ARGUMENTAREA CARACTERULUI DE BASM CULT AL UNEI OPERE
Stiu ca a demonstra caracterul de basm cult al unei opere e dificil; de aceea, astept nelamuriri care sa doreasca lamurirea ...
Pe scurt, va mai spun ca ideea de baza este sa porniti de la conceptul de ORIGINALITATE, deoarece cult=autor, deci original. Ce poate fi original la Creanga? Pai, LIMBAJUL, UMORUL, ARTA NARATIVA (inclusiv tipul de narator), SEMNIFICATIILE ACTIUNII SI ALE PERSONAJELOR SI TOT CE TINE DE VALORIFICAREA STRUCTURII BASMULUI POPULAR (teme, motive, scenariu narativ,timp si spatiu, formule specifice etc) Sper ca ati inteles ceva... in rest, vedeti si in cele ce urmeaza.
Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă este un basm cult (publicat în Convorbiri literare, 1877).
Basmul cult este o specie narativă amplă, cu numeroase personaje purtătoare ale unor valori simbolice, cu acţiune implicând supranaturalul şi supusă unor stereotipii/ acţiuni convenţionale, care înfăţişează parcurgerea drumului maturizării de către erou. Conflictul dintre bine şi rău se încheie prin victoria forţelor binelui. Personajele îndeplinesc, prin raportare la erou, o serie de funcţii (antagonistul, ajutoarele, donatorii), ca în basmul popular, dar sunt individualizate prin atributele exterioare şi prin limbaj. Reperele temporale şi spaţiale sunt vagi, nedeterminate. Sunt prezente clişeele compoziţionale, numerele şi obiectele magice. În basmul cult, stilul este elaborat, se îmbină naraţiunea cu dialogul şi cu descrierea.
Ti tlul contine cuvantul “poveste”, care se refera la o intamplare cu semnificatii reale, ce poate fi traita de oricine; astfel, aventura maturizarii tanarului fiu de crai devine un exemplu ce se poate regasi in viata oricarui tanar.
Din acest punct de vedere, opera este si un bildungsroman (roman de formare), deoarece dezvaluie etapele formarii unui tanar de la adolescenta la maturitate.
Naraţiunea la persoana a III-a este realizată de un narator omniscient, dar nu şi obiectiv, deoarece intervine adesea prin comentarii sau reflecţii.
Spre deosebire de basmul popular, unde predomină naraţiunea, basmul cult presupune îmbinarea naraţiunii cu dialogul şi cu descrierea. „Creangă nu dă naraţiunii sale simpla formă a expunerii epice, ci topeşte povestirea în dialog, reface evenimentele din convorbiri sau introduce în povestirea faptelor dialogul personajelor. Naraţiunea este dramatizată prin dialog, are ritm rapid, realizat prin reducerea digresiunilor şi a descrierilor, iar individualizarea acţiunilor şi a personajelor se realizează, prin amănunte (limbaj, gesturi, detalii de portret fizic). Dialogul are o dublă funcţie, ca în teatru: susţine evoluţia acţiunii şi caracterizarea personajelor. Prezenţa dialogului susţine realizarea scenică a secvenţelor narative, „spectatori" ai maturizării feciorului de crai fiind atât celelalte personaje, cât şi cititorii.
Tema basmului este triumful binelui asupra răului. (binele si raul capata valori traditionale, crestine)
Motivele narative specifice sunt:imparatul fara urmasi, superioritatea mezinului, călătoria, supunerea prin vicleşug, muncile, demascarea răufăcătorului (Spânul), pedeapsa, căsătoria.Ele sunt mai amplu si original dezvoltate.
Acţiunea se desfăşoară linear; succesiunea secvenţelor narative/ a episoadelor este redată prin inlănţuire. Coordonatele acţiunii sunt vagi, prin atemporalitatea şi aspaţialitatea convenţiei: „Amu cică era odată într-o ţară un crai, care avea trei feciori. Şi craiul acela mai avea un frate mai mare, care era împărat într-o altă ţară, mai depărtată. [...] Ţara în care împărăţea fratele cel mai mare era tocmai la o margine a pământului, şi craiia istuilalt la altă margine". Fuziunea dintre real şi fabulos se realizează încă din incipit. Reperele spaţiale sugerează dificultatea aventurii eroului, care trebuie să ajungă de la un capăt la celălalt al lumii (în plan simbolic: de la imaturitate la maturitate). El părăseşte lumea aceasta, cunoscută, şi trece dincolo, în lumea necunoscută.
