar iar mama Maria a fost a doua fiica, in ordinea varstei, a lui Ion C. Bratianu
1901 Urmeaza cursurile scolii primare nr 1 din Pitesti
1905 Termina ultima clasa a liceului Sf Sava din Bucuresti. Mama sa il ia cu el la Paris pentru a continua studiile acolo. Cu ocazia excursiei la Chartres, descopera arta gotica, ce il va inspira pentru prima sa poezie In catedrala
1910 Se inscrie ca student la Sorbona unde studiaza in principal istoria si geografia, dar face in paralel si dreptul
1911 Titu Maiorescu ii publica o parte din poezii in Convorbiri literare
1912 Aflat in Bucuresti in vacanta, il cunoaste pe Alexandru Macedonski, caruia ii editeaza volumul Flori sacre
1913 Obtine licenta in litere la Paris si participa la campania din Bulgaria
1914 Obtine si licenta in drept, apoi revine definitiv la Bucuresti unde publica volumul Eternitati de-o clipa
1915 Se casatoreste cu pictorul Maria Procopie-Dumitrescu
1916 Editeaza volumul Plumb al lui George Bacovia si preia conducerea revistei Flacara, impreuna cu Adrian Maniu si Horia Furtuna
1917 Publica volumul  Amagiri
1919 Participa la conferinta de pace de la Paris ca secretar al lui Al Vaida-Vievod, presedintele delegatiei ardelene. In ziua iscalirii tratatului publica intr-o editie restransa de lux, volumul Gradina dintre ziduri
1921 Apare prin grija sa volumul Poezia toamnei, antologie din versurile poetilor romani care au cantat toamna
1922 Scoate impreuna cu Tudor Arghezi revista Cugetul romanesc
1923 Publica volumul de versuri Pe Arges in sus
1925 Publica volumul Satul meu si scoate impreuna cu Perpessicius Antologia poetilor de azi
1926 Publica Biserica de altadata
1928 Publica volmul Limpezimi
1932 Publica un nou volum de versuri numit Caietul verde
1935 Descopera Balcicul unde isi construieste o vila. Publica Poeme intr-un vers
1936 Ia premiul national pentru literatura si este ales membru corespondent al Academiei Romane
1937 Traduce din Baudelaire si publica volumul Tarm pierdut
1940 Publica volumul de versuri Umbra timpului
1942 Publica o antologie de traduceri din poezia germana si volumul de versuri Implinire
1944 Sub titul Poezii ii apare intreaga opera lirica scrisa intre 1906 si 1941
1945 Pe 17 aprilie are o congestie cerebrala in plina strada, este transportat acasa in stare de inconstienta, iar in jurul orei 10 seara moare.


Aci sosi pe vremuri

La casa amintirii cu-obloane si pridvor,
Paienjeni zabrelira si poarta, si zavor.

Iar hornul nu mai trage alene din ciubuc
De când luptara-n codru si poteri, si haiduc.

În drumul lor spre zare îmbatrânira plopii.
Aci sosi pe vremuri bunica-mi Calyopi.

Nerabdator bunicul pândise de la scara
Berlina leganata prin lanuri de secara.

Pe-atunci nu erau trenuri ca azi, si din berlina
Sari, subtire, -o fata în larga crinolina.

Privind cu ea sub luna câmpia ca un lac,
Bunicul meu desigur i-a recitat Le lac.

Iar când deasupra casei ca umbre berze cad,
Îi spuse Sburatorul de-un tânar Eliad.

Ea-l asculta tacuta, cu ochi de peruzea...
Si totul ce romantic, ca-n basme, se urzea.

Si cum sedeau... departe, un clopot a sunat,
De nunta sau de moarte, în turnul vechi din sat.

Dar ei, în clipa asta simteau ca-o sa ramâna...
De mult e mort bunicul, bunica e batrâna...

Ce straniu lucru: vremea! Deodata pe perete
Te vezi aievea numai în stersele portrete.

Te recunosti în ele, dar nu si-n fata ta,
Caci trupul tau te uita, dar tu nu-l poti uita...

Ca ieri sosi bunica... si vii acuma tu:
Pe urmele berlinei trasura ta statu.

Acelasi drum te-aduse prin lanul de secara.
Ca dânsa tragi, în dreptul pridvorului, la scara.

Subtire, calci nisipul pe care ea sari.
Cu berzele într-insul amurgul se opri...

Si m-ai gasit, zâmbindu-mi, ca prea naiv eram
Când ti-am soptit poeme de bunul Francis Jammes.

Iar când în noapte câmpul fu lac întins sub luna
Si-am spus Balada lunei de Horia Furtuna,

M-ai ascultat pe gânduri, cu ochi de ametist,
Si ti-am parut romantic si poate simbolist.

Si cum sedeam... departe, un clopot a sunat
Acelasi clopot poate . în turnul vechi din sat...

De nunta sau de moarte, în turnul vechi din sat.



