sâmbătă, 30 ianuarie 2010

BLOG DE ADOLESCENT (2)

http://tavanesparte.blogspot.com/

Blogul lui Zahir...
Mi-a placut de la prima lectura, este o proza interesanta, complicata, abisala...
Ca si tine, ador tot ce a scris Paulo Coelho (cu care am si corespondat), dar si Gabriel Garcia Marquez - ca dovada ca, in fata sufletelor asemenea, varsta este un detaliu...

BLOG DE ADOLESCENT (1)

http://www.disperatul.com/search/label/Poezie 

Disperatul...un tanar interesant, talentat; poezia promite, proza este chiar interesanta.
Mircea Eliade a fost si idolul adolescentei mele... 
Succes in continare! 

BLOG DE ADOLESCENT

Dragii mei,
           Consider ca o relatie completa intre profesorul de limba si literatura romana si elevii sai trece, neaparat, printr-o comuniune de sentimente si ganduri. Fata de alte materii, eu nu predau doar informatii, ci impartasesc imagini poetice, ajut sufletul adolescent sa descopere miracolul artei literaturii.Pentru mine, predarea inseamna participare intru ceva, imbogatire alaturi de celalalt.

Din toate aceste motive, mi se pare interesant sa prezint, si implicit sa promovez pe aceia dintre voi care demonstreaza talent literar in blogosfera.

OPERE AUDIO

Cu multumiri, de la eleva mea, Marina, aveti :

miercuri, 27 ianuarie 2010

DENOTATIE SI CONOTATIE

SENSURILE CUVANTULUI

Cuvântul este o structură fonică (invelis sonor, format dintr-un sunet sau un grup de sunete care se noteaza grafic prin litere) la care se asociază un sens, şi este capabilă să îndeplinească o funcţie în comunicare.
Numim sens lexical înţelesul pe care vorbitorii îl atribuie unui cuvânt.
Semnificaţie înseamnă actualizarea sensului. Un cuvânt oarecare, considerat izolat, poate avea unul sau mai multe sensuri. Într-un context dat, o unitate lexicală nu poate avea decât o singură semnificaţie. Semnificaţia rezultă din relaţiile pe care unitatea lexicală le stabileşte cu celelalte unităţi lexicale în context.
Cuvintele care au un singur sens (şi, de regulă, realizează o singură semnificaţie) se numesc monosemantice. Ele au înţeles unic( termenii de specialitate, zilele săptămânii, lunile anului, numeralele).
            Cuvintele care au mai multe sensuri (şi în contexte diferite realizează mai multe semnificaţii) se
 numesc polisemantice.
            Atat cuvintele monosemantice, cat si cele polisemantice, au, în general, un sens comun, folosit în mod curent, care este sensul de bază. Când cuvântul denumeşte (denotează),el  trezeşte în minte imaginea obişnuită, comuna, independenta de context a unui obiect, a unei acţiuni.Atunci el este folosit cu sensul propriu; ex: ochi=organ al  vazului (Ma doare un ochi).Orice cuvânt al limbii trimite la un obiect la modul general. Această relaţie directă care se stabileşte între cuvânt şi obiectul desemnat poartă numele de denotaţie, iar sensurile respective sunt sensuri denotative.
            Cuvintele polisemantice au, pe langa sensul de baza si alte tipuri de sensuri, secundare si figurate. Ele stabilesc o relatie indirecta intre cuvant si obiectul desemnat. Aceasta relatie se numeste conotatie, iar sensurile sunt conotative. Valoarea conotativă a cuvântului se pune în evidenţă numai în context. Acesta dirijează înţelegerea.
            Sensurile derivate (secundare) ale cuvântului se întemeiază pe o modificare a sensului de bază, cu care pastreaza o relatie tip cauza-efect, parte-intreg, asemanare calitativa/cantitativa/formala etc.ex: ochi de geam, ochi de apa, ochi de impletitura, ou ochi, ochi de aragaz.
            Sensurile figurate sunt strict dependente de context ; prin ele, cuvântul are alt înţeles decât cel firesc, atribuindu-i-se însuşiri ale altor obiecte sau acţiuni, de ex.: deasupra ma pazea ochiul rece al noptii.  
Denotaţia şi conotaţia sunt modalităţi de a reflecta realitatea prin cuvinte.
Orice cuvânt polisemantic e dat în dicţionar mai întâi cu sensul propriu, apoi cu sensurile derivate.

OFF TOPIC: CORIGENTA PE SEMESTRUL I SI PROBELE ORALE

Dragi cititori,
Sunt tot mai des intrebata daca UN ELEV DE CLASA A XII-A SAU A XIII-A, CORIGENT LA UNA SAU MAI MULTE MATERII IN PRIMUL SEMESTRU, POATE SUSTINE PROBELE ORALE DE COMPETENTE AFERENTE BACALAUREATULUI;
Dupa cateva discutii cu persoanele avizate in acest sens, va pot da urmatorul raspuns:CORIGENTELE NU VA IMPIEDICA SA SUSTINETI PROBELE ORALE, INTRUCAT INTRAREA IN BACALAUREAT ESTE CONDITIONATA DOAR DE REZULTATELE DE LA SFARSITUL ANULUI SCOLAR.
Mai mult decat atat, metodologia de bacalaureat nu prevede nimic legat de relatia corigente-probe orale; cine va spune altfel, ori nu stie, ori doreste sa va sperie din diverse motive...
Pe de alta parte, fiti siguri ca, daca ramaneti corigenti in iunie, NU veti putea sustine probele scrise.

marți, 26 ianuarie 2010

NICHITA STANESCU - LECTIA DESPRE CUB

Aici puteti gasi date bibliografice:http://www.romanianvoice.com/poezii/biblio/bib_stanescu.php
Aici, gasiti diverse poezii, inclusiv recitate!!! http://www.romanianvoice.com/poezii/poeti/stanescu.php


Neomodernismul nichitastanescian 

Incepand cu 1960, lirica romaneasca abandoneaza subordonarea fata de politic revenind treptat la principiile estetice . In acest context apare o noua generatie de poeti ,ale caror versuri abordeaza o noua forma de modernism , in lipsa altor modele . Dintre acestia se pot mentiona nume remarcabile precum Nicolae Labis , Nichita Stanescu , Marin Sorescu .
Dupa Mihai Eminescu si Tudor Arghezi , Nichita Stanescu este al treilea inovator al limbajului poetic in literatura romana .

    Etapele creatiei :
1)      Prima etapa cuprinde volumele de tinerete ‘’ Sensul iubirii ‘’ si ‘’ O viziune a sentimentelor ‘’ . Versurile exprima exuberanta specifica adolescentei . Eul se afla in armonie cu sine si cu lumea,care devine treptat singura certitudine ; teme si motive folosite : trezirea din somn , lumina , rasaritul , zborul , transparenta .
2)      A doua etapa: lirismul devine interiorizat si reflexiv : ‘’ Dreptul la timp ‘’ , ‘’ 11 Elegii ‘’ , ‘’ Oul si sfera ‘’  , ‘’ Rosu vertical ‘’ , ‘’ Necuvintele ‘’ , ‘’ In dulcele stil clasic ‘’. Constiinta lirica se scindeaza , timpul este perceput in mod dureros . Se creaza un cuplu simbolic creator – opera . Poetul incepe sa abordeze miturile, in versiuni originale . Eul incepe cautarea tragica a sinelui . Apare si tema necuvintelor considerate de poet ca unicul limbaj propriu creatiei lirice .
3)      A treia etapa contine volumele ‘’ Maretia frigului ‘’ , ‘’ Epica magna ‘’ , ‘’ Operele imperfecte ‘’ , ‘’ Noduri si semne ‘’ . In aceasta etapa se poate vorbi despre afrimarea unei orientari lirice proprii (nichitastanescianismul) . Poezia devine profund metaforica si simbolica . Pentru poet, liricul este singura realitate acceptabila . Poezia nu se scrie cu cuvinte, ci cu sine insusi .

     Trasaturi generale ale lirismului nichitastanescian :

-         versuri care contrariaza permanent cititorul ;
-         eul liric se afla intr-o permanenta confruntare cu sinele ganditor si creator ;
-         poeticul este redefinit , luand nastere un nou limbaj liric , necuvintele ;
-         poezia este singurul mod de cunoastere deplina a lumii si de participare la creatie ;
-         sunt abordate toare marile teme ale liricii in viziune filozofica ;
-         deseori ofera o perspectiva ironica , ludica a realului ;
-         elementele abstracte sunt exprimate foarte concret , disparand limita dintre cele doua , astfel ca poezia are mai multe nivele de semnificatie ;
-         limbajul liric este ambiguu pana la nefiresc si ermetic .



Lecţia despre cub

Se ia o bucată de piatră,
se ciopleşte cu o daltă de sânge,
se lustruieşte cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de numărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toţi zice-vor:
- Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!

 
Introducere: vezi mai sus   
Cuprins:
           Versurile deschid volumul ‘’ Operele imperfecte ‘’ aparut in 1979 si reprezinta o arta poetica deoarece pun accentul pe relatia dintre creator – opera si publicul receptor . Pe de alta parte, poezia este si o meditatie in stil neomodernist despre miracolul frumosului vazut ca forma de perfectiune . In acest sens poezia isi justifica pozitia initiala in cadrul volumului ,care are ca problematica esentiala drumul catre perfectiune . Nu intamplator, el se incheie in mod simetric cu ‘’ Lectia despre cerc ‘’ , o alta metafora a creatiei si receptarii absolutului prin arta .
          Tema poeziei este conceptia despre perfectiunea artistica dintr-o dubla perspectiva , cea a creatorului ( poet ) si cea a publicului receptor . Totodata este prezenta si tema creatiei surprinsa in procesul realizarii ei . De asemenea, poetul abordeaza tema moderna a imperfectiunii in arta vazuta ca o replica la estetica uratului .
Titlul  contine substantivul lectie , care alaturi de verbele impersonale din text ilustreaza un punct de vedere didactic prin care artistul considera ca poate sa dezvaluie celorlalti calea de urmat pentru atingerea perfectiunii . In acest fel, interesul autorului se concentreaza de la inceput pe creatie vazuta ca o relatie dintre creator si publicul sau ( lumea ) . Titlul mai contine si metafora centrala a poeziei cu valoare de simbol , cubul . Acesta este un corp geometric ce sugereaza perfectiunea, dar totodata si o creatie a omului , deci , imperfecta si artificiala . Prin el , poetul neomodernist surprinde paradoxul creatiei umane, perfecta si imperfecta totodata .
          La nivelul versificatiei, cele 13 versuri formeaza o singura strofa care nu respecta regulile prozodiei clasice ( vers liber ) . Totusi, ritmul interior sustinut si prin repetitii da versurilor o muzicalitate aparte, ce transmite intensitatea actului creator .
          Textul poetic este stucturat in 2 parti .
Ø      Prima parte este formata din versurile 1-9 si exprima figurat, prin metafore, etapele muncii artistului in incercarea de a obtine desavarsirea . Dintre ‘’ gesturile ‘’ necesare crearii obiectului perfect fac parte : participarea organica la actul creatiei ( ‘’ se ciopleste cu o dalta de sange ‘’ ) , atingerea magica a creatiei cu vederea interioara a esentei lucrurilor ( ‘’ se lustruieste cu ochiul lui Homer ‘’ ) , transmiterea scanteii divine , iluminarii necesare operei de arta ( ‘’se razuieste cu raze ‘‘).
A doua etapa este manifestarea iubirii fata de creatie in toate formele ei , progresiv : iubirea creatorului fata de opera sa , iubirea celor din jur fata de aceasta dar si iubirea care inobileaza a infantei , care flateaza orgoliul artistului : ‘’ dupa aceea se saruta de nenumarate ori cubul / cu gura ta , cu gura altora / si mai ales cu gura infantei ‘’ .
Ø      In partea a doua a poeziei, perspectiva se schimba total si surprinzator , fapt exprimat si prin adverbul 
‘’ brusc ‘’ . Gestul sfaramarii unui colt al cubului exprima printr-o metafora faptul paradoxal ca perfectiunea creatiei poate fi perceputa numai prin imaginea imperfectiunii: “Dupa aceea se ia un ciocan/si brusc se sfarama un colt de-al cubului”. 
Ø      In ultimele 3 versuri , poetul ironizeaza viziunea majoritatii care , la unison, apreciaza artificialul , imperfectul multumindu-se doar sa viseze la perfectiune :”Toti, dar absolut toti, zice-vor: <- Ce cub perfect ar fi fost acesta,/de n-ar fi avut un colt sfaramat!>”
Repetitia pronumelui ‘’ toti ‘’ subliniaza antiteza dintre creator si ceilalti in ceea ce priveste receptarea creatiei .
          Expresivitatea textului provine in primul rand din metaforizarea limbajului simplu . Imaginile artistice devin semnificative prin asocierea neobisnuita de cuvinte (a se da exemple diverse !) 
          In concluzie , in aceasta creatie de maturitate poetul modern Nichita Stanescu reuseste sa exprime foarte sugestiv problema creatiei artistului pe care o situeaza dilematic intre creator si publicul receptor .
            Note
 1. Concluzia se poate dezvolta in functie de cerinta eseului
 2. Introducerea trebuie sa contina: referiri la autor, la etapele creatiei, integrarea poeziei in etapa corespunzatoare, eventual chiar sublinierea unor trasaturi ale lirismului nichitastanescian. 

IONA DE MARIN SORESCU (argumentare drama-parabola)

IONA de Marin Sorescu
 teatru postbelic
dramă neomodernisţă
dramă-parabolă (teatru alegoric)

Definiţie: Drama este o specie a genului dramatic, în versuri sau în proză, care înfăţişează viaţa reală printr-un conflict complex şi puternic al personajelor individualizate sau tipice, cu sufletul plin de frământări şi stări contradictorii. Acţiunea este încărcată de tensiune şi scene violente, cu întâmplări şi situaţii tragice, în care eroii au un destin nefericit.

"Iona", subintitulată de Marin Sorescu (1936-1996) "tragedie în patru tablouri", a fost publicată în 1968 în revista "Luceafărul" şi face parte, alături de "Paracliserul" şi "Matca", dintr-o trilogie dramatică, intitulată sugestiv "Setea muntelui de sare". Titlul trilogiei este o metaforă care sugerează ideea că setea de adevăr, de cunoaştere şi de comunicare constituie căile de care omul are nevoie pentru a ieşi din absurdul vieţii, din automatismul istovitor al existenţei, iar cele trei drame care o compun sunt meditaţii-parabole, realizate prin ironie. Simbolice pentru titlul volumului din care fac parte, dramele "Iona", "Paracliserul" şi "Matca" sunt parabole pe tema destinului uman, parafrazând trei mituri fundamentale: mitul biblic ("Iona"), mitul meşterului Manole ("Paracliserul") şi mitul potopului ("Matca").