In basm, sunt prezente clişeele compoziţionale/ formule tipice. Formula iniţială: „Amu cică era odată' şi formula finală: „Şi a ţinut veselia ani întregi, şi acum mai ţine încă; cine se duce acolo be şi mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani, bea şi mănâncă, iară cine nu, se uită şi rabdă." sunt convenţii care marchează intrarea şi ieşirea din fabulos,însă naratorul inovează formula iniţială, punând povestea pe seama spuselor altcuiva: cică, adică se spune, fără a nega ca în basmul popular (a fost odată ca niciodată), iar formula finală include o reflecţie asupra realităţii sociale, alta decât în lumea basmului.
Formulele mediane, „Şi merg ei o zi, şi merg două, şi merg patruzeci şi nouă", „şi mai merge el cât mai merge", „Dumnezeu să ne ţie, ca cuvântul din poveste, înainte mult mai este", realizează trecerea de la o secvenţă narativă la alta şi întreţin suspansul/ curiozitatea cititorului.
Parcurgerea drumului maturizării de către erou presupune un lanţ de acţiuni convenţionale/ momentele subiectului (modelul structural al basmului): o situaţie iniţială de echilibru (expoziţiunea), o parte pregătitoare, un eveniment care dereglează echilibrul iniţial (intriga), apariţia donatorilor şi a ajutoarelor, acţiunea reparatorie/ trecerea probelor(desf actiunii), refacerea echilibrului(pct culminant) şi răsplata eroului (deznodământul).
Autorul porneşte de la modelul popular, reactualizează teme de circulaţie universală, dar le organizează conform propriei viziuni, într-un text narativ mai complex decât al basmelor populare. Cele trei ipostaze ale protagonistului corespund, în plan compoziţional, unor părţi narative, etape ale drumului iniţiatic: etapa iniţială, de pregătire pentru drum, la curtea craiului - „fiul craiului', „mezinul (naivul), parcurgerea drumului iniţiatic - Harap-Alb (novicele/ cel supus iniţierii), răsplata - împăratul (iniţiatul). Caracterul de bildungsroman al basmului presupune parcurgerea unui traseu al devenirii spirituale (concretizat în trecerea probelor) şi modificarea statutului social al protagonistului.
Eroul nu are de trecut doar trei probe, ca în basmul popular, ci mai multe serii de probe, potrivit avertismentului dat de tată: „să te fereşti de omul roş, iar mai ales de omul spân, cât îi putea, să n~ai de-a face cu dânşii că sunt foarte şugubeţi?'.
Răul nu este întruchipat de făpturi himerice, ci de omul însemnat, de o inteligenţă vicleană, cu două ipostaze: Spânul şi omul roş/ Impăratul Roşu. Nici protagonistul nu este un Făt-Frumos curajos, voinic, luptător priceput, iar calităţile dobândite în situaţii-limită aparţin planului psiho-moral.
Semnificatiile actiunii:„Cartea" primită de la împăratul Verde, care neavând decât fete, are nevoie de un moştenitor la tron (motivul împăratului fără urmaşi), este factorul perturbator al situaţiei iniţiale şi determină parcurgerea drumului (iniţiatic) de cel mai bun dintre fiii craiului (motivul superiorităţii mezinului).
Destoinicia fiilor este probată mai întâi de crai, deghizat în ursul de la pod. Aceasta este o probă a bărbăţiei/ a calităţilor războinice, condiţie iniţială, obligatorie pentru cel care aspiră la tronul împărătesc. Podul simbolizează trecerea la altă etapă a vieţii şi se face într-un singur sens: „trecerea primejdioasă de la un mod de existenţă la altul: [...] de la imaturitate la maturitate". Mezinul trece această probă cu ajutorul calului năzdrăvan, care „dă năvală asupra ursului'.