Tradiţionalismul este o orientare estetică din perioada interbelică ce a evoluat în paralel cu modernismul (teoretizat de Eugen Lovinescu) şi a fost teoretizat de Nichifor Crainic. Se caracterizează prin ataşament faţă de valorile trecutului, prin redescoperirea spaţiului rural şi a tradiţiilor. Deşi teoretic se vorbeşte despre două orientări în perioada interbelică, criticii literari vorbesc în ultimele decenii despre existenţa unui singur curent general extins între cele două războaie mondiale, respectiv modernismul. Când Nicolae Manolescu susţine că „tradiţionalismul e un stil, o formulă inventată de poeţii moderni ieşiţi adesea din şcoala simbolismului”, de fapt reia observaţiile lui Călinescu referitoare la dificultatea încadrării unor poeţi precum Ion Pillat sau Vasile Voiculescu în estetica tradiţionalistă, care nu poate fi susţinută decât la nivelul recuzitei, nu şi la cel ala viziunii poetice.
Convenţional încadrat la orientarea tradiţionalistă din perioada interbelică, Ion Pillat este un iubitor de literatură, un rafinat cititor, format în universul livresc al bibliotecii familiei, dar şi autorul unei opere ce poate fi împărţită în 3 etape: cea parnasiano–simbolistă (vol. “Visări păgâne”, “Eternităţi de o clipă”), cea tradiţionalistă propriu–zisă (vol. “Pe Argeş în sus”, “Satul meu”) şi cea clasicizantă (vol. “Poeme într-un vers”, „Scutul Minervei”). Dificultatea încadrării poetului la tradiţionalism este amintită şi de G. Călinescu în „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, Pillat având o sensibilitate şi o viziune specifice modernismului, în ciuda cadrului rural al poeziilor sale.
Aci sosi pe vremuri de Ion Pillat este o poezie de factură tradiţionalistă, inclusă în ciclul Trecutul viu, care face parte împreună cu ciclul Florica, din volumul Pe Argeş în sus, apărut în 1923. Volumul este reprezentativ pentru tradiţionalismul poetului deoarece poeziile incluse realizează imaginea spaţiului natal patriarhal (moşia Florica), casa părintească, interiorul cu poezia obiectelor, universul rural şi împrejurimile casei, natura câmpenească însufleţită de amintirile copilăriei.
Poezia aparţine tradiţionalismului prin idilizarea trecutului, prin cadrul rural, dar şi prin tema timpului trecător -fugit irreparabile tempus.
Intr-un volum de Mărturisiri (1942), Ion Pillat arată că: „Toată poezia mea poate fi redusă, în ultimă analiză, la viziunea pământului care rămâne aceeaşi, la presimţirea timpului care fuge mereu. Fuga timpului capătă un reper existenţial foarte propriu şi căt se poate de concret; în egală măsură, ea e trăită sub semnul tradiţiei, deci ca o dimensiune sufletească generală, reprezentativă pentru o întreagă comunitate umană".
Tema poemului este ciclicitatea existenţei şi scurgerea ireversibilă a timpului, ce provoacă eului liric un sentiment al rupturii fiinţei. Ion Pillat este creatorul pastelului spiritual/psihologic în sensul că el descrie spaţiul rural doar ca pe un fundal pe care proiectează criza lăuntrică provocată fie de trecerea timpului, fie faţă de înstrăinarea faţă de satul natal, argument că Ion Pillat este poet tradiţional prin recuzită şi modern prin viziune.
Titlul poemului sugerează întoarcerea spre trecut prin sintagma “pe vremuri”; de asemenea, în titlu mai remarcăm prezenţa deicticului “aci” (marcă a lirismului subiectiv) şi forma de perfect simplu a verbului, care desemnează o acţiune recent încheiată, ideea că revelaţia poetului este recent asumată.
Comunicarea poetică se realizează în două registre: lirismul obiectiv, cu elemente de narativitate simbolică şi meditaţie cu caracter general-uman, şi lirismul subiectiv, cu prezenţa eului liric şi comunicarea directă a trăirilor şi a sentimentelor, la persoana I singular. Sentimentul elegiac şi meditativ are ca suport lirismul subiectiv, susţinut de prezenţa mărcilor lexico-gramaticale specifice (pronume personale, adjective posesive şi verbe la persoana I şi a II-a singular; elemente deictice spaţiale şi temporale: „aci -„acolo", „acum" - „atunci). Dar iubirea evocată, deşi aparţine planului trăirii subiective, este ridicată la grad de generalitate, obiectivându-se, prin repetabilitate.
Faţă de poeţi precum Lucian Blaga, care renunţă la rigorie prozodiei, poemul păstrează ritmul (iambic), rima (împerecheată) şi măsura (13 silabe) poeziei tradiţionaliste şi o structură clasică.
Compoziţional, poezia este alcătuită din distihuri şi un vers final, liber, având rolul de laitmotiv al poeziei. Distihurile sunt organizate în mai multe secvenţe poetice: incipitul - evocarea iubirii de „ieri a bunicilor, meditaţia asupra efemerităţii condiţiei umane, iubirea de „acum", epilogul poemului. Cele două planuri ale poeziei, trecutul (distihurile III-IX) şi prezentul (distihurile XII-XIX), sunt redate succesiv, ceea ce accentuează ideea de ciclicitate a vieţii şi a iubirii. Se utilizează elemente de simetrie şi opoziţie a planurilor, construite pe relaţia „atunci - „acum". Elemente de recurenţă sunt, de exemplu, motivul poetic ambivalent al clopotului (însoţind două momente esenţiale ale existenţei umane - nunta şi moartea), simbol al trecerii şi laitmotivul reprezentat de versul final.
Primele două distihuri reprezintă incipitul poeziei şi fixează, prin intermediul unei metafore: „casa amintirii, spaţiul rememorării nostalgice a trecutului. Metafora dobândeşte semnificaţia unui spaţiu mitic, fie locuinţă a strămoşilor, fie „loc al sacrei perechi, unde dintotdeauna, de pe vremuri, ca şi acum, sosesc cuplurile de îndrăgostiţi pentru a da curs recunoscutei iniţieri de misterul nunţii (V. Fanache, G. Bacovia. Ruptura de utopia romantică).
Elementele asociate casei: „obloane", „pridvor, „păienjeni, „poartă", „zăvor" şi versul „Păienjeni zăbreliră şi poartă şi zăvor" sugerează trecerea timpului, degradarea, starea de părăsire a locuinţei strămoşilor, dar şi ideea de spaţiu privilegiat, izolat, accesibil numai urmaşului, care poate reînvia trecutul în amintire.
Trecutul capătă o aură legendară, devine un timp mitic, al luptei haiducilor pentru dreptate: "Iar hornul nu mai trage alene din ciubuc/ De când luptară-n codru şi poteri şi haiduc".
Al treilea distih deschide planul trecutului, al evocării iubirii bunicilor. Dacă în poezia romantică, existenţa naturii era eternă, în opoziţie cu efemeritatea existenţei umane, în poezia lui Ion Pillat, natura devine solidară cu omul, fiind marcată de semnele senectuţii, ca şi fiinţa umană: „în drumul lor spre zare îmbătrâniră plopii. în versul „Aci sosi pe vremuri bunica-mi Calyopi” este reluat titlul poeziei şi este evocată imaginea din tinereţe a bunicii cu nume mitologic: Calyopi - Caliope (Kalliope), muza poeziei epice şi a elocinţei în mitologia greacă.
Sugestia mitică a numelui, faptul că poetul este urmaşul care eternizează în creaţia sa iubirea bunicilor şi „copia" - oglindirea de „acum" a poveştii de iubire de „ieri sunt aspecte care ar putea susţine caracterul de artă poetică a textului liric Aci sosi pe vremuri, care îşi revelează astfel nivelul de profunzime al semnificaţiilor.
Intâlnirea bunicilor, îndrăgostiţii de altădată, respectă un ceremonial: bunicul aşteaptă sosirea berlinei, din care coboară o tânără îmbrăcată după moda timpului „în largă crinolină".
Asocierile livreşti reflectă motivul „bibliotecii" întâlnit adesea în poeziile lui Ion Pillat, având rolul de a asocia viaţa cu literatura şi, în acelaşi timp, de a indica epoca, numind preferinţele în moda literară a vremurilor respective. Astfel, bunicul îi recită iubitei capodopere ale literaturii romantice - Le Lac de Alphonse de Lamartine şi Sburătorul de I.H. Rădulescu. Atmosfera evocată, peisajul selenar, sunt romantice: „Şi totul ce romantic ca-n basme se urzea". Sunetul clopotului, laitmotiv al poeziei, însoţeşte protector cuplul de îndrăgostiţi: „Şi cum şedeau... departe, un clopot a sunat,/ De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat.  Meditaţia poetică, tonul elegiac evidenţiază idea că eternizarea fiinţei umane este posibilă doar prin iubire: „Dar ei, în clipa asta simţeau că-o să rămână...". Eternitatea iubirii, clipa de fericire, este urmată, în versul următor de revenirea brutală la realitatea timpului care trece ireversibil: „De mult e mort bunicul, bunica e bătrână...", portretele fiind singurele care mai păstrează imaginile de odinioară ale strămoşilor: „ Ce straniu lucru: vremea! - Deodată pe perete / Te vezi aievea numai în ştersele portrete. // Te recunoşti în ele, dar nu şi-n faţa ta, / Căci trupul tău te uită, dar tu nu-l poţi uita...".
In distihul al treisprezecelea, prin intermediul unei comparaţii, se realizează o paralelă trecut -prezent şi se produce trecerea la planul prezent: „Ca ieri sosi bunica... şi vii acuma tu: / Pe urmele berlinei trăsura ta stătu". Ca într-un ritual, nepoţii repetă gesturile bunicilor peste timp. Diferenţele ţin de moda vremii: iubita coboară din „trăsură", iar îndrăgostitul îi recită poeme simboliste, Balada lunei de Horia Furtună şi poeme de Francis Jammes. Din portretul fizic al iubitei se reţine doar detaliul spiritualizat, imaginea ochilor, ieri „ochi de peruzea", acum „ochi de ametist.
Un alt element comun celor două secvenţe poetice, prezent - trecut, este barza, simbol al fidelităţii, al devoţiunii.
Sunetul clopotului însoţeşte din nou momentul întâlnirii îndrăgostiţilor şi sugerează repetabilitatea existenţei umane. Versul final, laitmotiv al poeziei, accentuează trecerea iremediabilă a timpului: „De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat”.Ca epilog, el cuprinde reluarea unei imagini auditive din secvenţa a doua, respectiv bătaia clopotului si păstrează o notă de ambiguitate, nunta semnificând consfinţirea ritualului erotic, iar moartea asumarea condiţiei umane.
Expresivitatea poetica se evidentiaza la toate nivelurile textului
La nivelul fonetic şi prozodic, se remarca muzicalitatea data de rima împerecheată, ritmul iambic, măsura de 13-14 silabe; numele cu sonorităţi din secolul XIX (Calyopi, Eliad, Le Lac, Sburătorul )şi moderne, de la începutul secolului XX (Francis Jammes, Horia Furtună) reprezintă  un procedeu revendicat de la estetica modernistă, vizând un cititor iniţiat.
La nivelul morfosintactic, timpurile verbale au rolul de a sugera planul trecut şi planul prezent evocate în poezie; verbele la perfect simplu („sosi, „zăbreliră", „îmbătrâniră", „sări, „spuse") au rolul de a reda rapiditatea gesturilor sau repetabilitatea lor; verbele la imperfect („asculta", „se urzea", „simţeau", „şedeam"), mai mult ca perfect („pândise") şi perfect simplu susţin narativitatea iubirii din planul trecut; verbele la perfect compus susţin narativitatea iubirii din planul prezent; verbele la timpul prezent fie ilustrează permanenţa sentimentului de iubire („vii, „calci, „tragi), fie însoţesc meditaţia pe tema trecerii timpului („te vezi, „te recunoşti, „uită", „nupoţi).
La nivelul lexico-semantic, poezia se remarcă prin prezenţa elementelor populare (aci, pridvor, obloane, a zăbreli, zăvor, ciubuc), cu rolul refacerii atmosferei tipice trecutului.
Nivelul stilistic evidenţiază preferinţa pentru tropi (figuri semantice), ce se regăsesc în pasajele cu valoare de pastel: personificarea apare în primele distihuri: ”Păianjeni zăbreliră şi poartă, şi zăvor/ Iar hornul nu mai trage alene din ciubuc...”, accentuând în mod paradoxal imaginea spaţiului abandonat şi sentimentul de melancolie provocat de îndepărtarea de un spaţiu intim al trecutului afectiv. Versul cu rezonanţă metaforică „În drumul lor spre zare îmbătrâniră plopii” transferă asupra elementelor naturii durerea trecerii ireversibile a timpului. Indicii temporali ai înserării sunt accentuaţi prin comparaţie: „Iar când deasupra casei ca umbre berze cad,/Îi spuse Sburătorul de-un tânăr Eliad... ”. O apariţie singulară o constituie exclamaţia retorică din secvenţa mediană, ce accentuează starea generică de melancolie a eului liric, provocată de constatarea efemerităţii fiinţei umane: „Ce straniu lucru: vremea! Deodată pe perete/Te vezi aievea numai în ştersele portrete.”
La nivel structural, se utilizează paralelismul, simetria, antiteza.
In concluzie, având aluzii la timpul trecut, realizând tabloul unui cadru rural şi conservând o structură clasică, poezia “Aci sosi pe vremuri” reflectă estetica tradiţionalistă; prin accentele grave ale crizei trecerii timpului, prin tonalitatea gravă şi prin sentimentele de melancolie declanşate de înstrăinarea eului liric de spaţiul intim şi securizant al trecutului, ea atinge de asemenea si estetica modernistă.