"Iona" foloseşte tehnica monologului dialogat sau solilocviul (monolog rostit în prezenţa sau absenţa altui personaj, de care se face abstracţie), fiind construită prin formula literară a alegoriei, ce pune în valoare numeroase idei privind existenţa şi destinul uman, prin exprimarea propriilor reflecţii, opinii sau concepţii; însuşi autorul precizează în deschiderea piesei această formulă artistică, menţionând: "ca orice om foarte singur, lona vorbeşte tare cu sine însuşi, îşi pune întrebări şi răspunde". într-un interviu privind semnificaţia dramei, Marin Sorescu afirma: "îmi vine pe limbă să spun că Iona sunt eu... Cel care trăieşte în Ţara de Foc este tot Iona, omenirea întreagă este lona, dacă-mi permiti, Iona este omul în condiţia lui umană, în faţa vieţii şi în faţa morţii".
Geneza. Drama "Iona" are la origine cunoscutul mit biblic al lui Iona, fiul lui Amitai. Iona primeşte în taină misiunea de a propovădui cuvântul Domnului în cetatea Ninive, căci păcatele omenirii ajunseseră până la cer. Iona acceptă misiunea, dar după aceea se răzgândeşte şi se ascunde pe o corabie cu care fuge la Tarsis. Dumnezeu îl pedepseşte pentru nesupunere, trimiţând un vânt ceresc care provoacă o furtună pe mare. Corăbierii îşi dau seama că lona este cel care a atras mânia cerească, aşa că îl aruncă în valuri. Din poruncă divină, Iona este înghiţit de un monstru marin şi, după trei zile şi trei nopţi petrecute în burta chitului în pocăinţă, ''Domnul a poruncit peştelui şi peştele a vărsat pe Iona pe uscat". Subiectul acestei fabule biblice se întâlneşte în piesa lui Marin Sorescu numai ca pretext literar, protagonistul deosebindu-se de biblicul Iona prin aceea că acesta din urmă este înghiţit de chit pentru că voia să fugă de o misiune, pe când eroul lui Sorescu nu săvârşise niciun păcat, se află încă de la început "în gura peştelui" şi nici nu are posibilitatea eliberării în fapt. De altfel, drama-parabolă încifrează un sens ascuns, ce conduce spre condiţia tragică a omului modern, marcat de nelinişte, de spaimă, urmărit de o vină pe care " nu şi-o cunoaşte şi nu o va afla niciodată.

Structura textului dramatic
Piesa este alcătuită din patru tablouri, într-o alternare de afară (I şi IV) şi de înăuntru (II şi III). în mod cu totul aparte, relaţiile spaţiale se definesc prin imaginar, marea, plaja.şi burţile peştilor fiind metafore ale existenţei umane, precum şi prin spaţiul închis, psihologic al protagonistului, care îşi pune întrebări şi îşi răspunde. Relaţiile temporale reliefează,în principal, perspectiva discontinuă a timpului psihologic, cel cronologic fiind numai un procedeu artistic de amplificare a stărilor interioare ale protagonistului


Construcţia şi compoziţia subiectului dramatic

Tema ilustrează conflictul interior - strigătul tragic al individului însingurat, care face eforturi disperate de a-şi regăsi identitatea, neputinţa eroului de a înainta pe calea libertăţii şi a asumării propriului destin, raportul dintre individ şi societate, dintre libertate şi necesitate, dintre sens şi nonsens, ca problematică filozofică existenţială.
Titlul ar putea fi interpretat ca fiind format din particula "io" (domnul, stăpânul) şi "na", cu sensul familiar al lui "ia", denumind personajul eponim care apare într-o triplă ipostază: pescar, călător şi auditoriu.
Tabloul I. lona este pescar, omul aflat în faţa întinderii imense de apă, marea, care simbolizează viaţa, libertatea, aspiraţia, iluzia şi chiar -deschiderea spre un orizont nelimitat. lona este un pescar ghinionist, care, deşi îşi doreşte să prindă peştele cel mare, prinde numai "fâţe" şi, pentru a rezolva neputinţa impusă de destin atunci când vede "că e lată rău", îşi ia totdeauna cu el un" acvariu ca să pescuiască peştii care "au mai fost prinşi o dată", semnificând faptul că. omul lipsit de satisfacţii se refugiază în micile bucurii cunoscute, pe care le mai trăise şi alte daţi. Din pricina neputinţei, lona trăieşte drama unui ratat, unui damnat.
Incipitul piesei îl prezintă pe lona care încearcă, strigându-se, să se regăsească, să se identifice pe sine, cugetând asupra relaţiei dintre viaţă şi moarte.
Marea plină "de nade {...] frumos colorate" reprezintă capcanele sau tentaţiile vieţii, atrăgătoare, fascinante, pericolele acestora asupra existenţei umane. lona îşi asumă, această existenţă, deoarece "noi, peştii, înotăm printre ele (nade), atât de repede, încât părem gălăgioşi". Visul omului este să "înghită" una, pe cea mai mare, dar totul rămâne la nivel de speranţă, pentru că "ni s-a terminat apa".
Finalul tabloului îl prezintă pe lona înghiţit de un peşte uriaş, cu care încearcă să se lupte şi strigă după ajutor - "Eh, de-ar fi măcar ecoul!", sugerând pornirea personajului într-o aventură a cunoaşterii..
Tabloul al II-lea se petrece în "interiorul Peştelui I", în întuneric, ceea ce îl determină pe lona să constate deprimat că "începe să fie târziu nv mine. Uite, s-a făcut întuneric în mâna dreaptă şi-n salcâmul din faţa casei". lona vorbeşte mult, logosul fiind soluţia supravieţuirii, "şi-am lăsat vorbă în amintirea mea" ca "universul întreg să fie dat lumii de pomană ", el având aici ipostaza de călător, explorator pe drumul cunoaşterii.
Monologul dialogat continuă cu puternice accente filozofice, exprimând cele mai variate idei existenţiale, taina morţii -"de ce trebuie să se culce toţi oamenii la sfârşitul vieţii"-, ori cugetări cu nuanţă sentenţioasă "de ce oamenii îşi pierd timpul cu lucruri ce nu le folosesc după moarte? ".
lona doreşte să se simtă liber, "fac ce vreau, vorbesc. Să vedem dacă pot să şi tac. Să-mi ţin gura. Nu mi-e frică". Prin intruziune narativă şi flashback, eroul îşi aminteşte povestea chitului, dar aceasta nu-1 interesează decât în măsura în care ar oferi o soluţie, dacă l-ar învăţa cum să iasă din situaţia limită, reprezentată de "veşnica mistuire" a pântecului de peşte, constatând: "sunt primul pescar pescuit de el".
lona găseşte un cuţit, semn al libertăţii de acţiune şi comentează lipsa de vigilenţă a chitului, apoi recomandă că "ar trebui să se pună un grătar la intrarea în orice suflet", simbolizând ideea că este necesară o selecţie raţională a lucrurilor importante în viaţă.
în finalul tabloului, lona devine visător şi se simte ispitit să construiască "o bancă de lemn în mijlocul mării", pe care să se odihnească "pescăruşii niai laşi" şi vântul. "Construcţia grandioasă", singurul lucru bun pe care l-ar face în viaţa lui, ar fi "această bancă de lemn" având "de jur împrejur marea", comparabilă cu "un lăcaş de stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului".
Tabloul al III-lea se desfăşoară în "interiorul Peştelui II", care înghiţise, la rândul său, Peştele I şi în care se află o "mică moară de vânt", .care poate să se învârtească sau să riu se învârtească, simbol al zădărniciei, al donquijotismului. Ideile asupra cărora meditează lona în acest tablou se referă la viaţă, la condiţia omului în lume, la ciclicitatea existenţială a vieţii cu moartea: "dacă într-adevăr sunt mort şi-acum se pune problema să vin iar pe lume?". Oamenii sunt copleşiţi de greutăţile vieţii şi-şi uită "fraţii", pierd din vedere faptul că sunt semeni şi sunt supuşi aceleiaşi condiţii de muritori, "neglijezi azi, neglijezi mâine, ajungi să nu-ţi mai vezi fratele".
Apar doi figuranţi care "nu scot niciun cuvânt", Pescarul I şi Pescarul II, fiecare cu câte o bârnă în spate, pe care o cară fără oprire, surzi şi muţi (mitul Sisif), simbolizând oamenii ce-şi duc povara dată de destin, dar care nici nu se frământă pentru găsirea unei motivaţii, totul devenind rutină. lona vorbeşte cu ei, dorind să le înţeleagă această condiţie umilă asumată ca 'obligaţie, "aţi făcut vreo înţelegere cât trebuie să rămâneţi mâncaţi?". El devine încrezător, "o scot eu la cap într-un fel şi cu asta, nicio grijă",, apoi scapă cuţitul şi se închipuie o mare şi puternică unghie, "ca de la piciorul lui Dumnezeu", o armă cu care începe să spintece burţile peştilor, despărţind "interiorul peştelui doi de interiorul peştelui trei".
Protagonistul rămâne singur cu propria conştiinţă,' gândind ("stăteam gânduri întregi") şi acţionând solitar în lumea înconjurătoare. Apar în acest tablou motive literare noi, cu o simbolistică bogată: gemenii, prezenţa ochilor care privesc şi cu care dialoghează interiorizat, reflexiv, întors către sine.
lona adresează o scrisoare mamei sale, pentru că "în viaţa lumii" există "o clipă când toţi oamenii se gândesc la mama lor. Chiar şi morţii. Fiica la mamă, mama la mamă, bunica la mamă... până se ajunge la o singură mamă, una imensă...". Deşi i "s-a întâmplat o mare nenorocire", lona iubeşte viaţa cu jovialitate şi tristeţe, ideea repetabilităţii existenţiale a omului fiind sugerată prin rugămintea adresată mamei: "Tu nu te speria numai din atâta şi naşte-mă mereu", deoarece "ne scapă mereu ceva în viaţă", totdeauna esenţialul. Replicile se succed cu vioiciune şi amărăciune totodajtă, cu tonuri grave sau ironice. Astfel, primind multe scrisori, remarcă faptul că "scriu nenorociţii, scriu", cu speranţa naufragiatului de a fi salvat de cineva: "Cât e pământul de mare, să treacă scrisoarea din mână în mână, toţi or să-ţi dea dreptate, dar să intre în mare după tine - niciunul", însemnând că pe nimeni nu interesează necazurile tale, te compătimesc, se uită cu milă, dar nimeni nu face nici cel mai mic gest de a te ajuta.
Finalul tabloului ilustrează o infinitate' de ochi care-1 privesc, simbolizând nenăscuţii pe care chitul îi purta în pântece: "Cei nenăscuţi, pe care-i purta în pântec [...] şi acum cresc de spaimă. [...] Vin spre mine cu gurile ...scoase din teacă. Mă mănâncă!".
Tabloul allV-lea  îl prezintă pe lona în gura "ultimului peşte spintecat", respiră acum alt aer, nu mai vede marea, ci nisipul ca pe "nasturii valurilor". Dornic de comunicare în pustietatea imensă, îşi strigă semenii: "Hei, oameni buni!". Apar cei doi pescari care au în spinare bârnele, iar lona se întreabă de ce întâlneşte mereu "aceeaşi oameni", sugerând limita omenirii captive în lumea îngustată "până într-atâta?". Orizontul lui lona se reduce la o burtă de peşte, după care se zăreşte "alt orizont" care este "o burtă de peşte uriaş", apoi "un şir nesfârşit de burţi. Ca nişte geamuri puse unul lângă altul". Meditând asupra relaţiei dintre om şi Divinitate, lona nu are nicio speranţă de înălţare, dorind doar un sfat de supravieţuire, "noi, oamenii, numai atâta vrem: un exemplu de înviere", după care fiecare se va duce acasă ca "să murim bine, omeneşte", însă "învierea se amână". Drama umană este aceea a vieţii apăsătoare, sufocante, din care nimeni nu poate evada în libertate: "Problema e dacă mai reuşeşti să ieşi din ceva, o dată ce te-ai născut. Doamne, câţi peşti unul într-altul!", simbolizând ideea că în viaţă omul are un şir nesfârşit de necazuri, de neplăceri care uneori se ţin lanţ. Toţi oamenii sunt supuşi aceluiaşi destin de muritor, toate "lucrurile sunt peşti. lona încearcă să-şi "prezică trecutul", amintirile sunt departe, înceţoşate sugerând părinţii, casa copilăriei, şcoala, poveştile şi nu-şi poate identifica propria viaţă, întrebâridu-se ce o fi fost "drăcia" aceea "frumoasă şi minunată şi nenorocită şi caraghioasă, formată de ani, pe care am trăit-o eu?". Şi deodată se regăseşte: "Eu sunt lona". Constată că viaţa de până acum a greşit drumul, "totul e invers", dar nu renunţă: "plec din nou", pe tot parcursul acestui monolog dialogat lona aflându-se şi în ipostaza de auditoriu.

Soluţia de ieşire pe care o găseşte lona este aceea a spintecării propriei burţi care ar semnifica evadarea din propria carceră, din propriul destin, din propria captivitate. Drama se termină cu o replică ce sugerează încrederea pe care i-o dă regăsirea sinelui, cunoaşterea propriilor capacităţi de acţiune, concluzionând că "e greu să fii singur" şi simbolizând un nou început; "Răzbim noi cumva la lumină". Tăierea propriei burţi poate fi un gest reflex sau o sinucidere, o.părăsire voită a lumii înconjurătoare şi o retragere în sine, aceasta fiind unica salvare pe care o găseşte.
Această dramă este o parabolă, deoarece printr-o alegorie, adică un şir de metafore, Sorescu oferă o pildă de viaţă, din care omul simplu să înveţe că totdeauna puterea, energia şi soluţia de a ieşi dintr-o situaţie-limită se află numai în sine, în propria capacitate de supravieţuire.
Iona, personaj" principal şi eponim, pescar pasionat, întruchipează omul obişnuit ce năzuieşte în viaţă spre libertate, aspiraţie şi iluzie, idealuri simbolizate de marea care-l fascinează. El încearcă să-şi controleze destinul, să -l refacă. Gestul sinuciderii şi simbolul luminii din final sunt o încercare de împăcare a omului singur cu omenirea întreagă, o salvare prin cunoaşterea de sine, ca forţă purificatoare a spiritului, ca o primenire sufletească. -
In concluzie, în parabola "Iona", Marin Sorescu adânceşte multitudinea simbolurilor prin ambiguitate, ironie şi limbaj aluziv, confirmând afirmaţia lui Eugen Simion: "Când un poet scrie teatru, este aproape sigur că piesele lui sunt nişte metafore dezvoltate. Marin Sorescu face excepţie, piesele lui nu intră în categoria incertă a teatrului poetic, deşi, prin tensiunea ideilor şi traducerea unor atitudini umane în simboluri mari, nu sunt lipsite de lirism şi nici de dramatism. Iona, Paracliserul şi Matca sunt opere dramatice în sensul nou, pe care îl dau termenului scriitorii moderni de genul Beckett sau Ionesco: o căutare spirituală".