Trecerea podului urmează unei etape de pregătiri. Drept răsplată pentru milostenia arătată Sfintei Duminici, deghizată în cerşetoare (îi dăruieşte un ban), mezinul primeşte sfaturi de la aceasta să ia „calul, armele şi hainele" cu care tatăl său a fost mire pentru a izbândi. Se sugerează astfel că tânărul va repeta iniţierea tatălui, în aceleaşi condiţii, ceea ce motivează „nemulţumirea" lui [„Craiul, auzind aceasta, parcă nu i-a prea venit la socoteală') şi sfaturile date din dorinţa de a-1 proteja de pericolele pe care şi el le-a traversat cândva. Calul, descoperit cu tava de jăratec după trei încercări, va deveni tovarăşul şi sfătuitorul tânărului, dar are şi puteri supranaturale: vorbeşte şi poate zbura. întâmplările cu cerşetoarea şi calul pun în evidenţă naivitatea, nepriceperea tânărului în a distinge realitatea de aparenţă. Urmările lipsei de maturitate nu sunt grave la curtea craiului: calul îl sperie când îşi arată puterile, purtându-1 în zbor pe fecior până la nouri, lună şi soare. în schimb, dincolo de spaţiul protector al casei părinteşti, lipsa de maturitate este sancţionată prin pierderea însemnelor originii şi a dreptului de a deveni împărat: „Spânul pune mâna pe cartea, pe banii şi pe armele fiului de crai'.
Trecerea podului este urmată de rătăcirea în pădurea-labirint, simbol ambivalent, loc al morţii şi al regenerării, căci pentru tânăr se va încheia o etapă şi alta va începe: „de la un loc i se închide calea şi încep a i se încurca cărările". Cum are nevoie de un iniţiator, cele trei apariţii ale Spânului îl determină să încalce sfatul părintesc şi, crezând că se află în „ţara spânilor", îl tocmeşte ca slugă. încă naiv, „boboc în felul său la trebi de aieste", îi mărturiseşte ce 1-a sfătuit tatăl şi coboară în fântână, fără a se gândi la urmări.
Coborârea în fântână are, în plan simbolic, semnificaţia grotei, spaţiu al naşterii şi al regenerării. Schimbarea numelui/ a identităţii reprezintă începutul iniţierii spirituale, unde va fi condus de Spân. Personajul intră în fântână naiv fecior de crai, pentru a deveni Harap-Alb, rob al Spânului (iniţiatorul). „Răutatea" Spânului îl va pune în situaţii dificile, a căror traversare implică demonstrarea unor calităţi morale necesare atunci când va fi „mare şi tare". Jurământul din fântână include şi condiţia eliberării (sfârşitul iniţierii): ,Jură-mi-te pe ascuţişul paloşului tău că mi-i da ascultare întru toate [.../; şi atâta vreme să ai a mă sluji, pană când îi muri şi iar îi învie".
Ajunşi la curtea împăratului Verde, Spânul îl supune la trei probe: aducerea sălăţilor din Grădina Ursului, aducerea pielii cerbului, „cu cap cu tot, aşa bătute cu pietre scumpe, cum se găsesc" şi a fetei împăratului Roş pentru căsătoria Spânului. Mijloacele prin care trece probele ţin de miraculos, iar ajutoarele au puteri supranaturale.
Primele două probe le trece cu ajutorul Sfintei Duminici, care îl sfătuieşte cum să procedeze şi îi dă obiecte magice: pentru urs o licoare cu „somnoroasă", iar pentru cerb obrăzarul şi sabia lui Statu-Palmă-Barbă-Cot. Prima probă îi solicită curajul, iar a doua, mai complicată, pe lângă curaj, mânuirea sabiei, stăpânirea de sine şi respectarea jurământului, în pofida ispitei de a se îmbogăţi.
A treia probă presupune o altă etapă a iniţierii, este mai complexă şi necesită mai multe ajutoare. Drumul spre împăratul Roş, om cu „inimă haină", începe cu trecerea altui pod. Simbolistica este aceeaşi, trecerea într-o altă etapă a maturizării, probată prin faptul că Harap-Alb are acum iniţiativa actelor sale. Cum pe pod tocmai trece o nuntă de furnici, tânărul hotărăşte să protejeze viaţa acestora, punând-o în pericol pe a sa şi pe a calului, pentru că alege să treacă înot „o apă mare". Drept răsplată pentru bunătatea sa, primeşte în dar de la crăiasa furnicilor o aripă. Aceeaşi răsplată o primeşte de la crăiasa albinelor pentru că le face un stup. în plus, cel care va deveni cândva împărat dovedeşte pricepere, curaj şi înţelepciunea de a ajuta popoarele gâzelor.
Ceata de monştri îl însoţeşte spre a-1 ajuta, pentru că s-a arătat prietenos şi comunicativ: Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă.