joi, 26 noiembrie 2009

I.L.CARAGIALE, TREN DE PLACERE (PENTRU PICII MEI)

Dragii mei boboci, va ofer cateva detalii despre I.L.Caragiale si schita pe care o studiem anul acesta.
Date biografice despre autor gasiti aici http://www.romanianvoice.com/poezii/biblio/bib_caragiale.php
Daca sunteti fani ai operelor in format audio, ascultati piesa aici :http://teatrusipoezie.wordpress.com/2009/05/02/tren-de-placere-de-il-caragiale/. La aceeasi adresa, gasiti un comentariu interesant, avizat, de ajutor.
Puteti chiar sa vizionati o adaptare de exceptie, o puteti descarca de aici: http://rapidshare.com/users/JDHWC2
Iar ca sa o cititi, priviti mai jos textul:

Tren de plăcere
 S-a hotărât, care va să zică...

Madam Georgescu – Miţa Georgeasca – cu d. Georgescu – Mihalache – pleacă la Sinaia cu trenul de plăcere, însă, de mult madam Georgescu a promis „puiului“ să-l ducă odată şi pe el la Sinaia; prin urmare trebuie să-l ia şi pe puiul; dar puiul nu merge nicăieri fără „gramamá“; prin urmare, şi pe gramamá trebuie s-o ia. Puiul este mititelul Ionel Georgescu, în etate de cinci anişori împliniţi, unicul fruct până astăzi al amorului părinţilor săi; iar gramamá este cocoana Anica, mamiţa mamiţichii puiului.

Trenul de plăcere pleacă din Gara de Nord sâmbătă după-amiazi, la orele trei fără cinci. Sâmbătă, aşadar, de la amiazi, amândouă aceste doamne încep să se pregătească de plecare. Madam Georgescu este pe deplin stabilită asupra toaletei sale! bluza vert-mousse, jupa fraise ecrasee şi pălăria asortată; umbreluţa a roşie, mănuşile albe şi demibotinele de lac cu cataramă; ciorapii de mătase vărgaţi, în lungul piciorului, o bandă galbenă şi una neagră, despărţite cu câte un fir stacojiu. Cocoana Anica se-mbracă în negru, aşa se-mbracă dumneei de când a pierdut pe răposatul Nicula; coloare deschisă n-a mai purtat decât acuma, de curând, barej conabiu la cap. Cât despre puiul, nici nu mai încape discuţie – el va purta la Sinaia uniforma de ofiţer de vânători ca prinţul Carol Până să potrivească mamiţa pe madam Georgescu, până să-mbrace pe puiul şi să-i puie sabia, iată că s-a făcut ora două fără douăzeci. La orele două fără un sfert, iată soseşte şi d. Georgescu cu un muscal cu cauciuc. Cum intră şi dă cu ochii de gramamá, strigă:

– Cocoană! Încă n-ai plecat? Să ştii c-ai pierdut trenul! Până s-ajungi la tramvai, cum umbli d-ta; până să-l apuci, că poate n-ai noroc să-ţi treacă tocmai atunci; până să ajungi la gară – s-a isprăvit! n-are să te-aştepte trenul pe dumneata... Apoi, văzând pe gramamá că tăndăleşte căutând nişte chei: – N-auzi cocoană că scapi trenul?

Cocoana Anica porneşte, şi madam Georgescu după ea:

– Mamiţo, ştii unde am vorbit să ne-ntâlnim: În salon de clasa-ntâi... Ai auzit?

Gramamá a plecat să caute tramvaiul. D. Georgescu cu familia şi cu un coşuleţ elegant de provizii – salam, opt ouă răscoapte, un pui fript, două jimble, sare, piper, în sfârşit tot ce trebuieşte – se urcă în birjă şi:

– La gară, gaspadin!