MARIN SORESCU ,IONA Tragedie în patru tablouri (opera)

Nota: am redus la maximum dimensiunea piesei, renuntand la anumite elemente ce tin de organizarea operei dramatice, pentru a o transforma in fise de lucru la clasa; consider ca, in ansamblu, continutul nu a avut de suferit.
De asemenea, mi se pare foarte important A SE DISCUTA INTEGRAL CU PROFESORUL.



PERSONAJE: IONA, pescar PESCARUL I PESCARUL II , fără vârstă, figuranţi
Ca orice om foarte singur, Iona vorbeşte tare cu sine însuşi, îşi pune întrebări şi-şi răspunde, se comportă, tot timpul, ca şi când în scenă ar fi două personaje. Se dedublează şi se „strânge”, după cerinţele vieţii sale interioare şi trebuinţele scenice. Caracterul acesta „pliant” al individului trebuie jucat cu supleţe, neostentativ. Dacă rolul va părea prea greu, ultimele două tablouri pot fi interpretate de alt actor.
TABLOUL I Scena e împărţită în două. Jumătate din ea reprezintă o gură imensă de peşte. Cealaltă jumătate – apa, nişte cercuri făcute cu creta. Iona stă în gura peştelui, nepăsător, cu năvodul aruncat peste cercurile de cretă. E întors cu spatele spre întunecimea din fundul gurii peştelui uriaş. Lângă el, un mic acvariu, în care dau veseli din coadă câţiva peştişori.
- Acum încep să... Parcă aud poc, poc, tronc, poc, în năvod. Bolovani nu alta. Că avem o mare bogată. Ce mare bogată avem! Cred că nu mai au mult. Nici o grijă. (Strigă.) Iona! (Răguşit.) Iona! (Mai răguşit.) Iona! Nimic. Pustietate. Pustietatea măcar ar trebui să-mi răspundă: ecoul. (Băgând de seama că n-are ecou.) Ei, dar ecoul? (Mai strigă odată, să verifice bănuiala.) Io...(Aşteaptă) ...na... (Aşteaptă) (Frecându-şi mâinile a pagubă.) Gata şi cu ecoul meu... Nu mai e, s-a isprăvit. S-a dus şi ăsta. Semn rău. Aş, poate e vreo măsură mai nouă luată de pescari. (Explicativ.) Să se termine odată cu gălăgia de pe mare. Ce vacarm! Nu e bine să urli pe mare. Pe uscat mai treacă-meargă. Dar pe apă, ba. Ţip eu, ţipi tu, ţipă celălalt. Zgomotele s-adună. Valurile intră în vibraţie. Ca un pod peste care trec soldaţii, toţi în acelaşi timp: se dărâmă. Păi, când se pun şi ăştia să treacă!... Aşa e şi marea. Intră în rezonanţă valul ăsta, intră celălalt. S-ar putea isca o furtună! Şi când s-ar dărâma toată apa peste noi... Zău nu e bine să strige toţi de pe mare odată. Chiar dacă sunt naufragiaţi? Chiar naufragiaţii. Să strige toţi, dar pe rând. Înţeleg, să nu se bage de seamă... Altfel s-ar crede că e o jelanie absolută. S-ar înfuria marea. (Înţelept.) De-aia fiecare om trebuie să-şi vadă de trebuşoara lui. (Uitându-se în apă) Să privească în cercul său. Şi să tacă. (Pauză.) Numai că eu trebuie să strig. Să-l chem pe Iona. (Strigă.) Ionaaa! Nimic. (Strigă.) Să nu te prind pe-aici, auzi? Nu te mai ţine după mine, Iona! (Pauză.) De fapt, Iona sunt eu. Psst! Să nu afle peştii. De-aia strig, să-i induc în eroare. Că Iona n-are noroc şi pace. Peştii trebuie să creadă că el pescuieşte cine ştie unde. În altă parte... (Râzând.) Cred că ar trebui să pescuiască în altă mare. Poate acolo... Dar dacă poţi să-ţi schimbi marea?! A, nici pomeneală.
- (Strigă.) Iona, să nu te apropii de locul ăsta, că-mi sperii norocul. (Scoţând năvodul gol.) L-ai şi speriat. (Aruncă din nou năvodul) Ce mare bogată avem! Habar n-aveţi câţi peşti mişună pe-aici. (Curios.) Cam câţi? Dumnezeu ştie: mulţi. (Cu uimire.) O sută? Mai mulţi. Cam cât a-m număra toată viaţa? Mai mulţi. Atunci, cât a număra toată moartea? Poate, moartea e foarte lungă. Ce moarte lungă avem! Dacă poţi număra atâta bogăţie... Ce mare bogată avem! Şi cum poate marea să-i ţină pe toţi peştii ăştia pe mâncare şi pe bere? Se descurcă. Greu, dar se descurcă. (Râzând.) Cred că le dă mai multă apă. Nu, că ei nu beau apă. (Concesiv.) Ei, le-o mai turnând ea şi apă. Când îi vede pe toţi cu gurile căscate... (Încercând năvodul.) Parcă acum atârnă mai greu. Cred că l-am prins pe-ăl mare. De mult pândesc eu peştele ăsta. L-am şi visat. Nu-i vorbă, că eu visez în fiecare noapte doar peşti. Poate unde mă ocup şi cu... (Gest, însemnând pescuitul.) Dar prea m-am săturat de atâta duhoare în somn. Visul şi peştele. Visul unu – crap. Visul doi – morun. Visul trei – plătică. La plătică întotdeauna mă trezesc înjurând. Mă foiesc în pat până spre ziuă, când aţipesc din nou, şi ce crezi că visez? (Curios.) Ce? Ghiceşte. O balenă? Aş, n-am eu norocul ăsta! Ce crezi că visez? (Şi mai curios) Ce? O fâţă. O fâţă? O fâţă de peşte atât de mic, încât... Nici nu ţi-l poţi aminti. Se topeşte până te trezeşti. Şi aşa în fiecare noapte de când mă ştiu Asta se mai poate numi vis? Şi în timpul ăsta, cei doi copii ai mei dorm buştean. Cum pot dormi unii aşa? O dată i-am întrebat: Mă, voi ce visaţi, de dormiţi buştean? Şi ei cu ochii sclipind de fericire: „Marea”. Ptiu! Dar poate lor le convine: visează marea fără peşte.
 - Doar apa mării frumoasă, a naibii când te uiţi la ea. Asta visează ei, lăsând tot greu peştelui pe mine. (Melancolic) Dacă aş fi pădurar, de la o vreme mi-ar veni în somn numai copaci. Aş vrea să mă fac pădurar şi să visez chiar din prima noapte un milion de copaci. Şi eu să stau la umbra lor S-ar face în somn că eu stau la umbra lor. Ce umbră deasă trebuie să dea un milion de copaci la un loc! Deasă ca mierea. Şi eu colo, cu capul pe-o rădăcină, să mă tot uit după veveriţe. Veveriţele nu trebuie să le prinzi. Asta mi-ar lipsi - să mai alerg şi după veveriţe în somnul meu nenorocit! (Cătând spre năvod.) Oare?! Ai, să-l scot? (Nehotărât.) Ştiu eu dacă a sosit momentul? De ce-o fi trăgând aşa de greu năvodul? Barosanul... De mult îl pândesc eu... Ştiu şi cum arată. Uite-aşa are o gură! (Gest indicând involuntar, gura peştelui mare din scenă.) A, de mult îl pândesc eu. Îi cunosc fiecare solz Dacă mi s-a arătat noaptea!... De câţiva ani îl am în cap, numai că nu pot să-l pun aici în năvod. (Făcându-şi curaj.) Dă, Doamne! (Trage de năvod.) Greu, greu... (Scoate năvodul.) Nimic? (Uimire.) Nimic. Atunci, ce naiba atârna aşa? (Priveşte în zare.) Aşa, înţeleg. Norul acela. Îşi culcase umbra exact pe năvodul meu. Mai bine m-aş face pescar de nori. Azi unul, mâine altul. Aş aduce repede potopul Că la nori am noroc. (Pauză.) (Dă cu ochii de acvariu. Vorbind cu peştişorii) Tot în voi mi-e speranţa. Plevuşca, săraca. Ea duce greul mărilor şi oceanelor. (Arătând spre acvariu.) Sunt ai mei, particulari. (Cu compătimire) Au mai fost prinşi odată. Îi ţin pe fereastră. Lumina le face bine, ea conţine fel de fel de substanţe. Îi îngraşă, îi înveseleşte. (Trist.) Numai că nu le dă drumul. (Speriat.) Cum să le dea? Sunt pescar şi trebuie să se găsească oricând un peşte şi-n casa mea. Altfel ce-ar zice lumea? Când le arunc mâncare dimineaţa, rămân şi eu aşa, privindu-i. Uneori stau ceasuri întregi. Dacă n-ai chef să te duci să prinzi alţii, zice soţia mea, care mă iubeşte, nu te mai uita aşa la ei. Că mor şi ăştia. Ea mă iubeşte, dar nu când stau şi mă uit la peşti. N-ar fi exclus să moară din privirea mea. Că am o privire otrăvită. Pe ce-mi pun ochii – moare.
 - Aşa zice ea Eu parcă n-aş crede. Dacă era aşa, nu murea şi ea? Ehe! De când! Dar ei tot or să se isprăvească. Pentru că de câte ori plec la pescuit, iau şi acvariul. Când văd că e lată rău, am stat o zi întreagă degeaba, scot undiţa (o scoate) şi-o arunc în acvariu. (O aruncă.) Pe cel care s-a agăţat îl arunc apoi în năvod. Că e mult până prinzi unul. (Cu ochii pe plută.) Acum încep să tragă... Nu-i vorbă, şi ăştia trag greu. C-au mai fost prinşi odată... Dar până la urmă, unul tot dă în cârlig. (Scuzându-l parcă.) Apa mică... Nevoile de hrană mereu crescânde. Te pui cu nevoile?! Dacă e să fiu sincer, eu n-aş mai vrea să cadă acum nici unul. Asta e imposibil. E ca şi când ai bea otravă şi te-ai aştepta ca ea să nu-şi facă efectul. Mi-e milă de el. Peşti, fiţi atenţi, nada mea o să-şi facă efectul! (Privind acvariul, apoi marea.) Apa asta e plină de nade, tot felul de nade frumos colorate. Noi, peştii, înotăm printre ele, atât de repede, încât părem gălăgioşi. Visul nostru de aur e să înghiţim una, bineînţeles, pe cea mai mare. Ne punem în gând o fericire, o speranţă, în sfârşit ceva frumos, dar peste câteva clipe observăm miraţi că ni s-a terminat apa. (Cu solemnitatea unui cor.) O, tu pescar, care stai sus de mal, măcar lasăne limpede drumul până la ea, nu ni-l tulbura cu umbra picioarelor. Trebuie să trăiesc şi eu. Hai, mă, ai apucat-o? (Se apleacă peste acvariu şi în clipa aceasta gura peştelui uriaş începe să se închidă. Iona încearcă să lupte cu fălcile, care se încleştează scârţâind groaznic.) Ajutor! Ajutoooor! Eh, de-ar fi măcar ecoul! Întuneric.
TABLOUL II Interiorul peştelui I. Bureţi, oscioare, alge, mizerie acvatică. Impresia că te afli pe fundul mării şi, în acelaşi timp, câteva elemente care să creeze impresia de pântece uriaş. Eventual, colţurile mai întunecoase ale scenei se pot mişca ritmic, „Închide” şi „deschide”: peştele mistuie. La început, scena e în semiobscuritate. În mijloc Iona în picioare, cu mâinile dibuind, năuc.
 - Mi se pare mie, sau e târziu? Cum a trecut timpul! Începe să fie târziu în mine. Uite, s-a făcut întuneric în mâna dreaptă şi-n salcâmul din faţa casei. Trebuie să sting cu o pleoapă toate lucrurile care au mai rămas aprinse, papucii de lângă pat, cuierul, tablourile. Restul agoniselii, tot ce se vede în jur, până dincolo de stele, n-are nici un rost s-o iau, va arde în continuare. Şi-am lăsat vorbă în amintirea mea, măcar la soroace mai mari, universul întreg să fie dat lumii de pomană. (Pauză.) Totuşi, nu mi-e aşa somn. Nu contează, trebuie să adormi. De ce trebuie să se culce toţi oamenii la sfârşitul vieţii? (Îndemnându-se.) Hai, pune capul jos. (Dă să se culce. În acest moment, lumina se aprinde brusc. E ca o idee care i-a venit lui Iona.) Asta era! Peştele! (Realizând întreaga situaţie.) Peştele, peştele... (Mai mult nu poate să articuleze. Mică pauză.) Sunt înghiţit. Tot? (Se cercetează.) Tot. Înghiţit de viu sau de... (ezită) de mort? Din moment ce-mi dau seama!... (Aduce argumente.) Pot să merg, uite, pot să merg încolo. (Merge într-o direcţie, până se izbeşte de limită.) (Întorcându-se, calm.) Şi pot să merg şi încoace. (Merge; acelaşi joc.) Pot să merg unde vreau. Fac ce vreau. Vorbesc. Să vedem dacă pot să şi tac. Să-mi ţin gura. (Încearcă.) Nu mi-e frică. (Înlemneşte în mijlocul scenei; pauză.) Am auzit o poveste cu unul înghiţit de un chit. (Mirându-se.) Ei, nu mai spune, serios? Pescuia tot aşa, şi vine chitul cel mare şi „haţ!”, apoi, „gâl, gâl!” – şi gata! Ce gata? L-a înghiţit. (Înspăimântat.) Şi-a mai ieşit el zdravăn? Cum să iasă? Păi, te întreb şi eu. Povestea ce zice, ce ne învaţă? Nu ştiu, c-am auzit numai partea asta, a-ntâia, care ne învaţă clar că poţi fi înghiţit de un peşte. Asta puteam să nici n-o mai învăţ. O aflam aici, de ce-oi mai fi pierdut vremea cu ea? De ce oamenii-şi pierd timpul cu lucruri ce nu le folosesc după moarte? Pe mine mă interesa partea cealaltă. (Pauză.) S-ar putea să fi scăpat. S-a dat mult înapoi, şi-a făcut vânt, şi-a trecut prin burta peştelui fluierând. (Fluieră o vreme.) De fluierat ştiu să fluier şi eu. (În scenă cade un peştişor.) Ce, a şi veni prânzul? În unele părţi se mănâncă mai mult dimineaţa şi foarte puţin seara. (Al peştişor.) Eu cred că e tot prânzul. (Altul.) Oho! (Ia năvodul şi-l pune-n locul unde cad peştii.) Poate am mai mult noroc acum, după evenimentele astea...
 - (Aşteptând câteva momente.) Ţi-ai găsit! Când e să se ţină ghinionul de om!... (Zâmbitor.) Parcă văd că din cauza mea o să crape şi el de foame. Mai bine mă lăsa în pace. (În năvod cad vreo zece peşti.) (Nu se opune evidenţei.) Totuşi, progresul e progres. A, nu, nu s-apucă nimeni să-l conteste. (Ducându-şi mâna la cap.) Numai că nu mă simt eu aşa de bine. Să-l pot gusta după pofta inimii. Zău, nu prea sunt în apele mele. (Se clatină.) Care-o fi cauza? Viaţa aceea, sau soarele... C-am aşteptat mult în soare până să pice. (Gest spre peştele mare.) Tare curios aş fi să ştiu dac-a mai ieşit omul acela din chit. Nu cred, cine-ţi mai iese afară pe vremea asta? Plouă? Circulă apa în natură, circulă. (Privind ungherele scenei, care „mistuie”.) Şi peştele, uite-l cum mai lucrează! Dacă-i aşa, stai să te ajut şi eu, să nu macini în gol. (Ia un peştişor din plasă şi-l ţine un timp într-un loc, unde „mistuirea” e mai puternică. În timp ce peştişorul se descărnează, Iona cântă pe o melodie apropiată cu Veşnica pomenire.) Veşnica mistuire, veşnica mistuire, Veşnica mistuire, veşnica mistuire, Veşnica mistuire, veşnica mistuire, Veşnica mistuire, veşnica mistuire, (Iona se întoarce cu faţa spre public, are lacrimi în ochi. Mică pauză. Deodată, izbucneşte în râs.) A uitat să mi-l ia. (Iar se porneşte pe râs.) (Scoate cuţitul.) Ca să vezi ce înseamnă să te pripeşti la-nghiţit! Putea să pună şi el o strecurătoare. Un grătar, ceva. Ar trebui să se pună un grătar la intrarea în orice suflet. Ca să nu se bage nimeni în el cu cuţitul. (Către peşte.) Bine, mă musteţea, se poate să faci tu o imprudenţă ca asta?! (Învârtind în mâna cuţitul.) Dacă mă sinucid? (Pipăindu-şi cureaua.) Sau ai prefera să mă spânzur?! N-am de ce să agăţ ştreangul. Coastele tale se clatină. Nu există nici un val fix. Marea e-n năruire. Mi-ar veni toate astea-n cap. (Pauză: schimbând tonul.) Dar cuţitul putea să mi-l ia. Sau, cumva, sunt primul pescar pescuit de el?! O fi tânăr, fără experienţă. Oriunde se întâmplă să dai peste indivizi tineri. E şi normal, nu? Desigur. Altfel, numai cu babalâci. (Meditând.) Într-adevăr nu cred să fie el trecut prin multe ape. (Râzând.) Puteam să-l caut de dinţi. De fapt, ar trebui să ne gândim la toate. (Căutând un loc să-l străpungă.) Pe unde-o fi mai subţire? Am fost o dată pe un munte şi aerul era acolo atât de dens, încât m-am uitat la el. Se vedea. Am stat o jumătate de ceas şi m-am uitat la aer. I se zăreau toate celulele şi din cauza asta parcă era crăpat. Aici nu eşti la munte, eşti la mare.