Pentru a-i da fata, împăratul Roş îl supune pe Harap-Alb la o serie de probe, trecute datorită puterilor supranaturale ale ajutoarelor (personaje himerice şi animaliere): casa de aramă - cu ajutorul lui Gerilă (proba focului), ospăţul pantagruelic cu mâncare şi vin din belşug: „12 harabale cu pane, 12 iavoliţe fripte şi 12 buţi pline cu vin" - cu ajutorul lui Flămânzilă şi Setilă (proba pământului şi a apei), alegerea macului de nisip - cu ajutorul furnicilor, straja nocturnă la odaia fetei şi prinderea fetei, transformată în pasăre, „după lună' - cu ajutorul lui Ochilă şi al lui Păsări-Lăţi-Lungilă, ghicitul fetei - cu ajutorul albinei (motivul dublului).
Fata împăratului Roş, „o farmazoană cumplită" (are puteri supranaturale), impune o ultimă probă: calul lui Harap-Alb şi turturica ei trebuie să aducă „trei smicele de măr şi apă vie şi apă moartă de unde se bat munţii în capete". Proba fiind trecută de cal (prin înşelăciune), fata îl însoţeşte pe Harap-Alb la curtea împăratului Verde. Pentru erou drumul acesta este cea mai dificilă dintre probe, pentru că se îndrăgosteşte de fată, dar, credincios jurământului făcut, nu-i mărturiseşte adevărata sa identitate.
Fata îl demască pe Spân, care îl acuză pe Harap-Alb că a divulgat secretul şi îi taie capul, în felul acesta îl dezleagă de jurământ, semn că iniţierea este încheiată, iar rolul Spânului ia sfârşit. Calul este acela care distruge întruchiparea râului: „zboară cu dânsul în înaltul ceriului, şi apoi, dându-i drumul de acolo, se face Spânul pană jos praf şi pulbere".
Decapitarea eroului este ultima treaptă şi finalul iniţierii, având semnificaţia coborârii în Infern/ a morţii iniţiatice: „A coborî în Infern înseamnă a cunoaşte o moarte iniţiatică, o experienţă susceptibilă de a întemeia un nou mod de existenţă" (Mircea Eliade). învierea este realizată de farmazoană, cu ajutorul obiectelor magice aduse de cal. Eroul reintră în posesia paloşului şi primeşte recompensa: pe fata împăratului Roş şi împărăţia. Nunta şi schimbarea statutului social (devine împărat) confirmă maturizarea eroului. Deznodământul constă în refacerea echilibrului şi răsplata eroului.
In basm, sunt prezente numerele magice: 3, 12, 24, semne ale totalităţii.
Personajele (oameni, dar şi fiinţe himerice cu comportament omenesc) sunt purtătoare ale unor valori simbolice: binele şi răul în diversele lor ipostaze. Conflictul dintre bine şi rău se încheie prin victoria forţelor binelui.
Harap-Alb nu are puteri supranaturale şi nici însuşiri excepţionale (vitejie, dârzenie, isteţime), dar dobândeşte prin trecerea probelor o serie de calităţi psiho-morale/ valori etice (mila, bunătatea, generozitatea, prietenia, respectarea jurământului, curajul) necesare unui împărat, în viziunea autorului. Sensul didactic al basmului este exprimat de Sfânta Duminică: „Când vei ajunge şi tu odată mare şi tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir-a-păr şi vei crede celor asupriţi şi necăjiţi, pentru că ştii acum ce e necazul'. Numele personajului reflectă condiţia duală: rob, slugă (Harap) de origine nobilă [Alb), iar sugestia cromatică alb-negru, traversarea unei stări intermediare (iniţierea), între starea de inocenţă/ naivitate (negru) şi „învierea" spirituală a celui ce va deveni împărat (alb).
Spânul nu este doar o întruchipare a răului, ci are şi rolul iniţiatorului, este „un rău necesar". De aceea calul năzdrăvan nu-1 ucide înainte ca iniţierea eroului să se fi încheiat: „Şi unii ca aceştia sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la minte...".
Nu doar naratorul, ci şi personajele par a avea cunoştinţă de scenariul iniţiatic pe care trebuie să-1 traverseze protagonistul. Eroul (protagonistul) este sprijinit de ajutoare şi donatori: fiinţe cu însuşiri supranaturale (Sfânta Duminică), animale fabuloase (calul năzdrăvan, crăiasa furnicilor şi a albinelor), făpturi himerice (cei cinci tovarăşi) sau obiecte miraculoase (aripile crăieselor, smicelele de măr, apa vie, apa moartă) şi se confruntă cu răufăcătorul/ personajul antagonist (Spânul), care are şi funcţie de trimiţător. Personajul căutat este fata de împărat.