De douăzeci şi cinci minute, familia Georgescu stă în salon de clasa-ntâi, şi gramamá nu mai soseşte. Ceasornicul arată două şi jumătate... Madam Georgescu începe să devină impacientă. Trei fără douăzeci şi cinci... Mai sunt douăzeci de minute; la casă se dau bilete, şi cocoana Anica nu mai vine. D. Georgescu începe a bănui că n-are să trebuiască a mai lua patru bilete, poate că trei or s-ajungă, şi porneşte din salonul de aşteptare să meargă la ghişeu. Dar în uşă-ntâlneşte piept în piept pe gramamá care nu mai poate de gâfâială.

– Uf! nu mai poci! – zice cocoana Anica.

Dar, d. Georgescu îi numără parale potrivite pentru un bilet de dus şi-ntors clasa III, şi-i arată ghişeul respectiv.

Peste câteva minute, trenul zboară-nspre Carpaţi.

– Biletele, vă rog, domnilor – zice politicos conductorul intrând în primul vagon de clasa-ntâia.

D. Georgescu arată două bilete.

– ...Mititelul... al dv.? – Întreabă conductorul arătând pe ofiţeraşul de vânători, care s-a suit cu picioarele pe bancheta de catifea.

– Da! dar n-a-mplinit patru ani... Nu trebuie să ne-nveţi dumneata pe noi regula – zice madam Georgescu.

Conductorul salută politicos şi trece mai departe.

– I-ai spus mamiţii (întreabă discret madam Georgescu pe consoartele dumneaei) să bage de seamă să nu-i fure cineva coşul?

D. Georgescu dă din cap şi se mulţumeşte să zică numa:

– Hîhî!

– Mai discret încă, întreabă d. Georgescu pe consoarta d-sale:

– I-ai dat ceva parale?

Madam Georgescu răspunde consoartelui tot aşa de laconic cum i-a răspuns şi dânsul.

– Cât?

Madam Georgescu arată mâna cu cele cinci degete răsfirate: cinci – adică, o băncuţă.

Treizeci de bani, tramvaiul de la Zece Mese până la gară i care va să zică gramamá are încă douăzeci de bani pentru ca să cumpere două legături de vişine la Comarnic. Şi-n adevăr, le şi cumpără, şi le şi mănâncă pe jumătate până la Valea Largă, cu sâmburi cu tot. Trenul soseşte la Siaia regulat. Lume – destulă. Dar cu toată-mbulzeala, cine ştie să-şi facă un plan bine hotărât nu se rătăceşte niciodată. Familia Georgescu ştie perfect ce are să facă pas cu pas şi minută cu minută. Astfel, madam Georgescu, cu d. Georgescu şi cu puiul se urcă-n birjă şi merg drept la parc, unde muzica militară cântă cadrilul leş petits cochons, să se asigure de o odaie cu două paturi la Regal; iar gramamá cu coşul merge la Mazăre să se asigure de o odaie cu un pat: e atât de aproape Mazăre de gară, că nu face pentru ca să mai dai parale la birjă. D. Georgescu însă dă unui băiat un ban, să ducă după gramamá coşul.

S-a întunecat... Lămpile electrice încep a sclipi. Puiului i-e foame. D. Georgescu lasă pe madam Georgescu pe o bancă în aleea principală, unde e toiul promenadei de lume bună, şi pleacă cu puiul la gramamá. Fatalitate! La otel Mazăre i se spune că n-a fost odaie goală şi că a trimis-o pe jupâneasa la otel Manolescu, devale. D.. Georgescu coboară cu bravul ofiţeraş de vânători, care este foarte obosit şi flămând. La Manolescu, iar fatalitate! n-a fost odaie goală şi a trimis-o pe jupâneasa la otel Voinea, în Izvor. D. Georgescu suie cu bravul ofiţeraş, după ce i-a cumpărat o franzelă şi i-a dat să bea apă. Trecând spre Izvor, se abate prin parc să spuie lui madam Georgescu, nu cumva să-şi piarză răbdarea aşteptându-l... Fatalitate! Madam Georgescu lipseşte de pe bancă. D. Georgescu lasă un moment pe puiul, care nu mai poate umbla, să se odihnească pe bancă, face câţiva paşi în sus, apoi în jos, să găsească pe madam Georgescu. Madam Georgescu, nicăieri!

Se-ntoarce să ia pe puiul, să-l ducă la Voinea şi să se-ntoarcă apoi în parc, unde trebuie până-n fine să găsească pe madam Georgescu. Fatalitate! Puiul lipseşte!

– Pardon – zice d. Georgescu către un domn care stă pe bancă – n-aţi văzut un copilaş frumuşel, îmbrăcat în uniformă ca prinţul Carol?

– Ba da... Acu' a plecat cu o damă...

– Cu o damă înaltă, cu bluză verzuie şi cu jupă...

– N-am băgat de seamă; dar am auzit că dama zicea „puiule“ şi băiatul „mamiţico“.

– Pardon, încotro a pornit?

– Încoace, răspunde domnul, arătând înspre Mazăre. Dama zicea că-l duce pe puiul la gramamá.

D. Georgescu porneşte înapoi la Mazăre... Acolo i se spune – fatalitate! – că madam Georgescu a fost acum cu puiul şi, negăsind pe gramamá, a plecat devale la Manolescu. Degrab' la Manolescu...

– A fost o damă cu băieţelul cu care aţi fost dv. Şi i-am spus tot cum v-am spus dv., că n-am avut odaie, şi am mânat-o la Voinea.

D. Georgescu suie şi porneşte cu pas regulat cătră Izvor. Ajunge foarte obosit şi asudat la Voinea... Fatalitate! La Voinea nu se află nici madam Georgescu, nici puiul, nici gramamá, nici coşul.

– Ce-i de făcut?

Cu toată inteligenţa lui, d. Georgescu stă câteva momente pe loc fără să poată răspunde la această-ntrebare... Va trebui să răspunză însă...

– Ce?

Pentru cine nu e deprins să se caţere pe munţi, putând trece ca o capră din valea Prahovei în a Ialomiţei, Sinaia nu se poate compara mai nemerit decât cu un stomac: o încăpere mai mult sau mai puţin largă, având două deschizături destul de strâmte. Te-a înghiţit odată Sinaia, nu mai poţi ieşi decât ori pe sus, spre miazănoapte, către Predeal, ori pe jos, spre miazăzi, către Comarnic. Prin urmare, îşi face d. Georgescu următoarea judiţioasă socoteală:

„Trebuie să fie în Sinaia, că n-au avut pe unde zbura“.

N-apucă să isprăvească această gândire, şi cineva, venindu-i drept în faţă, sub lumina unei lămpi electrice, îi zice:

– Să-mi scrii, nene Georgescule!

– Adio, Mitică...

– Te aşteaptă-n parc madam Georgescu cu familia Vasilescu şi cu locotenent Mişu...

– În parc?... Să-mi scrii, Mitică!

– Adio şi n-am cuvinte, nene Mialache!