 - (Continuând primul gând.) Îţi venea să-ţi deschizi şi tu toţi porii. Îţi venea să-ţi deschizi chiar venele, să-l simţi năvălind prin toată suprafaţa ta. (Respiră adânc.) Aşa... (Îi e rău.) E aşa greu să respiri... Cine-şi mai deschide pori acum? Nimeni, cine e prostul să se expună? Nu vezi cum pute? Destul că tragi duhoarea asta pe nas. Am auzit că unii, dimpotrivă, îşi oblonesc porii. Brava lor! Deştepţi (Îi e rău.) Ah, nu mai ştiu ce am. Deschide puţin fereastra aia. Care? Aha! N-au făcut fereastră. Pe unde-o fi mai subţire? Trebuie să sparg zidul... (Se clatină de colo-colo prin scenă.) Dacă aş avea mijloace, n-aş face nimic altceva decât o bancă de lemn în mijlocul mării. Construcţie grandioasă de stejar geluit, să respire pe ea, în timpul furtunii, pescăruşii mai laşi. E destul de istovitor să tot împingi din spate valul, dându-i oarecare nebunie; vântul, el mai degrabă s-ar putea aşeza acolo, din când în când. Şi să zică aşa, gândindu-se la mine: „N-a făcut nimic bun în viaţa lui decât această bancă de lemn, punându-i de jur împrejur marea”. M-am gândit bine, lucrul ăsta l-aş face cu dragă inimă. Ar fi ca un lăcaş de stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului. Întuneric.
 TABLOUL III Interiorul peştelui II. Decor asemănător, în mare, celui din tabloul anterior. Poate câteva elemente în plus, spre a marca evoluţia. Iar într-o parte a scenei – important! – o mică moară de vânt. Poate să se învârtească. Atras de ea ca de un vârtej, Iona se va feri tot timpul să nu nimerească între dinţii ei de lemn.
 - Cred că-l pândea de mult. (Reconstituind.) Parcă-l văd pe răposatul: mă înghiţise, cu burta plină de mine, se retrăgea şi el undeva să mă ferece. Să-i tihnesc! Sătul, mergea aşa prin apă, cam distrat şi, de nepăsător ce era, dădea şi din coadă. Precis dădea din coadă. Că aşa fac, când sunt ei fericiţi. Da’ ăstalalt, care-l pândea de mult... Cam de cât timp? Eu ştiu cum o fi între peşti? Oamenii, mă rog, îşi poartă aşa ranchiună şi-o viaţă întreagă. Bine, asta e altă poveste. Noi, oamenii, avem răbdarea mai dresată, mai evoluată. Dar dumnealui era peşte şi nu mai putea de foame. Ar fi vrut să dea şi el din coadă... Să zicem că-l pândea de două zile. Maximum trei. Aşa, cum înota, râgâind, deodată, „haţ!”. (Scena se zguduie din nou.) Aoleu! Ce s-o mai fi întâmplând afară? (Blazat.) Aa, evenimentele... Până ies eu, poate se mai limpezesc lucrurile. (Râde.) Până mă „nasc” de-aici! (Speriat.) Dar dacă într-adevăr sunt mort şi-acum se pune problema să vin iar pe lume? Poveşti! Nu vezi cum se învălmăşesc toate? Sunt copii care vorbesc în burta mamei. Vrei să spui că şi eu... ? (Nu-şi termină gândul.) Fugi! Ba eu cred că aş fi în stare: doar mă cunosc destul de bine. Toate cu o limită (Se dă mai lângă perete şi încearcă să se măsoare.) În orice caz sunt destul de mărişor. Şi copiii nenăscuţi vorbesc – între ei. Doar gemenii. Femeile însărcinate se strâng mai multe la un loc – să mai stea copiii de vorbă. Aşa se zice. Pun viitorul la cale. (Pauză. Iona se plimbă prin încăpere, apoi se opreşte îngrozit.) Dacă sun geamăn? Cu cine? E aici, numai că nu-l văd. (Certându-se.) De mult trebuia să-mi pun ochelari. Neglijezi azi, neglijezi mâine, ajungi să nu-ţi mai vezi fratele. Geamănul. Doi e o cifră... (Intră Pescarul I şi Pescarul II, cu câte o bârnă-n spinare. Nu scot nici un cuvânt.) Patru! Suntem patru. (Se dă mai aproape de pescari, îi recunoaşte.) Şi voi? Dacă nu vă recunoşteam, credeam că... Ce mai faceţi? (Pescarul I şi Pescarul II se retrag într-un colţ al scenei şi rămân aşa, cu bârnele pe umeri. Iona îşi continua monologul.) Altfel, mai aveam puţin şi-nnebuneam. E strâmt aici, dar ai unde să-i pierzi minţile. Nu e prea greu. E chiar o nimica toată
 - Pentru că există anumite condiţii... Anumite? Toate. Dar uite, voi, pentru că aţi fost doi, v-aţi încurajat unul pe altul. (Imitând.) „Nu te lăsa măi tată!” – „Nu mă las, tăticule!” – „Nu te lăsa, tăticule!” – „Nu mă las măi tată!” (Pauză.) Şi uite unde aţi ajuns. Mare noroc, zău! (Curios.) Ei, cum a fost? Întreb şi eu ca prostu’. Multă lume s-a împrăştiat. Şi-o să se mai împrăştie. Aşa se aude. Dar eu mă strâng acasă. Mergem împreună. (Râzând.) Sau poate mai huruziţi pe aici? (Râde şi mai tare.) Aţi dat de bine, ai? Răspundeţi. De ce vă abţineţi? Aţi făcut vreo înţelegere cât trebuie să rămâneţi mâncaţi? Şi mai aveţi mult? Obligaţia? Faţă de cine? Cine e stăpân pe întoarcerea voastră? Pe reîntoarcerea noastră? Intrăm unde vrem şi ieşim când vrem. Scurt! Hm, dacă mă gândesc bine, mie nu mi-a spus nimeni nici să stau, nici să plec. Ies din hoitul hoiturilor. (Confidenţial.) C-am mai ieşit din unul. Şi-acum, fiindcă tot sunt pornit pe drumul ăsta... Ei, ce ziceţi? Înţeleg, înţeleg... Ce să le spun pe-acasă? Când oi ajunge-n sat or să măntrebe... Lasă că ştiu eu ce să le îndrug. Că sunteţi bine. Nu e nici chitul ăsta aşa rău cum crede lumea... Şi o duceţi destul de... Bine, bine, chiar... binişor. (Înghiontind o femeie imaginară.) Taci, femeie, ce tot te smiorcăi? N-auzi că soţul tău trăieşte? Ce dracu? Aceşti ochi l-au văzut. E viu ca mine, n-auzi? N-a putut să vină acu, că-şi scrântise un picior. Frânt de oboseală. L-a dus prea departe. Cum era el uşor... s-a tot dus cu el în burtă. Şi cu vecinul... Şi el tot slăbuţ... I-a dus şoava, de se mira şi marea: „Unde, mă? Unde-i duci?” „La mama dracului.” Hai nu mai plânge. Şi-au făcut şi o căsuţă. Ştii, să se mai întremeze puţin. (Mângâind.) Hai, opreşte-te odată, că mâine-poimâine te pomeneşti cu el aici. Vine neapărat. O fi chiar pe drum. Dar de măritat a zis că poţi să te măriţi. (Pauză.) Ca să ai şi tu o mângâiere. „Să se mărite”, aşa a zis. „Că eu, zice, nu mai am nici o pretenţie.” Bun om!
 - „Când o să ajung acolo, pe malul ăla al mării, sări-i-ar ochii, n-o să fac altceva decât să stau toată ziua întins la soare.” Ţinea mult să se vadă tolănit în nisip. Să-şi zvânte ciolanele. Da, că el avea şi... Meserie nenorocită... Şi în privinţa asta, chitul i-a cam dăunat. De bine, e bine în el, păcatele mele, da’ o umezeală!... Ce să-i faci?! Poţi să te opui? Chitul trăieşte în apă şi umezeala-l răzbeşte şi trece-năuntru. Ce dacă acolo sunt oameni? (Enervat.) Atunci de ce-i mai mănâncă, dacă n-are condiţii? Vorbeşti şi tu prostii. Trebuie să trăiască şi el, nu? Toţi trebuie să trăim. Tocmai asta spuneam şi eu – toţi trăiesc... pe-acolo pe unde-or fi. Şi nici nu ştii când o să te pomeneşti că-ţi bat, cioc, cioc, noaptea, în geam. (Către cei doi pescari, care au stat tot timpul în scenă, muţi.) Lăsaţi pe mine. O scot eu la cap într-un fel şi cu asta, nici o grijă! (Pescarii dau din cap că sunt liniştiţi şi ies din scenă.) Prostul de mine! Eu tot turuiam din gură, şi ei or fi avut de lucru! Păi, din moment ce erau cu bârnele alea-n spinare... (Cu obidă.) I-a pus şi la treabă! Greu se mai câştigă o bucată de pâine... (Chibzuind.) Şi eu trebuie să-mi văd de ale mele. (Scoate cuţitul şi pe panoul din fundul scenei începe să-şi taie un fel de fereastră.) Dacă nu există ferestre, ele trebuie inventate. (Scapă cuţitul jos, dă să-l ridice, apoi se răzgândeşte.) Dar unghiile? De ce mi-au crescut ca la vii, şi nu ca la morţi? (Zgârie cu unghiile de la mâna dreaptă locul început cu cuţitul. Se aude un „hârş”, apoi un zgomot ca de fierăstrău.) Parcă sunt cuţite! Cu zece cuţite stăm altfel de vorbă. (Începe să lucreze cu amândouă mâinile, degajat, ca şi când ar trage la două fierăstraie.) (Zâmbind.) Aş fi putut sparge această tobă chiar cu genele. (Descoperire.) Şi în loc de gene am acum tot unghii. Şi în loc de păr în cap am acum unghii! Şi în mine sunt tot o unghie. Una puternică, neîmblânzită, ca de la piciorul lui Dumnezeu. O unghie care sparge încălţămintea şi iese afară la lume ca o sabie goală. (Panoul se dărâmă cu zgomot. Se face întuneric pentru câteva clipe, în care timp panoul e scos din scenă... El despărţise, de fapt, transversal, scena în două, interiorul peştelui doi, de interiorul peştelui trei care iese acum la iveală. La aprinderea luminii, Iona are câteva momente de buimăceală, apoi apreciază lucid situaţia.) - Altul! Mă miram eu să se termine aşa de repede! Şi ce linişte! (Cu un calm forţat.) Altul. (Şi mai calm.) Şi ce linişte!
- (Izbucnind.) Mai e mult până în clocotul mării? (Pauză.) (Se apleacă, privind ceva jos.) Cărăbuşii au o groază de picioare, dar când se răstoarnă pe spate nu mai pot să-şi revină, sunt ca şi pe lumea cealaltă. Poate ar trebui să aibă parte din picioarele din spate. Să-şi distribuie mai raţional picioarele. A, e imposibil! Trebuie să înceapă mai întâi războiul pentru reîmpărţirea picioarelor. (Culege ceva; deziluzionat.) Nu e decât un biet solz. M-am înşelat. (Scuzându-se.) Nu vezi ce întuneric e? (Uşor regret.) Celălalt parcă era mai luminat. Nu-l vorbi de bine aici, faţă de prezentul. Acum, după ce l-a înghiţit, cred că e totuna. Dacă-i era totuna, nu-l mai înghiţea. O fi greşit. (Nu se lasă.) Era aşa, mai transparent. Mai trecea cât de cât soarele din apă. Nu era acoperit, cum o fi ăsta, cu olane vechi, cu muşchi pe ele! Dar unde-o fi cărăbuşul ăla? Adică nu era cărăbuş. Nu ştiu de ce mi s-a făcut dor de-un cărăbuş. Mai demult îmi plăceau gângăniile, tot felul de gângănii... Stăteam gânduri întregi şi mă uitam la ele. Asta se-ntâmpla afară, când aveam mijloace să mă uit la ele. Există un fel de gâze, seamănă cu furnicile, nu ştiu cum le cheamă... (Se gândeşte.) Nu ştiu cum le cheamă. Îşi fac nişte găuri mici în pământ, cât ai băga un ac. Şi se-nvârtesc cât senvârtesc pe câmp, apoi intră în culcuşul lor. Cum şi-or fi mai găsind ele împunsătura aia de ac, fiecare a sa, cât ţi-e pământul de mare? Odată, una tocmai se pregătea să intre, am luat-o pe cal, că eram călare, şi i-am dat drumul hăt, peste şapte poşte. Să văd dacă mai nimereşte înapoi. (Curios.) Şi a nimerit? Nu ştiu, că n-am mai avut timp să cercetez. Au intervenit alte evenimente. Povestea asta cu... Nu, războiul, plecam la război. (Cu obidă.) Uite aşa suntem noi împiedicaţi de la treabă! I-am scris mamii acasă să se ducă să controleze locul. Şi? N-a mai găsit locul, c-a venit un cutremur şi l-a mutat în altă parte. Aha! (Pauză.) Înainte mă gândeam tot timpul la soţia mea. Acum, cu cât trec zilele, soţia se întunecă parcă în minte şi mama se luminează. Ca la fântânile cu două găleţi. Una se scoboară, alta se înalţă. Acum nu se mai înalţă decât mama. Întoarcerea! Ce clar o văd! Poate că tocmai în momentul acesta şi ea se gândeşte la mama ei. Dacă-ar trăi bunică-sa, şi bunică-sa s-ar gândi acum tot la mama ei. Sunt coincidenţe de-astea. Eu cred că există, în viaţa lumii, o clipă când toţi oamenii se gândesc la mama lor. Chiar şi morţii. Fiica la mamă, mama la bunică, bunica la mamă... până se ajunge la o singură mamă, una imensă...