Specific basmului cult este modul în care se individualizează personajele. Cu excepţia eroului al cărui caracter evoluează pe parcurs, celelalte personaje reprezintă tipologii umane reductibile la o trăsătură dominantă. Prin portretele fizice ale celor cinci tovarăşi ai eroului, se ironizează defecte umane (frigurosul, mâncăciosul etc), dar aspectul lor grotesc ascunde bunătatea şi prietenia. Impăratul Roş şi Spânul sunt răi şi vicleni. Sfânta Duminică este înţeleaptă.
Personajele se individualizează prin limbaj. „Spânul trăieşte cu adevărat în replici (actele sale sunt convenţionale). [...] Foarte vii sunt fabuloşii tovarăşi de drum ai eroului şi câteva scene, cum ar fi aceea din casa de aramă, sunt memorabile. [...] Personajele nu ies nici o clipă din schematismul lor, însă, retrăind în fiecare, Creangă umple schema de viaţă'.
Modalităţile narării sunt povestirea şi reprezentarea. Povestirea faptelor este uneori însoţită de reflecţiile/ comentariile naratorului şi este dublată de un plan al semnificaţiilor simbolice.
Registrele stilistice popular, oral şi regional conferă originalitate limbajului, care diferă de al naratorului popular prin specificul integrării, termenilor, al modului de exprimare. „Prin astfel de mijloace, Creangă restituie povestirea funcţiunei ei estetice primitive, care este de a se adresa nu unor cititori, ci unui auditor, capabil a fi cucerit prin toate elementele de sugestie ale graiului viu".
Limbajul cuprinde: termeni şi expresii populare, regionalisme fonetice sau lexicale, ziceri tipice/ erudiţia paremiologică (frecvenţa proverbelor, a zicătorilor introduse în text prin expresia vorba ceea). Citatul paremiologic are o serie de efecte artistice: dă rapiditate povestirii, anulând alte explicaţii, produce haz, conferă perspectiva umanismului popular asupra întâmplărilor. Economia de mijloace artistice constă în absenţa metaforei, generalizarea comparaţiei (expresii consacrate de uz): „străluceşte ca un soare". în schimb, frecvenţa epitetului de caracterizare conferă expresivitatea şi umorul.
Plăcerea zicerii, verva, jovialitatea se reflectă în mijloacele lingvistice de realizare a umorului:
- exprimarea mucalită: „să trăiască trei zile cu cea de-alaltăierî'';
- ironia: „Doar unu-i Împăratul Roş, vestit prin meleagurile aceste pentru bunătatea lui cea nepomenită şi milostivirea lui cea neauzită.";
- porecle şi apelative caricaturale: Buzilă, mangosiţi, farfasiţi;
- diminutive cu valoare augumentativă: buzişoare, băuturică;
- caracterizări pitoreşti (portretul lui Gerilă, Ochilă etc);
- scene comice: cearta dintre Gerilă şi ceilalţi, în căsuţa de arama;
- expresii: „Dă-i cu cinstea, săpeară ruşinea."
Oralitatea stilului (impresia de zicere a textului scris) se realizează prin:
- expresii onomatopeice („Şi odată pornesc ei, teleap, teleap, teleap!"), verbe imitative şi interjecţii („Măi Păsărilă, iacătă-o, ia! colo după lună, zise Ochilă...");
- expresii narative tipice (şi atunci, şi apoi, în sfârşit, după aceea); şi narativ;
- exprimarea afectivă (implicarea subiectivă a naratorului): propoziţii interogative („Că altă, ce pot să zic?') şi exclamative („Mă rog, foc de ger era; ce să vă spun mai mult!"), dativul etic („Şi odată mi ţi-l înşfacă cu dinţii de cap");
- inserarea de fraze ritmate (portretul lui Ochilă), versuri populare („De-ar şti omul ce-ar păţi,/ Dinainte s-ar păzi!') sau versuri construite după model popular („Lumea de pe lume s-a strâns de privea,/ Soarele şi luna din cer le râdea");
- exprimarea locuţională: locuţiuni şi proverbe/ expresii idiomatice („Pană l-am dat la brazdă, mi-am stupit sufletul cu dânsul. Numai eu îi vin de hac. Vorba ceea: «Frica păzeşte bostănăria».").
CONCLUZIE
Povestea lui Harap-Alb este un basm cult având ca particularităţi: reflectarea concepţiei despre lume a scriitorului, umanizarea fantasticului, individualizarea personajelor, umorul şi specificul limbajului, însă, ca orice basm, pune în evidenţă idealul de dreptate, de adevăr şi de cinste.