D. Georgescu îndoieşte pasul... intră în parc; caută peste tot... Madam Georgescu – fatalitate! – nicăieri. Obosit, omul şade pe o bancă, să răsufle, şi, pentru prima oară, după o alergătură de cinci ore, înjură în gând... Pe cine?... Pe coana Anica... Dumneei a făcut toată încurcătura, dumneei face toate încurcăturile... Dar... nu strică dumneei; el strică; nu trebuia s-o ia; trebuia s-o lase la Bucureşti... Şezând astfel pe bancă-n parc, în prada unor gândiri destul de nefavorabile cocoanei Anichii, d. Georgescu nu ia seama că muzica a plecat şi că lumea încet-încet s-a strecurat, mergând fiecare cătră culcuşul său. A! e grozav să ai fiinţe iubite, rătăcite departe de tine, şi să nu ştii la un moment în ce loc se află, ce fac, ce li se-ntâmplă, ce vorbesc, ce simt, ce gândesc despre tine...le e dor de tine, cum ţi-este ţie de ele? Etc., etc.

„Unde dracul s-a băgatără?“ – zice d. Georgescu...

Şi iar o înjurătură – de astă dată la adresa tutulor celor trei fiinţe iubite pe care le caută fără să le găsească. Dar iată că un glas simpatic îl trezeşte pe d. Georgescu din urâtele-i gânduri.

– Bravos! d-le Mihalache! bravos!

Este cocoana Anica, mamiţa lui madam Georgescu.

– Cocoană! strigă ginerele, sărind drept în picioare... Unde umblaţi, cocoană?

– Bravos! tot dumneatale-ntrebi...

– Fireşte că eu, dacă nu ştiu... De cinci ore de când umblu după dv.

– După noi!... Ce spui, frate?... Dar la Oppler nu puteai să vii?... A nemerit orbul Brăila... Şi d-ta...

– La Oppler te-am trimes eu pe d-ta? – strigă d. Georgescu scos din pepene... La Oppler? Dracul era să ştie că dv. sunteţi la Oppler?... Eu v-am căutat la Mazăre, la Manoleseu, la Voinea, în parc...

– La Voinea?... Nu mi-a zis Miţa că ne-a găsit loc la Vasileasca?...

– Când ţi-a zis Miţa că ţi-a găsit loc la Vasileasca?

– Când ne-am întâlnitără pe bulivar...

– Când v-aţi întâlnitără pe bulivar?

– Când mergeam la Voinea... ne-am întâlnitără, că nu l-am găsit...

– Pe cine?

– Pe Voinea. Findcă ne-am întâlnitără cu Măndica.

– Care Măndica? – zbiară d. Georgescu.

– Vasileasca, domnule! Şi cu Miţa...

– Ei şi unde e acuma Miţa?

– Nu ţi-am spus?

– Când mi-ai spus?

– Mialache! eşti nebun? Nu ţi-am spus că te aşteaptă la Oppler cu Vasileasca şi cu fratele Vasileaschii, locotentnt Mişu de la itidenţă?

– Dar puiul?

– L-am culcat.

– Unde?

– Nu ţi-am spus?

– Cucoană! eşti nebună? Când mi-ai spus?

– Nu ţi-am spus că am tras la Măndica.

– Ei?

– Nu zbiera aşa!... Ei! ne-a dat un pat pentru puiul în odaie la copiii ei, şi Miţii i-a dat odaia lui Mişu, şi el doarme pe canapea în antreluţă...

Din vorbă-n vorbă, au ajuns la Oppler. La Oppler, fatalitate! Toate luminile sunt stinse.

– S-a dusără la Vasileasca acasă,

D. Georgescu şi coana Anica suie încet pe drumul prăpăstios către strada Furnica. E o noapte caldă, cu lună plină... Cu cât suie, cu atât se desfăşură la picioarele drumeţilor panorama mirifică a Sinaiei, cu simetricele ei constelaţii de lampioane electrice. Vederea aceasta o încântă pe coana Anica... D. Georgescu e mai puţin simţitor faţă cu măreaţa privelişte şi înjură bombănind. Au ajuns în sfârşit la Villa Măndica. Puiul doarme cu copiii Vasileaschii; dar, fatalitate! Madam Georgescu lipseşte. A plecat.

– Unde?

– A plecatără acuşica toţi – zice servitoarea somnoroasă – la Sfânta Ana.

– Şi d. Mişu locotenentul? Întreabă cocoana Anica.

– Şi dumnealui, răspunde slujnica.

– Du-te şi dumneatale repede, Mialache! – zice cocoana.

Dar d. Mialache izbucneşte:

– Ce? Cocoană! Ce? Sunt nebun? Dumneatale mă socoteşti cal de poşte?

– Nu striga, că scoli copiii!

– De cinci ore de când alerg după dv. ca un turbat, nu e destul? Nu mai mă duc.

– Du-te, Mihalache mamă! zice foarte rugătoare cucoana; o să-i faci mare plăcere Miţii şi la toţi.

– Nu mai poci...

– O să te căieşti, Mialache!

– De ce să mă căiesc?... Nu mă duc! n-o găsesc nici acolo... Mai bine, adu coşul.

Când zice d. Georgescu acestea, orologiul de la castelul Peleş se aude-n depărtare bătând noaptea jumătate. Cocoana scoate coşul de subt canapea, slujnica aduce o sticlă cu vin, d. Mialache se pune să supeze cu coana Anica. La supeu, d. Mialache povesteşte cu de-amănuntul toate peripeţiile prin care a trecut; iar cocoana Anica, cum s-a-ntâlnitără cu madam Vasilescu şi cu toată compania şi cu locotenent Mişu, care e mucalit al dracului „şi cântă teribel!“ Apoi, după supeu, s-a culcat d. Georgescu în odaia locotenentului, rezervată pentru el şi madam Georgescu: iar gramamá, în odaia copiilor, cu puiul.

Dormeau încă profund când, pe la cinci şi jumătate dimineaţa, un zgomot straşnic, clopoţei de trăsură, lăutari şi chiote, i-a smuls din braţele lui Morfeu. Se-ntorcea compania de la Urlătoare, cu lăutari: madam Vasilescu, madam Constandinescu, nepoţica ei, domnişoara Popescu, şi d. Vasilescu şi madam Georgescu şi locotenent Mişu... Fusese o partidă de plăcere improvizată, o fantezie a locotenentului.

– Vezi, cocoană? – zice d. Mialache lui gramamá. Vezi? dacă mă luam după vorba d-tale şi mă duceam şi la Sfânta Ana!...

Ah! a fost o plăcere ce va rămânea neuitată... Pe lună, cu trăsurile la pas, şi deasupra armoniei apelor de munte şi şoaptelor pădurii, lăutarii acompaniind încetinel şi d. Mişu cântând menuetul, pe care-l cântă regulat muzica în parc şi care-i place atât la madam Georgescu!... De aceea, cu sufletul încărcat de fermecătoare amintiri, seara, la Bucureşti, când îşi face toaleta de culcare, madam Georgescu zice oftând:

– Ah! mamiţo! menuetul lui Paderewski, mă-nnebunesc!

miercuri, 25 noiembrie 2009

SE APROPIE EXAMENUL DE COMPETENTE LINGVISTICE-ROMANA

Dragi cititori, se apropie examenul de certificare a competentelor lingvistice de limba romana...
Daca exista cineva care doreste sa faca mai mult decat act de prezenta, cred ca ar trebui sa se preocupe, catusi de putin.
Sper ca stiti ca nu se poate, efectiv, "pica", decat daca nu va prezentati-pana acum, e minunat.
De asemenea, un prim criteriu de evaluare este lectura textului cu voce tare-deci, apucati-va sa cititi cui va poate asculta, cu dictie si tot dichisul!!!
Din SINGURA programa de romana, nu se prea intelege cam ce ar trebui sa stiti pana in februarie....
Deschid astazi subiectul-CE INVATAM PENTRU "ORAL"?
Voi reveni cu o carte de variante de anul trecut rezolvata (orientativ), si diverse alte explicatii.
Pana atunci, vedeti pe blog cum se argumenteaza si elementele comunicarii.