- Ce linişte trebuie să fie atunci pe lume! În momentul acela, dacă-ar striga cineva ajutor, cred c-ar fi auzit pe-ntreg pământul. (Căutând în jur.) dacă ar fi vreo sticlă goală pe-aici, aş scrie un bileţel, l-aş pune înăuntru şi l-aş lansa pe mare. Mamă – aş scrie –, mi s-a întâmplat o mare nenorocire. (Rugător, exaltat.) Mai naşte-mă o dată! Prima viaţă nu prea mi-a ieşit ea. Cui nu i se întâmplă să nu poată trăi după pofta inimii? Dar poate a doua oară... Şi dacă nu a doua oară, poate a treia oară. Şi dacă nici a treia, poate a patra oară. Poate a zecea oară. Tu nu te speria numai din atâta şi naşte-mă mereu. (Pauză.) Ne scapă mereu câte ceva în viaţă, de aceea trebuie să ne naştem mereu. Soldaţilor le scapă, mai ales pacea; obişnuiţi să doarmă în zgomot de tobe, de glasuri, la prima linişte deschid ochii, atât de larg îi deschid, că intră-n ei iarba şi păsările, ca în craterele vulcanilor stinşi. Somnambulilor le scapă nevăzută luna, şi se trezesc în mormânt şi umblă tiptil pe acoperişurile coşciugelor şi se suie-n vârful unui fir de iarbă, care-i aruncă afară la gălbenuşul ciudatei planete. (Pauză.) (Mai uitându-se odată în jur.) Aş putea să pun biletul în băşica asta. (O arată într-un colţ.) (În dubiu.) O da-o? Atâta lucru! Să zică mulţumesc că nu-ncep să-l mănânc pe dinăuntru. (Ia băşica, se uită la ea, apoi, cu cuţitul, îşi taie o bucată de piele din podul palmei stângi, pe care scrie apoi, cu sânge, câteva cuvinte. Scena aceasta trebuie jucată ca şi când lucrul pare foarte firesc.) (Pune scrisoare în băşică, umflă băşica, o leagă. Pauză.) (Explicându-se.) Omul e dator să încerce. Parcă-i văd cum sar toţi, cu năvoade, cu undiţe, cu harpoane... (Imitând forfota mulţimii.) Toţi grămadă în bărci. Femeile cu felinare. O zi, două, cât e nevoie. Până mă dibuiesc. Pe el, că pe mine nu au cum. Dacă au felinare! Tot degeaba, e gros. Aşa e, al doilea era mai subţirel. Pss! (Lungindu-se pe duşumea.) Acum să te văd eu, unchieşule! Mai faci şi tu sacrificii. Până te-or prinde... Că nu mai e mult. Cred că te-au şi chitit. Uituc ce sunt! N-am lansat băşica în apă. Pe unde s-o...? (Bate cu pumnul în coastele peştelui, să le-ncerce grosimea. Oftând.) parcă-s zidurile Vavilonului. (Din imprudenţă, calcă pe băşică. Aceasta se sparge cu un zgomot teribil, de explozie. Iona, năucit, îşi pune mâinile la ochi.) (Dezvelindu-şi ochii.) Unde sunt? Un sfert de viaţă îl pierdem făcând legături. Tot felul de legături între idei, între fluturi, între lucruri şi praf. Totul curge aşa de repede, şi noi tot mai facem legături între subiect şi predicat. Trebuie să-i dăm drumul vieţii, aşa cum ne vine exact, să nu mai încercăm să facem legături care nu ţin. De când spun cuvinte fără şir, simt că-mi recuperez ani frumoşi din viaţă. (Găseşte jos scrisoarea.)
 - Am început să primesc şi scrisori. Vreun naufragiat. Ei cam au obiceiul. Unde e mare – şi scufundări. (Râzând.) Crede că eu pot să-l salvez! Scriu nenorociţii, scriu... Plictiseala. (Îşi aruncă ochii pe scrisoare.) Se vaietă ca un copil... Să stea pe lumea cealaltă. Dacă se smiorcăie aşa! A avut ghinionul să dea peste belea, şi acum vrea să înduioşeze lumea cu soarta lui nenorocită... Să-şi lase fiecare treaba lui şi să pornească pe valuri! Află de la mine: n-o să mişte nimeni nici măcar un deget. Nimeni din sat. Nimeni de pe pământ. Nimeni din cer. Cât e pământul de mare, să treacă scrisoarea asta din mână în mână, toţi or să-ţi dea dreptate, dar să intre în mare după tine – nici unul. Pe omenire o doare în fund de soarta ta. (Mai calm.) Ce, când ţi-a fost bine, când te-ai închis în casă cu femeia ta ai urlat că eşti fericit? Şi chiar de-ai fi urlat, pe omenire ar fi durut-o-n fund de fericirea ta. Băiete, descurcă-te şi tu cum poţi. Şi măcar pe maică-ta n-o mai necăji cu veşti aşa de proaste. Las-o să creadă că feciorul ei e bine sănătos. Şi nu se teme de singurătate. (Aruncă scrisoarea. Pauză.) De ce m-oi fi înfuriat atâta? Nu pot să mă fixez pe o singură stare. Ca muşchiul pe copac pe o singură direcţie. Uneori uit unde mă aflu şi zâmbesc aşa, fără motiv. Câteodată sunt vesel. (Râde.) Vesel de tot. Pentru că uit de mine. Mă pierd pe undeva, în vreun loc depărtat, cum ai uita o carte pe fereastră. Păi dacă am şti în fiecare clipă unde ne găsim... (O zguduitură a scenei.) Se clatină lumea ca un ou clocit. Clocit şi răsclocit. Din care trebuia să iasă cine ştie ce viitor luminos. (Râzând.) Dar s-a răzgândit. O fi amânat. S-a clocit oul. Acum sunt vesel, ori... ? Aşa şi-aşa. Simt o moleşeală... De ulcior care se umple, gâlgâind în fântână. Într-o fântână seacă. (Pauză.) Ce pustietate. Aş vrea să treacă Dumnezeu pe aici. Mi-e dor să văd pe cineva mergând pe drum. Să apară de acolo şi să dispară pe dincoace. Câţiva paşi prin dreptul meu... Când am să ies de aici, am de gând să opresc primul om întâlnit şi să-l întreb: „Ce mai faci?” Sunt plin de planuri. Vezi să nu crăpi. Ca băşica aceea?
 - Mai rău: ca toate băşicile de pe pământ la un loc. Atunci, măcar o să fie o explozie ca lumea. Aşa o fi fost ş cutremurul care-a mutat din loc malul unde-şi înţepase un cuib gâza aia? E mult de-atunci, cum de mi-a venit în minte? (Uitându-se atent într-o parte.) Sunt ochii mei aceia care mă privesc? Ţi se pare. Nu e nici o oglindă pe-aproape. (Îngrozit.) Sunt ochi adevăraţi. (Numără.) Unu, doi, trei, o sută de perechi. Uite, şi-n partea cealaltă, şi dincolo, şi aici. (Scena se întunecă treptat, mişcări nelămurite prin unghere.) Sunt peşti în spatele ochilor. Peşti vii. Puii monstrului mare. Cei nenăscuţi, pe care-i purta în pântec. Explozia i-a trezit la viaţă şi acum cresc de spaimă. Noaptea e atâta beznă. În pădure, încât copacii cresc de spaimă. Ce mari s-au făcut! Vin spre mine cu gurile... (Caută cuvântul, nu găseşte.) Cu gurile... scoase din teacă. (Ţipând, ca într-un vis.) Mă mănâncă! Întuneric.
TABLOUL IV O gură de grotă, spărtura ultimului peşte spintecat de Iona. În faţă, ceva nisipos, murdar de alge, scoici. Ceva ca o plajă. În dreapta o movilă de pietroaie, case, lemne. La început, scena e pustie. Linişte. La gura grotei răsare barba lui Iona. Lungă şi ascuţită – vezi barba schivnicilor de pe fresce. Barba fâlfâie afară. Iona încă nu se vede.
 - Straşnic năvod mai am. Vreau să prind cu el acum soarele. Doar atât! Soarele! (Râzând.) Şi să-l pun la sărat, poate ţine mai mult. (Se arată şi Iona, îşi pune mâinile la ochi, ferindu-se de lumină.) Marea. (Luându-şi mâinile de la ochi.) Marea! Aerul! (Respiră adânc. Constatativ.) Da, ăsta e aer. (Mai respiră odată, adânc.) Să nu-mi spui că şi cel dinăuntru a fost aer. Nu, să nu-mi spui mie asta că... Numai eu ştiu ce-am respirat. Eu, şi cu nările astea ale mele. (Dându-şi un bobârnac peste nas.) Acum încep să se frăgezească şi ele. (Vesel.) Aici, în larg, la înfrăgezirea nărilor. (Dilatându-şi nara stângă.) Ia respiră tu acum cum ştiai să respiri la tinereţe. (Respiră.) Şi tu! Leneşo! (Acelaşi joc, cu cealaltă.) (Cu emoţie.) Aer adevărat. Aer de-al nostru – dens. Că avem munţi înalţi. Că avem păduri. Că avem mare. (Întinde mâna dreaptă înainte, răsfirându-şi degetele.) Vreau să respir un pic şi cu podul palmei. Lasă, că ştiu eu ce fac. Puţin ozon pe liniile norocului. Şi puţină briză. (Pauză. Toată scena până aici trebuie jucată exaltat, ca o nebunie. Acum Iona începe să se dezmeticească.) Cum pierd timpul cu fleacuri! (Aproape plat.) Nu trebuie să ne pierdem timpul cu fleacuri! În curând, hoitul acesta se va scufunda... Va lua apă şi... (Gest de adio.) (Îndemnându-se.) La treabă! (Îngrijorat.) Dacă sunt tocmai la mijlocul mării? O să înot pe burtă o zi, două, un an, până obosesc bine, apoi pe spate, apoi într-o dungă. Apoi într-un deget, apoi într-un fir de păr, apoi într-un fir de suflet, apoi într-o răsuflare, apoi într-un geamăt. Ies eu la un liman. (Dă să se arunce.) Dar unde e... marea? Nu se vede un strop de apă. (Speriat.) S-o fi evaporat. O fi trecut pe aici vreun potop de foc şi ne-a luat marea pe tălpi! Sclipea nisipul, şi eu credeam că sunt nasturii valurilor. Mi s-a prostit vederea. (Se dă jos, începe să se plimbe.) O plajă? Poate e mai bine aşa. Cine ştie, singur, dacă aş fi reuşit. (Gest către peştele din care a ieşit.) A făcut şi el un bine. Săracul! Nu mai zice „săracul”! Ţi-am mai spus. Nu mai zic. (Pauză.) E bine şi afară. Peste tot e bine. Lasă, că ştiu eu. Aici e foarte bine.
 - Ar trebui să fiu fericit. Chiar sunt. Nu. Aşa e. Poate, mai târziu. Da, că fericirea nu vine niciodată atunci când trebuie. O să mă bucur pentru clipele astea, atât de importante, cine ştie când. (Zâmbind.) Cum am sărutat prima fată – asta a fost demult –, n-am simţit nimic, decât un gust de carne. Un gust de mână. Parcă sărutasem o mână în plus. N-am putut sesiza deosebirea, fiorul. Aşa se întâmplă. Abia după vreo două zile, m-a apucat o fericire. Aşa din senin. La urmă, mi-am dat seama că din cauza sărutului ăluia. Aşa şi acum. Simt numai că am pus piciorul pe uscat şi că mă duc acasă. Încotro o veni casa mea? Să-ntreb pe cineva Cam pustiu pe aici. Unde-or fi? La pescuit. Ce să-i faci, burta cere. Şi a lor, şi a peştilor. Taci! N-am zis-o cu răutate. (Strigă.) Hei, oameni buni!... (Intră Pescarul I şi pescarul II. Ambii au în spinare bârnele.) Şi voi?! Grozav! Pe unde-aţi ieşit? V-aţi luat bârnele. Or fi început să se ruineze casele voastre, aşa e. Totuşi, nu trebuie să vă omorâţi cărându-le tocmai de pe tărâmul celălalt. Or mai fi şi pe la noi lemne. (Râzând.) Sau aţi vrut să-i faceţi pagubă?! (Scena începe să se clatine, cei doi pescari ies.) (Suspicios.) De ce întâlnesc mereu aceiaşi oameni? S-o fi-ngustat lumea până într-atâta? E prea mică lumea, întâlnim la fiecare pas numai umbre. Copaci, păsări, gângănii, la fiecare pas. Şi cu toate trebuie să fim atenţi, să le dăm bună ziua, să le întrebăm ce mai fac. (Înţelegând.) Îngrozitor. Mă miram eu de ce nu sunt fericit! (Se suie pe movila de pietre.) Ce vezi? Orizontul. Ce e orizontul ăla? (Îngrozit.) O burtă de peşte. Şi după burta aia ce vine? Alt orizont. Ce e orizontul acela? O burtă de peşte uriaş Ia mai uită-te odată. (Iona priveşte, apoi îşi acoperă ochii cu palmele.) Ce-ai văzut? Nimic. Ce-ai văzut?
- Nimic, decât un şir nesfârşit de burţi. Ca nişte geamuri puse unul lângă altul. Închis între toate aceste geamuri! Sunt ca un Dumnezeu care nu mai poate învia. I-au ieşit toate minunile, şi venirea pe pământ, şi viaţa, până şi moartea, dar odată ajuns aici, în mormânt – nu mai poate învia. Se dă cu capul de toţi pereţii, cheamă toate şiretlicurile minţii şi ale minunii, îşi face vânt în dumnezeire ca leul, la circ, în aureola de foc. Dar cade în mijlocul flăcărilor. De atâtea ori a sărit prin cer, nici nu s-a gândit c-o să se poticnească tocmai la înviere! Şi lumea-l aşteaptă sus. Toţi cred în el, unii sunt aproape distraţi de atâta credinţă. Acuş-acuş or să înflorească lespezile mormântului ca petalele unui nufăr, şi mortul va învia, cum e şi firesc, după atâta aşteptare a omenirii. Şi se va înălţa la cer, dândune şi nouă un exemplu luminos. Că noi, oamenii, numai atâta vrem: un exemplu de înviere. Apoi ne vom duce liniştiţi la casele noastre, să murim bine, omeneşte, pe la casele noastre. Dar vrem să-l vedem mai întâi pe el. Iar el e aici, în mormânt, la capătul puterilor, şi nici nu mai are glas să urle până la ei: „Oameni buni, învierea se amână!” (Cu glas stins, impersonal.) Un pescar sărac pe malul mării trăgea şi el cu năvodul la peşti foarte mici... Şi cum stătea el aşa, deodată se căscă apa, şi un chit uriaş... (Rejoacă scena. Pauză.) Dar cine era omul acela? Ce gândea? Şi de ce tocmai el? Puteţi să-mi spuneţi? Nimeni nu suflă nici un cuvânt... Precis, nenorocitul n-a mai reuşit să spintece burta imensă. (Făcându-şi curaj.) Dar eu... (Meditativ.) Problema e dacă mai reuşeşti să ieşi din ceva, odată ce te-ai născut. Doamne, câţi peşti unul într-altul! Când au avut timp să se aşeze atâtea straturi? Lumea există hăt, de când... (Luminat.) Toate lucrurile sunt peşti. Hm! Naiv ce sunt! Poate că am trecut de mult de locul unde eram la început. Vezi, trebuia să-l însemn şi pe ăsta. Mă opream acolo şi trăiam în continuare. Ca toată lumea. Nici nu-mi dădeam seama că totul pluteşte. Aşa e, trebuie să punem semne la fiecare pas, să ştii unde să te opreşti. În caz de ceva. Să nu tot mergi înainte. Să nu te rătăceşti înainte. (Meditativ.) Afară... (rectificând ultimul gând.) Un astfel de loc trebuie să existe. Poate nu prea mare să încapi tot... Dar aşa, măcar cât a-ţi întipări tălpile în el. Pentru o clipă. Apoi să vină altul cu tălpile lui arse de noapte. Şi altul. Trebuie să fie pe undeva această palmă de loc... (Ironic.) E o proorocire? Ce prooroc ai mai fost şi tu! Viitorul am văzut ce bine ţi l-ai ghicit. Ia încearcă acum să prezici trecutul. Să vedem dac-o nimereşti măcar cu asta, proorocule! Încearcă să-ţi aminteşti totul. (Îşi acoperă cu mâinile faţa, stă aşa câteva clipe, dă din cap că nu poate.) E ceaţă! Încearcă să-ţi aminteşti măcar ceva. (Acelaşi joc.) Ce ceaţă! (Îngrozit.) Numi aduc aminte nici o limbă-n vânt. (Pauză.)
 - (Cu mâna streaşină la ochi.) Cum se numeau bătrânii aceia buni, care tot veneau pe la noi când eram mic? Dar ceilalţi doi, bărbatul cel încruntat şi femeia cea harnică, pe care-i vedeam des prin casa noastră şi care la început nu arau aşa bătrâni? Cum se numea clădirea aceea în care-am învăţat eu? Cum se numeau lucrurile pe care le-am învăţat eu? Ce nume purta povestea aia cu patru picioare, pe care mâncam şi beam şi pe care am jucat de câteva ori? În fiecare zi vedeam pe cer ceva rotund, semăna cu o roată roşie, şi se tot rostogolea numai într-o singură parte – cum se numea? Cum se numea drăcia aceea frumoasă şi minunată şi nenorocită şi caraghioasă, formată de ani, pe care am trăit-o eu? Cum mă numeam eu? (Pauză.) (Iluminat, deodată.) Iona. (Strigând.) Ionaaa! Mi-am adus aminte: Iona. Eu sunt Iona. Şi acum, dacă stau bine să mă gândesc, tot eu am avut dreptate. Am pornito bine. Dar drumul , el a greşit-o. Trebuia s-o ia în partea cealaltă. (Strigă.) Iona, Ionaaa!... E invers. Totul e invers. Dar nu mă las. Plec din nou. De data aceasta, te iau cu mine. Ce contează dacă ai sau nu noroc? E greu să fii singur. (Scoate cuţitul.) Gata, Iona? (Îşi spintecă burta.) Răzbim noi cumva la lumină. CORTINA

duminică, 24 ianuarie 2010

Balta-alba de Vasile Alecsandri

Pentru picii mei (IXA) Lectura placuta!!!:)
Balta-albă
de Vasile Alecsandri
(1847)



Dlui I. Bălăceanu

Într-o seară din luna trecută eram adunaţi mai mulţi prieteni, toţi lungiţi pe divanuri, după obiceiul oriental, şi înarmaţi de ciubuce mari, care produceau o atmosferă de fum vrednică de sala selamlicului a unui paşă. Afară cerul era învelit de nori vineţi, care se spărgeau deasupra Iaşului, cu gând de a-l spăla de glod şi de păcate; dar în zadar ei îşi vărsau sudorile!... Eforia nu încuviinţase proiectul lor!

Printre noi se găsea un tânăr zugrav francez, care pentru întâia dată ieşise din ţara lui spre a face un voiaj în Orient.

-- Domnilor, ne zise el, vă mărturisesc cu ruşine că, pân-a nu veni în ţările d-voastră, nici nu prepuneam că se află în Europa o Moldavie şi o Valahie. Dar nu mă plâng nicidecum, de vreme ce, ca un Columb, am avut plăcere a descoperi eu însumi aceste frumoase părţi ale lumii şi a mă încredinţa că, departe de a fi locuite de antropofagi, ele cuprind în sânul lor o societate foarte plăcută.

-- Domnule, răspunse unul din noi, nu te încrede aşa lesne în descoperirea d-tale, pentru că cine ştie dacă pân-în sfârşit nu-i fi pus în frigare şi ospătat de sălbaticii acestor ţări!

-- Domnilor, adăugă străinul râzând, vă înştiinţez că, de-oi mai şedea multe zile la masa de la tractirul dlui Regensburg, sălbaticii ce-or vroi să mă prefacă în friptură nu or găsi pe mine decât pielea şi oasele. Cu toate aceste, pân-a nu mă face jertfa descoperirii mele, daţi-mi voie să vă istorisesc şi eu partea cea mai curioasă din călătoria mea.

Plecând din Paris spre a întreprinde un voiaj în Orient, lucru ce, precum ştiţi, s-a făcut astăzi de modă, am ajuns bun sănătos la Viena; şi de aici m-am îmbarcat pe un vas de vapor cu gând de a coborî Dunărea pân-în Marea Neagră, făr-a mă opri nicăieri.

Cred că nu e nici unul din d-voastră care să nu fi făcut voiajul Dunării şi să nu se fi mirat ca mine de sălbatica frumuseţe a malurilor acestui râu între Banat şi Serbia. E de prisos dar să vă mai vorbesc de acei munţi plini de peşteri adânci şi înveliţi cu păduri vechi, precum şi de Porţile-de-Fier, şi de Turnul-Severinului, şi de rămăşiţele podului lui Traian.

Voi mărturisi însă că, cu cât mă depărtam de centrul Europei şi mă apropiam de ţările d-voastră, curiozitatea mea creştea. În toate părţile vedeam o altă lume, pe care nici o visasem. Din toate părţile auzeam răsunând pe podul vaporului cuvintele: valah, Valahia şi, în neştiinţa mea vrednică de veacul de aur, nu înţelegeam ce însemnau acele enigme, pentru că eu eram încredinţat că, de la graniţa nemţească şi până în Marea Neagră, se întindea numai Turcia Europei.

În sfârşit căpitanul, ce vorbea puţin franţuzeşte, îmi tălmăci că pământul ce se vedea de-a stânga noastră se numea Valahia şi că era locuit de un neam de oameni cu totul străini de naţia otomană!... Să vă spun mirarea mea la această descoperire e peste putinţă! Atâta numai voi mărturisi că, de aş fi avut atunci sub mână pe profesorul meu de geografie, l-aş fi aruncat în Dunăre!

Din ceasul acela mă simţii cuprins de un dor nemărginit de ştiinţă şi hotărâi a studia cu de-amănuntul această ţară necunoscută mie şi acel neam de oameni atât de nou pentru mine. În urmare, ţineam necontenit privirile mele pironite pe malul stâng al Dunării, cu sperare de a zări ceva care să-mi înmulţească cunoştinţele asupra Valahiei; dar se vede că această provincie vroia să mă pedepsească, căci ea nu-mi arăta altă decât şesuri pustii ce se uneau cu cerul în depărtare.

Din vreme în vreme însă zăream câte o fiinţă rătăcită pe acele câmpii fără margini sau câte o adunătură de bordeie coperite cu stuh; dar nu puteam înţelege de departe dacă acea fiinţă era om şi dacă acele locuinţe primitive formau un sat. Îmi închipuiam deci Valahia ca un soi de pustiu vânturat de cârduri de fiare sălbatice şi de oameni pribegi ca în sânul Africii... Râdeţi, domnilor? dar bun e Dumnezeu! m-oi întâlni eu vreodată cu profesorul meu de geografie!

Oprindu-se vaporul la Brăila, mă hotărâi a mă coborî pe uscat şi a întrerupe călătoria mea în Orient, pentru de a mă rătăci câtăva vreme în câmpiile Valahiei. Speram să intru într-o viaţă nouă şi plină de întâmplări originale. Mă pregăteam a-mi apăra zilele împotriva fiarelor primejdioase şi a cetelor de hoţi ce gândeam că aş întâlni în calea mea. Îmi încărcai deci pistoalele şi sării din corabie pe pământ, cu gând de a răsturna jos pe cel întâi valah ce s-ar înainta spre mine... Nici unul din oamenii adunaţi pe mal nu mă b[...]n seamă, şi, în loc de duşmani, mă trezii faţă-n faţă cu consulul francez din Brăila, care, cunoscându-mă de compatriot, mă pofti la dânsul acasă.

La consulat se aflau adunaţi mai mulţi străini care vorbeau cu mare entuziasm de o baltă făcătoare de minuni ce se descoperise în Valahia, de vro câţiva ani, şi care se numea Balta-Albă.

După zisa acelor prieteni ai domnului consul, peste zece mii de oameni se găseau acum împrejurul acelei bălţi şi se lecuiau, văzându-i cu ochii, de tot soiul de patimi. În acel izvor de tămăduire orbii câştigau vederile, surzii auzul, ologii picioarele, bătrânii puterile! ş.c.l.

Cum auzii pomenind de o asemene minune, rugai pe dl consul să-mi înlesnească vreun chip de a mă duce îndată la Balta-Albă, şi, peste o jumătate de ceas, un arnăut intră în salon vestindu-mi că trăsura era gata. Îmi luai un sac de drum şi mă coborâi iute în uliţă.

Când acole, ce să văd?... În loc de malpost sau de diligenţă, o cutioară plină de fân, pe patru roţi de lemn cu spiţele stricate.

Patru cai mici, numai oasele şi pielea, pe care erau săpate urme adânci de bici, şi un om sălbatic, bărbos, zdrenţăros şi înarmat cu un harapnic lung de un stânjen!... Acesta era echipajul meu!

Rămăsei încremenit la o aşa de ciudată privelişte, dar consulul ce se coborâse după mine începu a râde şi, încredinţându-mă că acela era chipul de a călători în Valahia, mă îndemnă a mă sui în căruţă.

-- N-ai grijă, adăugă el; cu trăsura aceasta primitivă şi cu caii aceştia care seamănă mai mult a nişte mâţe postite vei face un drum de care ţi-i aduce aminte cât vei trăi. Ţine-te bine, însă!

Primii aceste sfaturi ca o glumă din partea compatriotului meu şi, clătinând din cap, drept semn de îndoială, mă aruncai în cutie, strigând la postaş: allons!

Deodată căruţa fugi de sub mine ca un şarpe! iar eu, făcând în aer o tumbă neaşteptată, mă trezii pe pavea. Ce se întâmplase? nu ştiu. Atâta numai îmi aduc aminte că, în vreme cât m-am sculat din colb, ameţit şi zdruncinat, echipajul meu se făcuse nevăzut.

Consulul îşi ţinea şoldurile de râs, şi oamenii din uliţă, care fuseseră faţă la această întâmplare comică, ziceau hohotind: neamţo dracoli.

Peste zece minute căruţa veni înapoi ca să mă ia de a doua oară. Postaşul se zbuciuma de râs pe cal; iar eu, astfel eram de tulburat, încât mi se părea că şi roţile râdeau scârţâind de mine!

Mă urcai în sfârşit de iznoavă pe cuibul acel de fân; dar astă dată mă apucai cu mâinile ţeapăn de căruţă: Allons.

-- Alon, domnule! strigă postaşul şi, înţepenindu-se în scări şi chiuind ca un furios, şi pocnind grozav din harapnic, el porni ca o bombă.

Ce să vă spun, domnilor?... De când sunt nu mi-am închipuit o alergare aşa de infernală, un lucru atât de original!