AUTORI CANONICI (6) ION CREANGA

ARGUMENTAREA CARACTERULUI DE BASM CULT AL UNEI OPERE

Stiu ca a demonstra caracterul de basm cult al unei opere e dificil; de aceea, astept nelamuriri care sa doreasca lamurirea ...
Pe scurt, va mai spun ca ideea de baza este sa porniti de la conceptul de ORIGINALITATE, deoarece cult=autor, deci original. Ce poate fi original la Creanga? Pai, LIMBAJUL, UMORUL, ARTA NARATIVA (inclusiv tipul de narator), SEMNIFICATIILE ACTIUNII SI  ALE PERSONAJELOR SI TOT CE TINE DE VALORIFICAREA STRUCTURII BASMULUI POPULAR (teme, motive, scenariu narativ,timp si spatiu, formule specifice etc) Sper ca ati inteles ceva... in rest, vedeti si in cele ce urmeaza.

Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă este un basm cult (publicat în Convorbiri literare, 1877).

Basmul cult este o specie narativă amplă, cu numeroase personaje purtătoare ale unor valori simbolice, cu acţiune implicând  supranaturalul şi supusă unor stereotipii/ acţiuni convenţionale, care înfăţişează parcurgerea drumului maturizării de către erou. Conflictul dintre bine şi rău se încheie prin victoria forţelor binelui. Personajele îndeplinesc, prin raportare la erou, o serie de funcţii (antagonistul, ajutoarele, donatorii), ca în basmul popular, dar sunt individualizate prin atributele exterioare şi prin limbaj. Reperele temporale şi spaţiale sunt vagi, nedeterminate. Sunt prezente clişeele compoziţionale, numerele şi obiectele magice. În basmul cult, stilul este elaborat, se îmbină naraţiunea cu dialogul şi cu descrierea.

Ti tlul  contine cuvantul “poveste”, care se refera la o intamplare cu semnificatii reale, ce poate fi traita de oricine; astfel, aventura maturizarii tanarului fiu de crai devine un exemplu ce se poate regasi in viata oricarui tanar.
Din acest punct de vedere, opera este si un bildungsroman (roman de formare), deoarece dezvaluie etapele formarii unui tanar de la adolescenta la maturitate.

Naraţiunea la persoana a III-a este realizată de un narator omniscient, dar nu şi obiectiv, deoarece intervine adesea prin comentarii sau reflecţii.

Spre deosebire de basmul popular, unde predomină naraţiunea, basmul cult presupune îmbinarea naraţiunii cu dialogul şi cu descrierea. „Creangă nu dă naraţiunii sale simpla formă a expunerii epice, ci topeşte povestirea în dialog, reface evenimentele din convorbiri sau introduce în povestirea faptelor dialogul personajelor. Naraţiunea este dramatizată prin dialog, are ritm rapid, realizat prin reducerea digresiunilor şi a descrierilor, iar individualizarea acţiunilor şi a personajelor se realizează, prin amănunte (limbaj, gesturi, detalii de portret fizic). Dialogul are o dublă funcţie, ca în teatru: susţine evoluţia acţiunii şi caracterizarea personajelor. Prezenţa dialogului susţine realizarea scenică a secvenţelor narative, „spectatori" ai maturizării feciorului de crai fiind atât celelalte  personaje, cât şi cititorii.

Tema basmului este triumful binelui asupra răului. (binele si raul capata valori traditionale, crestine)

Motivele narative specifice sunt:imparatul fara urmasi, superioritatea mezinului, călătoria, supunerea prin vicleşug, muncile, demascarea răufăcătorului (Spânul), pedeapsa, căsătoria.Ele sunt mai amplu si original dezvoltate.

Acţiunea se desfăşoară linear; succesiunea secvenţelor narative/ a episoadelor este redată prin inlănţuire. Coordonatele acţiunii sunt vagi, prin atemporalitatea şi aspaţialitatea convenţiei: „Amu cică era odată într-o ţară un crai, care avea trei feciori. Şi craiul acela mai avea un frate mai mare, care era împărat într-o altă ţară, mai depărtată. [...] Ţara în care împărăţea fratele cel mai mare era tocmai la o margine a pământului, şi craiia istuilalt la altă margine". Fuziunea dintre real şi fabulos se realizează încă din incipit. Reperele spaţiale sugerează dificultatea aventurii eroului, care trebuie să ajungă de la un capăt la celălalt al lumii (în plan simbolic: de la imaturitate la maturitate). El părăseşte lumea aceasta, cunoscută, şi trece dincolo, în lumea necunoscută.

In basm, sunt prezente clişeele compoziţionale/ formule tipice. Formula iniţială: „Amu cică era odată' şi formula finală: „Şi a ţinut veselia ani întregi, şi acum mai ţine încă; cine se duce acolo be şi mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani, bea şi mănâncă, iară cine nu, se uită şi rabdă." sunt convenţii care marchează intrarea şi ieşirea din fabulos,însă naratorul inovează formula iniţială, punând povestea pe seama spuselor altcuiva: cică, adică se spune, fără a nega ca în basmul popular (a fost odată ca niciodată), iar formula finală include o reflecţie asupra realităţii sociale, alta decât în lumea basmului.
 Formulele mediane, „Şi merg ei o zi, şi merg două, şi merg patruzeci şi nouă", „şi mai merge el cât mai merge", „Dumnezeu să ne ţie, ca cuvântul din poveste, înainte mult mai este", realizează trecerea de la o secvenţă narativă la alta şi întreţin suspansul/ curiozitatea cititorului.

Parcurgerea drumului maturizării de către erou presupune un lanţ de acţiuni convenţionale/ momentele subiectului (modelul structural al basmului): o situaţie iniţială de echilibru (expoziţiunea), o parte pregătitoare, un eveniment care dereglează echilibrul iniţial (intriga), apariţia donatorilor şi a ajutoarelor, acţiunea reparatorie/ trecerea probelor(desf actiunii), refacerea echilibrului(pct culminant) şi răsplata eroului (deznodământul).

Autorul porneşte de la modelul popular, reactualizează teme de circulaţie universală, dar le organizează conform propriei viziuni, într-un text narativ mai complex decât al basmelor populare. Cele trei ipostaze ale protagonistului corespund, în plan compoziţional, unor părţi narative, etape ale drumului iniţiatic: etapa iniţială, de pregătire pentru drum, la curtea craiului - „fiul craiului', „mezinul (naivul), parcurgerea drumului iniţiatic - Harap-Alb (novicele/ cel supus iniţierii), răsplata - împăratul (iniţiatul). Caracterul de bildungsroman al basmului presupune parcurgerea unui traseu al devenirii spirituale (concretizat în trecerea probelor) şi modificarea statutului social al protagonistului.

Eroul nu are de trecut doar trei probe, ca în basmul popular, ci mai multe serii de probe, potrivit avertismentului dat de tată: „să te fereşti de omul roş, iar mai ales de omul spân, cât îi putea, să n~ai de-a face cu dânşii că sunt foarte şugubeţi?'.
 Răul nu este întruchipat de făpturi himerice, ci de omul însemnat, de o inteligenţă vicleană, cu două ipostaze: Spânul şi omul roş/ Impăratul Roşu. Nici protagonistul nu este un Făt-Frumos curajos, voinic, luptător priceput, iar calităţile dobândite în situaţii-limită aparţin planului psiho-moral.