Într-un nor de colb ce zbura pe faţa pământului, caii alergau ca şi când ar fi intrat dracul într-înşii; căruţa fugea încât nu mai avea vreme să scârţâie; roţile se alungau, săltând din hopuri în hopuri şi azvârlindu-mă în sus ca pe o minge; surugiul ţipa, vorbea, pocnea de asurzea câmpii; iar eu... dacă mi-ar fi fost cu putinţă să mă las cu mâna de trăsură şi s-o bag în buzunarul cu pistoalele, aş fi intrat într-un păcat, negreşit. Un vârtej grozav mă cuprinsese în sânul acelui steplechasse diavolesc; ochii îmi ieşeau din cap, creierii mi se clătinau ca o apă într-o garafă, şoldurile mă dureau, dinţii îmi clănţăneau, urechile îmi ţiuiau; şi de câte ori mă văitam la vreun hop mai adânc, de câte ori strigam: ai, ai! postaşul îmi răspundea: hai, hai, domnule! şi bătea caii din nou, şi chiuia încă mai sălbatic, şi căruţa fugea încă mai iute, şi eu ameţeam încă mai tare.

Deodată, cum ne coboram pe o costişă, şăuaşul se poticni; roata de dinainte se izbi de el în repejune şi se sfărâmă pe loc; iar căruţa, răsturnându-se cu mine şi lăsându-mă lat în mijlocul drumului, lângă bietul cal ce-şi sclintise piciorul, fugi înainte la vale, cu trei cai, cu trei roţi şi cu postaşul aninat ca un scai de coama lăturaşului.

Această de pe urmă întâmplare mă făcu să blestem impresiile de voiaj din Valahia. Două sprăvălituri într-o zi, fără a socoti tot colbul ce înghiţisem, durerile ce câştigasem în tot trupul şi mai ales perspectiva ce-mi rămânea de a sta pe jos, singur, în câmpiile acele pustii! Toate aceste împrejurări mă aduseseră într-o astfel de furie, că aş fi mâncat atunci cu mare mulţumire carne de valah!

Stam în drum lângă nenorocitul şăuaş care zăcea la pământ şi mă gândeam ce o să mă fac, încotro să-mi îndreptez picioarele? pentru că de jur împrejurul meu nu zăream altă decât şesuri goale!... Când mă trezii iarăşi cu postaşul lângă mine. El nu păţise nimic, pentru că, precum v-am spus, se aninase de coama lăturaşului când i se poticnise calul.

Cătam la dânsul, întrebându-l prin semne ce avea de gând să facă? dar el, bodogănind din gură ca un urs supărat şi apăsânduşi căciula pe ochi cu mânie, se descinse de brâu, legă cu el spiţele roţii celei stricate şi o aşeză la locul ei; pe urmă, scoţând şaua din spinarea calului celui căzut, o puse pe lăturaş şi, mai adăugând vro câteva noduri la frânghiile ce slujeau de hamuri, încălecă şi-mi făcu semn să mă sui în căruţă.

Ce puteam să fac?... Mă urcai de iznoavă, cu capul plecat ca un osândit la moarte ce s-ar sui pe carul ghilotinei, şi pornii iarăşi în fuga mare, deşi căruţa nu mai avea decât trei roţi şi jumătate, deşi postaşul nu mai avea de bătut cu harapnicul decât trei cai, adică doi înainte şi unul la oişte, pe care el era călare. Cât pentru nenorocitul dobitoc ce-şi sclintise piciorul, el rămase singur în urma noastră, neavând altă mângâiere decât cuvintele ce-i zise postaşul când se despărţi de dânsul, adică: mânca-te-ar lup!

Soarele acum asfinţise, şi luna împreună cu stelele se arătaseră pe cer, întocmai ca nişte privitori pe băncile unui teatru. Mi se părea că toate planetele se uitau cu ochii strălucitori la mine şi asistau la episodul voiajului meu ca la cea mai poznaşă comedie de pe faţa pământului. Şi astfel îmi vuia capul din pricina zdruncinărilor ce sufeream, că mi se părea că aud din vreme în vreme un hohot lung şi răsunător deasupra capului meu!

Cu toate aceste, târziu, pe la vro zece ceasuri de noapte, am ajuns pe malurile unei bălţi late, care sticlea ca o tabla de argint la razele lunii. Postaşul mă întrebă prin semne unde să mă ducă?

Eu, care credeam că Balta-Albă era numele unui târg, precum Marienbad, sau Ems, sau Baden, îi răspunsei: ŕ Balta-Alba. Şi mărturisesc că în acest răspuns erau cuprinse toate sperările mele: sperarea de a scăpa de salturile mortale ale căruţei; sperarea de a mânca un biftec la tractir şi mai ales dulcea sperare de a mă odihni o noapte întreagă pe un pat elastic ş.c.l. Uitasem acum că mă găseam într-o parte a lumii în care, cu câteva ceasuri mai înainte, visasem lupte cu sălbatici şi cu fiare răpitoare.

Încă o fugă bună de cal şi am sosit într-un sat alcătuit de bordeie coperite cu stuh şi coronate de cuiburi de cocostârci.

Forma bizară a acelor locuinţe, printre care se înălţa o mulţime de cumpene de fântâni, ca nişte gâturi de cocoare uriaşe; urletul câinilor ce alergau pe sub garduri; ciocănitul berzelor care-şi dau capul pe spate la razele lunii şi, într-un cuvânt, amestecul acela de umbră şi de lumină, care da lucrurilor o privire fantastică, mă făcură să mă cred în altă lume. Când mă trezii însă din acea uimire plăcută, mă văzui singur în mijlocul unei pieţe neregulate şi pline de spini. Postaşul îmi descărcase bagajul lângă mine şi se făcuse nevăzut cu căruţă cu tot.

Închipuiţi-vă, domnilor, poziţia mea. Străin, într-un colţ de pământ necunoscut mie, rătăcit într-un sat unde nu se zărea nici ţipenie de om, înconjurat de vro douăzeci de câini, care vroiau numaidecât să afle ce gust are carnea de francez, neştiind nici limba, nici obiceiurile locului! Închipuiţi-vă toate aceste împrejurări pe capul unui om şi mă veţi crede lesne dacă v-oi spune că admirarea poetică ce mă cuprinsese deocamdată se pref[...]ntr-o grijă, vară primară cu spaima.

Fiind însă cu ţelul meu, venind la Balta-Albă, nu era de a petrece noaptea în convorbire sufletească cu stelele, îmi făcui drum cu băţul printre claia de câini ce îmi aţinea calea şi mă hotărâi a-mi căuta, eu singur, vreo ospeţie. Pornii deci prin sat, ţinându-mi sacul de drum într-o mână şi având drept tovărăşie un escadron de câini, ce-mi arătau dinţii lor ascuţiţi, ca dovadă de plăcerea ce ar fi avut a-i înfige în mine.

Un ceas întreg am umblat ca o nălucă printre gardurile satului, când sărind peste o vacă culcată în mijlocul uliţei, când trezind vreun cocoş adormit, care sărea speriat de pe gard pe casă, când împiedicându-mă de jugul unui car lăsat în drum, când ferindu-mă de a pica într-o fântână, pentru că am păcatul de a nu vedea prea bine noaptea. Dar în zadar! nici una din acele case nu avea înfăţişare de tractir; şi, după o lungă primblare, rămăsei încredinţat că ceea ce căutam nu se afla în Balta-Albă!

,,Diable! ziceam în mine, se vede că sunt osândit a împlini, în astă noapte, rolul lui Acteon din mitologie!" Şi de ciudă începusem a-mi descărca mânia asupra câinilor, ce se obrăzniceau mai mult în privirea persoanei mele, când deodată zării o caleaşcă, cu şase cai şi întovărăşită de un călăreţ care venea în partea mea.

Abia avui vreme de a mă da în lături, şi echipajul şi omul cel călare trecură ca un fulger pe lângă mine, lăsând în văzduh câteva note armonioase de glasuri femeieşti şi câteva fragmente de o veselă convorbire, ce mă pătrunseră de mirare şi de bucurie...

Acele cuvinte ce auzisem în treacătul trăsurii erau franceze!

Ah, domnilor! nu poate cineva să-şi închipuiască fericirea ce umple inima unui om rătăcit într-o ţară străină, când el aude deodată limba patriei sale!... Eu am nebunit când am auzit fără veste: ah, c'est charmant! c'est adorable! c'est original! şi, în exaltarea mea, am început a alerga după caleaşcă, răcnind: arrętez!.

Echipajul nu se opri, dar cavalerul se întoarse înapoi şi, alergând spre mine, strigă: qui appele?

-- Un compatriote, îi răspunsei, un français!

Cavalerul se apropie.

-- Ce pofteşti? mă întrebă el.

-- Iubite compatriotule, îi zisei, fiindcă Dumnezeu a binevoit ca să ne întâlnim în fundul Europei şi într-un pustiu ca acesta, îndreaptă-mă, te rog, la vreun tractir, pentru că de vro două ceasuri, de când am sosit aici, nu am întâlnit altă zidire însufleţită decât câinii de care mă vezi înconjurat.

-- Domnule, nu am onor a fi compatriotul d-tale şi totodată nu pot să te duc la tractir, după cum doreşti, pentru că nu s-a ridicat nici unul pân-acum la Balta-Albă; dar dacă vrei să găzduieşti într-o casă ţărănească, ca toată lumea, pot să te slujesc.

-- Cum nu, domnule? Îţi voi rămânea prea recunoscător, mai ales că m-am săturat de stele.

Tânărul cavaler puse atunci mâinile la gură în formă de trombă şi strigă: străjer! La răcnetul lui câinii lătrară din toate părţile, cocostârcii speriaţi ciocăniră în toate cuiburile şi un om se ivi de după un gard; dar ce om! o matahală naltă, groasă, spătoasă, bărboasă, fioroasă!

Acea nălucă, înarmată cu un ciomag cu care ar fi turtit un buhai, îşi scoase căciula dinaintea noastră şi ascultă poruncile călăreţului cu un aer de supunere, aruncând din vreme în vreme o căutătură sălbatică în partea mea.

Ce vorbeau amândoi împreună? Ce puneau ei la cale pentru mine? Nu ştiu; dar căutăturile posomorâte ale străjerului deşteptară în inima mea oarecare simţiri de îndoială şi mă siliră a băga mâna în buzunarul cu pistoalele.

Peste câteva minute, călăreţul îmi zise: ,,Domnule, altă casă neocupată nu se află acum aici decât bordeiul acestui străjer; mergi cu dânsul şi noapte bună". După aceste, el se închină zâmbind, repezi calul în galop şi se depărtă în câmpii, fără a-mi da măcar vreme de a-i mulţumi.

Iată-mă-s de a doua oară într-o poziţie destul de critică; faţă-n faţă cu un soi de uriaş îngrozitor, care căta la mine, pare că ar fi vroit să mă înghită dintr-o îmbucătură. Dar nu-mi pierdui cumpătul astă dată, căci, făcând două pasuri îndărăt, mă pusei într-o poză teatrală şi-l măsurai cu ochii de câteva ori, vroind a-l face să înţeleagă că nu-mi era frică de dânsul. El, însă, nebăgând în seamă pantomima ce făceam, se porni cu mare linişte către casa lui, zicându-mi ca postaşul: hai, domnule! Hai, domnule! îi răspunsei dârz şi cu un glas pe care căutam a-l face cât se putea mai gros şi mă dusei pe urma lui. Ajunserăm curând la un bordei a cărui descriere nu voi face-o, pentru că, dintâi, mi-ar fi peste putinţă, şi, al doilea, fiindcă pentru d-voastră ea ar fi de prisos. Cât în privirea impresiilor ce-mi făcu acea locuinţă primitivă vi le pot lesne tălmăci, fiindcă şi acum păstrez suvenire proaspete de ele. Şi spre dovadă vă rog, domnilor, să priviţi semnul roş care îmi decorează fruntea.

Această impresie am primit-o când am intrat înlăuntrul casei străjerului. Uşa fiind prea jos şi fruntea mea prea sus, amândouă s-au ciocnit ca două bile pe un biliard, făcând un carambol, care, prin efectul său retrograd, m-a trimis să cad în ogradă, cu zece pasuri în urmă.

Ameţit de această lovire neaşteptată, am intrat şovăind în singura cameră ce alcătuia apartamentul străjerului şi, bâjbâind pin întuneric, m-am aruncat cu desperare pe singurul pat ce-i slujea de mobile; dar îndată am şi răcnit aşa de tare, încât străjerul a alergat lângă mine, speriat şi cu un tăciune aprins în mână...

Îmi sfărâmasem toate ciolanele din trup, căci patul era de lemn, fără aşternut, fără perne, fără nimic!

Străjerul, însă, înţelegând pricina văitărilor mele, începu a râde ca un urs, zicând: nu-i nimic, nu-i nimic, aduse din tindă un ţol şi o cergă, pe care le aşternu pe scândurile patului. Pe urmă ieşi din casă, adăugând iar: ,,Neamţo dracoli!" şi se depărtă în sat. El îşi făcuse datoria de gazdă, îmi dase tot ce avea: casă, pat, aşternut

şi noapte bună! Ce-mi trebuia mai mult?

Această de pe urmă gândire şi mai ales truda ce păţisem toată ziua mă făcură să mă liniştesc peste câteva minute; şi dar, înarmându-mă cu răbdare, stâlcit, flămând, necăjit, îmi aşezai sacul de voiaj drept pernă şi mă culcai încet, ca şi când aş fi fost de sticlă.

Un somn adânc mă şi cuprinse îndată şi mă pref[...]ntr-un butuc pân-a doua zi.

Dimineaţa, pe la opt ceasuri, mă trezii într-un vuiet înfricoşat, într-o harhalaie infernală de sunete, de clopote de cai, de pocnete de bice şi de răcnete de oameni! Ce putea fi acel zgomot!... Casele ardeau? Sau o bandă de sălbatici duşmani daseră năvală în sat?

Jumătate speriat şi buimăcit de somn, ieşii iute afară, cu pistoalele în mâini; dar în loc de cele ce gândeam, văzui, plin de mirare, vro treizeci de trăsuri de toată forma: brişte, braşovence, carete, caleşti, toate înhămate cu câte patru, şase sau opt cai, şi toate îndreptându-se, în fuga mare, către o baltă, ce sticlea departe la razele soarelui.

Acea baltă era izvorul minunilor de care auzisem vorbind la Brăila cu atâta entuziasm! Mă pornii şi eu îndată pe urma trăsurilor, fără a şti lămurit ce făceam, pentru că de când pusesem piciorul pe pământul Valahiei, îmi pierdusem de tot şirul ideilor.

Şi asta nu trebuie să vă mire, domnilor, dacă vă veţi aduce aminte prin câte simţiri deosebite şi împotrivitoare trecusem eu în vreme de câteva ceasuri. Judecaţi chiar singuri.

Intru în Valahia ca într-o ţară pustie, şi deodată aud vorbind de o societate de zece mii de suflete adunate la nişte băi, aproape de Brăila. Această aflare mă sileşte să-mi schimb ideea şi să cred că Valahia ar putea fi o ţară mai civilizată de vreme ce are băi care trag atâta lume la dânsele. Însă căruţa poştei şi întâmplările neplăcute ce întâmpin pe drum şi în satul de la Balta-Albă mă fac a mă întoarce iarăşi la ideea mea cea dintâi şi, în urmare, mă culc cu încredinţarea că mă găsesc într-o ţară sălbatică. Închipuiţivă dar ce revoluţie s-a făcut în creierii mei când a doua zi dimineaţă am văzut o mulţime de caleşti europeneşti pline de figuri europeneşti şi de toalete europeneşti! Nu puteam crede că eram treaz şi mă socoteam a fi faţă la vreo fantasmagorie neprcepută; fantasmagorie cu atât mai curioasă că îmi înfăţişa tot soiul de contraste, precum: baloane de Viena cu înhămături necunoscute pe la noi; pălării de Franţa cu şlice orientale; fracuri cu anterie; toalete pariziene cu costume străine şi originale. Mai adăugaţi la aceste pocnetele şi răcnetele postaşilor, mişcarea a treizeci de trăsuri ce se întreceau pe câmp, mulţimea cailor înhămaţi la dânsele, clopoţeii ce sunau la gâtul lor şi, în sfârşit, efectul noutăţii acestor lucruri în ochii unui străin, ş-aşa vă veţi putea lesne închipui expresia comică a figurii mele în faţa unui spectacol atât de neaşteptat.

Mă pornii, precum v-am spus, pe urma trăsurilor, cu presimţire de a întâlni în drumul meu alte noi minuni; şi, în adevăr, acea presimţire nu mă înşelă; căci lucrurile ce văzui mă aruncară într-o mirare şi mai adâncă!

Pe marginea unei bălţi late zării deodată un soi de târg ce nu era târg, un soi de bâlci ce nu era bâlci; o adunătură extraordinară, o înşirare neregulată de corturi, de căsuţe de scânduri, de vizunii, făcute în rogojini, de braşovence, de cai, de boi, de oameni, care formau de departe una din priveliştile cele mai originale de pe faţa pământului. Lângă o cutie de scânduri, unde bogatul trăgea ciubuc, se clătina de vânt o şatră de ţoluri rupte, în care săracul se pârlea la soare. Aproape de aceasta, se ridica o cuşcă de rogojini lipită de o braşoveancă ce slujea de cameră de culcat. Mai încolo, un car mare, coperit de un lăicer, figura ca un palat cu două rânduri, căci la rândul de sus, adică în car, stau grămădiţi o femeie cu trei copii, iar la rândul de jos, adică sub car, găzduia bărbatul, împreună cu un câine, ş.c.l.

Ce să vă spun, domnilor, în sfârşit? Nu cred să fie alt spectacol în lume care să-mi poată face o impresie mai mare decât aceea ce mi-a pricinuit privirea acelui târg nou, care la cel mai mic vânt era în primejdie de a se preface în ruine. Pe de o parte ticăloşia sa pitorească, pe de altă parte luxul echipajelor ce alergau pe malul bălţii; acel amestec de toate contrastele mă silea să mă cred când într-o insulă din Oceania, când într-o capitală a Europei, şi prin urmare nu ştiam cu siguranţă dacă acele ce vedeam erau un vis al închipuirii mele sau lucruri în fiinţă.

Mă înaintam chiar ca o maşină printre toate acele minuni, oprindu-mă câteodată speriat în faţa unor trupuri de oameni lungite goale pe marginea drumului şi mânjite cu glod din cap pân-în picioare. Mi se părea că acele trupuri, culcate la soare, erau leşuri de morţi, dar mă încredinţai pe urmă că acei nenorociţi erau pătimaşi ce înadins se ungeau cu glodul din balta cea mai vindecătoare.

Balta era plină de scăldători şi vuia de răcnete şi de râsuri.

Toţi, din toate părţile, bărbaţi şi femei, veneau de se aruncau în apă, la un loc, cu o nepăsare vrednică de timpurile cele mai nevinovate ale lumii şi cu o veselie ce mă îndemnă şi pe mine a lua o baie. Intrai deci în baltă şi mă înaintai cale de vro două sute de paşi, călcând printr-un glod negru şi unsuros, în care mă cufundam până în genunchi la fieştecare pas.

Cum mă depărtam de mal, deodată mă trezii între patru femei, care, întocmai ca nişte naiade, erau coperite numai cu vălul cristalin al apei!... E de prisos să adaug că mă depărtai iute de ele, ruşinat şi cerându-le pardon.

,,Maladroit! ziceam în mine, se vede că am intrat tocmai în locul de scăldare hotărât pentru sexul frumos!" Şi apucai în stânga, cu gând de a ieşi din hotarele împărăţiei femeieşti; dar în curând mă găsii iarăşi faţă-n faţă cu vro trei sirene albe şi vesele ce se împroşcau una pe alta cu apă. De iznoavă fugii înapoi ruşinat, de iznoavă cerui pardon şi apucai în dreapta, neştiind încotro mă îndreptam, pentru că răsfrângerea soarelui pe suprafaţa bălţii mă orbise de tot.

Împrejurul meu auzeam fel de fel de glasuri, unele bărbăteşti, altele dulci şi armonioase, care cântau melodii străine pe cuvinte necunoscute mie; şi cu cât păşeam înainte, mă întâlneam cu fiinţe de sexul frumos sau cu fiinţe de sexul nefrumos; şi cu cât făceam acele întâlniri apropiate, rămâneam încredinţat de starea sălbatică a Valahiei, pentru că numai într-o ţară sălbatică puteam vedea acel amestec nevinovat de sexuri.

Dar în vreme ce mă adânceam atât în baltă, cât şi în gânduri, rămasei deodată încremenit pe loc, căci auzii lângă mine o convorbire franceză!

Trei tineri ce zării aproape vorbeau împreună: unul purtând o cealma de glod pe cap, altul având o mască iarăşi de glod pe obraz şi al treilea făcându-şi pe piept o jiletcă tot de glod.

-- Aflat-aţi -- zise unul -- cele de pe urmă minuni ale bălţii?...

O damă de la Moldova, care de doi ani nu se putea sluji nicidecum de mâna sa cea dreaptă, după ce a luat vro treizeci de băi, a făcut astăzi cruce cu însăşi mâna de care pătimea. Asemene, doi surzi au câştigat auzul, şi un fecior al meu, ce era plin de răni peste tot trupul, s-a vindecat de ispravă prin întrebuinţarea glodului acestei bălţi!

-- Nu e de mirare -- răspunse altul -- căci balta în care ne găsim este adevăratul izvor al tămăduirii... Dar nu ştiţi ce întâlnire curioasă am făcut astă-noapte în satul Balta-Albă, după ce m-am despărţit de voi? Cum treceam călare prin sat, aud deodată strigând: arrętez, arrętez! şi zăresc un om alergând în partea mea.

Ce era, un biet străin, un francez, care sosise de un ceas acolo şi care de un ceas se primbla pe uliţe, înconjurat de o claie de câini, căutând un tractir.

La aceste cuvinte ale tânărului, mă apropiai de dânsul, plin de bucurie, şi-i zisei, apucându-l de mână: ,,Eu sunt, domnul meu, acel străin de care ţi-a fost milă astă-noapte şi sunt recunoscător soartei că te întâlnesc de a doua oară pentru ca să-ţi mulţumesc!"

Nu am trebuinţă, domnilor, să vă mai adaug că acei trei tineri mă primiră îndată în societatea lor şi că, prin manierele lor plăcute, mă siliră a mă crede în Valahia iarăşi ca într-o ţară civilizată.

Ieşind din baltă tuspatru, ne duserăm să vizităm cu de-amănuntul curiozităţile aşezate de-a lungul malului şi, în vreme ce treceam pe dinaintea lor, unul din tovarăşi mi le tălmăcea, râzând:

-- Iată, domnule, zicea el, o lume nouă, vrednică de a deştepta închipuirea d-tale de artist. Iată un târg de câteva mii de suflete, un târg ce s-a înfiinţat în câteva zile şi care peste câteva săptămâni se va şterge de pe faţa pământului, întocmai ca Babilona, ca Niniva ş.c.l.; un târg în care nici o taină casnică nu se poate ascunde, din pricina lipsei zidurilor, a uşilor şi a ferestrelor; un târg, în sfârşit, cu totul necunoscut Europei, dar în care civilizaţia ei este reprezentată prin magaziile de scânduri a două marşande de mode! Iată o lume ce în ochii d-tale pare a fi sălbatică, dar care are soiul ei de civilizaţie deosebită. Aici ne găsim în împărăţia contrastelor celor mai originale; aici luxul şi sărăcia, durerea şi veselia, ideile noi şi ideile vechi, costumele Europei şi costumele româneşti, toate sunt unite la un loc, sunt mestecate la un loc şi produc un efect neînchipuit atât ochilor, cât şi minţii; aici...

-- Aici, adăugă altul, privirea se îndestulează, dar stomacul rămâne deşert! Haideţi mai bine aiure să şedem la masă.

Îndată ne şi suirăm într-o droşcă cu şase cai şi în curând ajunserăm în satul Balta-Albă, la o casă ţărănească. Camera în care intrarăm era tot aşa de mică şi de bine mobilată ca aceea a străjerului meu.

-- Domnilor, zise râzând stăpânul vremelnic al acelei case, vă poftesc să fiţi cu cea mai mare luare-aminte în privirea mobilelor şi a oglinzilor ce acoperă pereţii... Cu astă condiţie vă poftesc la masă!

Şi, zicând aceste, el întinse jos la pământ o rogojină, puse în mijloc o măsuţă rotundă cu picioarele scurte, aruncă pe dânsa patru şervete şi patru linguri de lemn şi ne îndemnă pe toţi să ne aşezăm turceşte împrejurul mesei. Pe urmă b[...]n palme şi trei slugi intrară aducând, unul o tabla cu pâine albă, al doilea un castron cu borş, iar al treilea câteva butelci de Bordeaux.

-- Domnilor -- ne zise iar tânărul ce ne ospăta -- fiindcă paharele sunt de prisos în satul acesta, fiecare din noi să se înarmeze cu o butelcă şi să facă cu ea ce va socoti de cuviinţă spre a-şi stinge setea.

Noi urmarăm îndată sfatul acesta şi ne puserăm a mânca din castron, cu o frăţie orientală vrednică de foamea noastră. După borş, feciorii aduseră alte bucate, care îmi plăcură mult, deşi îmi erau cu totul necunoscute.

Nu voi uita niciodată acea masă originală, şi poziţia noastră la pământ, şi veselia ce a domnit între noi până la sfârşit, şi răcnetele ţiganilor lăutari ce cântau la uşă, şi entuziasmul cu care tovarăşii mei au purtat un toast Franţei, şi dansurile naţionale ce au jucat ei, şi dărnicia lor către lăutari, şi luptele în glumă ce s-au iscat între noi după masă şi care au ţinut până la cinci ceasuri.

Înspre seară ne duserăm călări iarăşi pe malul bălţii, cu gând de a face o primblare cu vaporul! Înţelegeţi prea bine, domnilor, că ideea unui vapor pe Balta-Albă era în stare să-mi aducă o mirare nemărginită; dar când zării maşina ce purta un nume atât de falnic, începui a râde ca un nebun. Vaporul Bălţii-Albe era o plută de grinzi, având un cort mare drept coperiş şi două roţi mici de moară aninate pe laturile ei. Acele roţi, care îi meritaseră numele de vapor, erau învârtite în apă de patru oameni şi, prin mişcarea lor, purta încet pluta pomenită pe faţa bălţii.

Ne suirăm pe dânsa vro treizeci de persoane, dame şi cavaleri, precum şi o bandă de lăutari ţigani şi, până la opt ceasuri de seară, făcurăm o primblare sentimentală sub razele lunii ce se ridicase în cer. Damele se cam temeau de furtuni şi alte întâmplări ale navigării, dar cavalerii care stau pe lângă dumnealor le făcură jurământ de a le scoate innot din orice primejdie, şi aşa ne întoarserăm la mal teferi, voioşi şi gata de a merge la balul ce se da în satul Balta-Albă.

Acel bal, care era menit spre a-mi răsturna toate ideile mele asupra stării sălbatice a Valahiei, mă aduse într-o încântare neaşteptată! Peste două sute de persoane adunate într-o sală mare, ce purta nume de Cazino, alcătuiau o societate cu totul europenească atât prin toaletele lor plăcute, cât şi prin ale lor maniere civilizate. Vă las dar să gândiţi, domnilor, ce impresie îmi făcu acea adunare, mie care eram încă asurzit de strigările furioase ale postaşului din Brăila, mie care eram încă stâlcit de patul casei străjerului, mie, în sfârşit, care asistasem la scenele din târgul aşezat pe malul bălţii! Dar, mai cu seamă, când făcui cunoştinţă cu câteva dame românce tinere şi frumoase şi când le auzii pe toate vorbind limba franceză întocmai ca nişte pariziene, credeţimă că mă socotii în palatul încântat al unui vrăjitor.

Ochii damelor atât de fermecători, zâmbetele lor graţioase, glasurile lor dulci, taliile lor bine făcute şi care se mişcau repede în figurile contradansului sau treceau ca fantasme albe în vârtejul valsului; acel amestec de flori, de toalete scumpe, de lumini şi de muzică mă îmbătaseră atât de mult, încât uitasem de tot că mă aflam în fundul Europei, pe marginea Orientului. Şi când se sfârşi balul şi când ieşii din sală şi mă găsii iar[...]ntr-un câmp pustiu, nu mă putui opri de a zice cu cea mai adâncă încredinţare: ,,În adevăr, Valahia este o ţară plină de minuni! una din ţările care sunt descrise în Halima!"

După vro două ceasuri, îmi luai adio de la prietenii mei de baltă şi mă pornii spre Galaţi într-o brişcă jidovească, cu gând de a mă sui în vaporul Ţarigradului. Lăsai satul în urma mea şi mă afundai în câmpii, după ce întâlnii în cale-mi vro două companii de cavaleri şi de dame, ce se primblau cu lăutari pe lună.

Iată, domnilor, istoria voiajului meu la Balta-Albă. În 24 de ceasuri am văzut atâte lucruri nepotrivite, atâtea contraste originale, că nu ştiu nici acum dacă Valahia este o parte a lumii civilizate sau de este o provincie sălbatică! Dumneavoastră, domnilor, care mă încredinţaţi că nu-i nici o deosebire între Valahia şi Moldova, puteţi să-mi tălmăciţi această problemă.

(Calendarul Albinei, 1848)