Semnificatiile actiunii:„Cartea" primită de la împăratul Verde, care neavând decât fete, are nevoie de un moştenitor la tron (motivul împăratului fără urmaşi), este factorul perturbator al situaţiei iniţiale şi determină parcurgerea drumului (iniţiatic) de cel mai bun dintre fiii craiului (motivul superiorităţii mezinului).
Destoinicia fiilor este probată mai întâi de crai, deghizat în ursul de la pod. Aceasta este o probă a bărbăţiei/ a calităţilor războinice, condiţie iniţială, obligatorie pentru cel care aspiră la tronul împărătesc. Podul simbolizează trecerea la altă etapă a vieţii şi se face într-un singur sens: „trecerea primejdioasă de la un mod de existenţă la altul: [...] de la imaturitate la maturitate". Mezinul trece această probă cu ajutorul calului năzdrăvan, care „dă năvală asupra ursului'.
Trecerea podului urmează unei etape de pregătiri. Drept răsplată pentru milostenia arătată Sfintei Duminici, deghizată în cerşetoare (îi dăruieşte un ban), mezinul primeşte sfaturi de la aceasta să ia „calul, armele şi hainele" cu care tatăl său a fost mire pentru a izbândi. Se sugerează astfel că tânărul va repeta iniţierea tatălui, în aceleaşi condiţii, ceea ce motivează „nemulţumirea" lui [„Craiul, auzind aceasta, parcă nu i-a prea venit la socoteală') şi sfaturile date din dorinţa de a-1 proteja de pericolele pe care şi el le-a traversat cândva. Calul, descoperit cu tava de jăratec după trei încercări, va deveni tovarăşul şi sfătuitorul tânărului, dar are şi puteri supranaturale: vorbeşte şi poate zbura. întâmplările cu cerşetoarea şi calul pun în evidenţă naivitatea, nepriceperea tânărului în a distinge realitatea de aparenţă. Urmările lipsei de maturitate nu sunt grave la curtea craiului: calul îl sperie când îşi arată puterile, purtându-1 în zbor pe fecior până la nouri, lună şi soare. în schimb, dincolo de spaţiul protector al casei părinteşti, lipsa de maturitate este sancţionată prin pierderea însemnelor originii şi a dreptului de a deveni împărat: „Spânul pune mâna pe cartea, pe banii şi pe armele fiului de crai'.
Trecerea podului este urmată de rătăcirea în pădurea-labirint, simbol ambivalent, loc al morţii şi al regenerării, căci pentru tânăr se va încheia o etapă şi alta va începe: „de la un loc i se închide calea şi încep a i se încurca cărările". Cum are nevoie de un iniţiator, cele trei apariţii ale Spânului îl determină să încalce sfatul părintesc şi, crezând că se află în „ţara spânilor", îl tocmeşte ca slugă. încă naiv, „boboc în felul său la trebi de aieste", îi mărturiseşte ce 1-a sfătuit tatăl şi coboară în fântână, fără a se gândi la urmări.
Coborârea în fântână are, în plan simbolic, semnificaţia grotei, spaţiu al naşterii şi al regenerării. Schimbarea numelui/ a identităţii reprezintă începutul iniţierii spirituale, unde va fi condus de Spân. Personajul intră în fântână naiv fecior de crai, pentru a deveni Harap-Alb, rob al Spânului (iniţiatorul). „Răutatea" Spânului îl va pune în situaţii dificile, a căror traversare implică demonstrarea unor calităţi morale necesare atunci când va fi „mare şi tare". Jurământul din fântână include şi condiţia eliberării (sfârşitul iniţierii): ,Jură-mi-te pe ascuţişul paloşului tău că mi-i da ascultare întru toate [.../; şi atâta vreme să ai a mă sluji, pană când îi muri şi iar îi învie".
Ajunşi la curtea împăratului Verde, Spânul îl supune la trei probe: aducerea sălăţilor din Grădina Ursului, aducerea pielii cerbului, „cu cap cu tot, aşa bătute cu pietre scumpe, cum se găsesc" şi a fetei împăratului Roş pentru căsătoria Spânului. Mijloacele prin care trece probele ţin de miraculos, iar ajutoarele au puteri supranaturale.

Primele două probe le trece cu ajutorul Sfintei Duminici, care îl sfătuieşte cum să procedeze şi îi dă obiecte magice: pentru urs o licoare cu „somnoroasă", iar pentru cerb obrăzarul şi sabia lui Statu-Palmă-Barbă-Cot. Prima probă îi solicită curajul, iar a doua, mai complicată, pe lângă curaj, mânuirea sabiei, stăpânirea de sine şi respectarea jurământului, în pofida ispitei de a se îmbogăţi.
A treia probă presupune o altă etapă a iniţierii, este mai complexă şi necesită mai multe ajutoare. Drumul spre împăratul Roş, om cu „inimă haină", începe cu trecerea altui pod. Simbolistica este aceeaşi, trecerea într-o altă etapă a maturizării, probată prin faptul că Harap-Alb are acum iniţiativa actelor sale. Cum pe pod tocmai trece o nuntă de furnici, tânărul hotărăşte să protejeze viaţa acestora, punând-o în pericol pe a sa şi pe a calului, pentru că alege să treacă înot „o apă mare". Drept răsplată pentru bunătatea sa, primeşte în dar de la crăiasa furnicilor o aripă. Aceeaşi răsplată o primeşte de la crăiasa albinelor pentru că le face un stup. în plus, cel care va deveni cândva împărat dovedeşte pricepere, curaj şi înţelepciunea de a ajuta popoarele gâzelor.
Ceata de monştri îl însoţeşte spre a-1 ajuta, pentru că s-a arătat prietenos şi comunicativ: Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă.
Pentru a-i da fata, împăratul Roş îl supune pe Harap-Alb la o serie de probe, trecute datorită puterilor supranaturale ale ajutoarelor (personaje himerice şi animaliere): casa de aramă - cu ajutorul lui Gerilă (proba focului), ospăţul pantagruelic cu mâncare şi vin din belşug: „12 harabale cu pane, 12 iavoliţe fripte şi 12 buţi pline cu vin" - cu ajutorul lui Flămânzilă şi Setilă (proba pământului şi a apei), alegerea macului de nisip - cu ajutorul furnicilor, straja nocturnă la odaia fetei şi prinderea fetei, transformată în pasăre, „după lună' - cu ajutorul lui Ochilă şi al lui Păsări-Lăţi-Lungilă, ghicitul fetei - cu ajutorul albinei (motivul dublului).
Fata împăratului Roş, „o farmazoană cumplită" (are puteri supranaturale), impune o ultimă probă: calul lui Harap-Alb şi turturica ei trebuie să aducă „trei smicele de măr şi apă vie şi apă moartă de unde se bat munţii în capete". Proba fiind trecută de cal (prin înşelăciune), fata îl însoţeşte pe Harap-Alb la curtea împăratului Verde. Pentru erou drumul acesta este cea mai dificilă dintre probe, pentru că se îndrăgosteşte de fată, dar, credincios jurământului făcut, nu-i mărturiseşte adevărata sa identitate.
Fata îl demască pe Spân, care îl acuză pe Harap-Alb că a divulgat secretul şi îi taie capul, în felul acesta îl dezleagă de jurământ, semn că iniţierea este încheiată, iar rolul Spânului ia sfârşit. Calul este acela care distruge întruchiparea râului: „zboară cu dânsul în înaltul ceriului, şi apoi, dându-i drumul de acolo, se face Spânul pană jos praf şi pulbere".
Decapitarea eroului este ultima treaptă şi finalul iniţierii, având semnificaţia coborârii în Infern/ a morţii iniţiatice: „A coborî în Infern înseamnă a cunoaşte o moarte iniţiatică, o experienţă susceptibilă de a întemeia un nou mod de existenţă" (Mircea Eliade). învierea este realizată de farmazoană, cu ajutorul obiectelor magice aduse de cal. Eroul reintră în posesia paloşului şi primeşte recompensa: pe fata împăratului Roş şi împărăţia. Nunta şi schimbarea statutului social (devine împărat) confirmă maturizarea eroului. Deznodământul constă în refacerea echilibrului şi răsplata eroului.

In basm, sunt prezente numerele magice: 3, 12, 24, semne ale totalităţii.

Personajele (oameni, dar şi fiinţe himerice cu comportament omenesc) sunt purtătoare ale unor valori simbolice: binele şi răul în diversele lor ipostaze. Conflictul dintre bine şi rău se încheie prin victoria forţelor binelui.

Harap-Alb nu are puteri supranaturale şi nici însuşiri excepţionale (vitejie, dârzenie, isteţime), dar dobândeşte prin trecerea probelor o serie de calităţi psiho-morale/ valori etice (mila, bunătatea, generozitatea, prietenia, respectarea jurământului, curajul) necesare unui împărat, în viziunea autorului. Sensul didactic al basmului este exprimat de Sfânta Duminică: „Când vei ajunge şi tu odată mare şi tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir-a-păr şi vei crede celor asupriţi şi necăjiţi, pentru că ştii acum ce e necazul'. Numele personajului reflectă condiţia duală: rob, slugă (Harap) de origine nobilă [Alb), iar sugestia cromatică alb-negru, traversarea unei stări intermediare (iniţierea), între starea de inocenţă/ naivitate (negru) şi „învierea" spirituală a celui ce va deveni împărat (alb).

Spânul nu este doar o întruchipare a răului, ci are şi rolul iniţiatorului, este „un rău necesar". De aceea calul năzdrăvan nu-1 ucide înainte ca iniţierea eroului să se fi încheiat: „Şi unii ca aceştia sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la minte...".

Nu doar naratorul, ci şi personajele par a avea cunoştinţă de scenariul iniţiatic pe care trebuie să-1 traverseze protagonistul. Eroul (protagonistul) este sprijinit de ajutoare şi donatori: fiinţe cu însuşiri supranaturale (Sfânta Duminică), animale fabuloase (calul năzdrăvan, crăiasa furnicilor şi a albinelor), făpturi himerice (cei cinci tovarăşi) sau obiecte miraculoase (aripile crăieselor, smicelele de măr, apa vie, apa moartă) şi se confruntă cu răufăcătorul/ personajul antagonist (Spânul), care are şi funcţie de trimiţător. Personajul căutat este fata de împărat.

Specific basmului cult este modul în care se individualizează personajele. Cu excepţia eroului al cărui caracter evoluează pe parcurs, celelalte personaje reprezintă tipologii umane reductibile la o trăsătură dominantă. Prin portretele fizice ale celor cinci tovarăşi ai eroului, se ironizează defecte umane (frigurosul, mâncăciosul etc), dar aspectul lor grotesc ascunde bunătatea şi prietenia. Impăratul Roş şi Spânul sunt răi şi vicleni. Sfânta Duminică este înţeleaptă.
Personajele se individualizează prin limbaj. „Spânul trăieşte cu adevărat în replici (actele sale sunt convenţionale). [...] Foarte vii sunt fabuloşii tovarăşi de drum ai eroului şi câteva scene, cum ar fi aceea din casa de aramă, sunt memorabile. [...] Personajele nu ies nici o clipă din schematismul lor, însă, retrăind în fiecare, Creangă umple schema de viaţă'.

Modalităţile narării sunt povestirea şi reprezentarea. Povestirea faptelor este uneori însoţită de reflecţiile/ comentariile naratorului şi este dublată de un plan al semnificaţiilor simbolice.

Registrele stilistice popular, oral şi regional conferă originalitate limbajului, care diferă de al naratorului popular prin specificul integrării, termenilor, al modului de exprimare. „Prin astfel de mijloace, Creangă restituie povestirea funcţiunei ei estetice primitive, care este de a se adresa nu unor cititori, ci unui auditor, capabil a fi cucerit prin toate elementele de sugestie ale graiului viu".

Limbajul cuprinde: termeni şi expresii populare, regionalisme fonetice sau lexicale, ziceri tipice/ erudiţia paremiologică (frecvenţa proverbelor, a zicătorilor introduse în text prin expresia vorba ceea). Citatul paremiologic are o serie de efecte artistice: dă rapiditate povestirii, anulând alte explicaţii, produce haz, conferă perspectiva umanismului popular asupra întâmplărilor. Economia de mijloace artistice constă în absenţa metaforei, generalizarea comparaţiei (expresii consacrate de uz): „străluceşte ca un soare". în schimb, frecvenţa epitetului de caracterizare conferă expresivitatea şi umorul.

Plăcerea zicerii, verva, jovialitatea se reflectă în mijloacele lingvistice de realizare a umorului:
- exprimarea mucalită: „să trăiască trei zile cu cea de-alaltăierî'';
- ironia: „Doar unu-i Împăratul Roş, vestit prin meleagurile aceste pentru bunătatea lui cea nepomenită şi milostivirea lui cea neauzită.";
- porecle şi apelative caricaturale: Buzilă, mangosiţi, farfasiţi;
- diminutive cu valoare augumentativă: buzişoare, băuturică;
- caracterizări pitoreşti (portretul lui Gerilă, Ochilă etc);
- scene comice: cearta dintre Gerilă şi ceilalţi, în căsuţa de arama;
- expresii: „Dă-i cu cinstea, săpeară ruşinea."

Oralitatea stilului (impresia de zicere a textului scris) se realizează prin:

- expresii onomatopeice („Şi odată pornesc ei, teleap, teleap, teleap!"), verbe imitative şi interjecţii („Măi Păsărilă, iacătă-o, ia! colo după lună, zise Ochilă...");

- expresii narative tipice (şi atunci, şi apoi, în sfârşit, după aceea); şi narativ;
- exprimarea afectivă (implicarea subiectivă a naratorului): propoziţii interogative („Că altă, ce pot să zic?') şi exclamative („Mă rog, foc de ger era; ce să vă spun mai mult!"), dativul etic („Şi odată mi ţi-l înşfacă cu dinţii de cap");
- inserarea de fraze ritmate (portretul lui Ochilă), versuri populare („De-ar şti omul ce-ar păţi,/ Dinainte s-ar păzi!') sau versuri construite după model popular („Lumea de pe lume s-a strâns de privea,/ Soarele şi luna din cer le râdea");
- exprimarea locuţională: locuţiuni şi proverbe/ expresii idiomatice („Pană l-am dat la brazdă, mi-am stupit sufletul cu dânsul. Numai eu îi vin de hac. Vorba ceea: «Frica păzeşte bostănăria».").

CONCLUZIE

Povestea lui Harap-Alb este un basm cult având ca particularităţi: reflectarea concepţiei despre lume a scriitorului, umanizarea fantasticului, individualizarea personajelor, umorul şi specificul limbajului, însă, ca orice basm, pune în evidenţă idealul de dreptate, de adevăr şi de cinste.