Balta-alba de Vasile Alecsandri

Pentru picii mei (IXA) Lectura placuta!!!:)
Balta-albă
de Vasile Alecsandri
(1847)



Dlui I. Bălăceanu

Într-o seară din luna trecută eram adunaţi mai mulţi prieteni, toţi lungiţi pe divanuri, după obiceiul oriental, şi înarmaţi de ciubuce mari, care produceau o atmosferă de fum vrednică de sala selamlicului a unui paşă. Afară cerul era învelit de nori vineţi, care se spărgeau deasupra Iaşului, cu gând de a-l spăla de glod şi de păcate; dar în zadar ei îşi vărsau sudorile!... Eforia nu încuviinţase proiectul lor!

Printre noi se găsea un tânăr zugrav francez, care pentru întâia dată ieşise din ţara lui spre a face un voiaj în Orient.

-- Domnilor, ne zise el, vă mărturisesc cu ruşine că, pân-a nu veni în ţările d-voastră, nici nu prepuneam că se află în Europa o Moldavie şi o Valahie. Dar nu mă plâng nicidecum, de vreme ce, ca un Columb, am avut plăcere a descoperi eu însumi aceste frumoase părţi ale lumii şi a mă încredinţa că, departe de a fi locuite de antropofagi, ele cuprind în sânul lor o societate foarte plăcută.

-- Domnule, răspunse unul din noi, nu te încrede aşa lesne în descoperirea d-tale, pentru că cine ştie dacă pân-în sfârşit nu-i fi pus în frigare şi ospătat de sălbaticii acestor ţări!

-- Domnilor, adăugă străinul râzând, vă înştiinţez că, de-oi mai şedea multe zile la masa de la tractirul dlui Regensburg, sălbaticii ce-or vroi să mă prefacă în friptură nu or găsi pe mine decât pielea şi oasele. Cu toate aceste, pân-a nu mă face jertfa descoperirii mele, daţi-mi voie să vă istorisesc şi eu partea cea mai curioasă din călătoria mea.

Plecând din Paris spre a întreprinde un voiaj în Orient, lucru ce, precum ştiţi, s-a făcut astăzi de modă, am ajuns bun sănătos la Viena; şi de aici m-am îmbarcat pe un vas de vapor cu gând de a coborî Dunărea pân-în Marea Neagră, făr-a mă opri nicăieri.

Cred că nu e nici unul din d-voastră care să nu fi făcut voiajul Dunării şi să nu se fi mirat ca mine de sălbatica frumuseţe a malurilor acestui râu între Banat şi Serbia. E de prisos dar să vă mai vorbesc de acei munţi plini de peşteri adânci şi înveliţi cu păduri vechi, precum şi de Porţile-de-Fier, şi de Turnul-Severinului, şi de rămăşiţele podului lui Traian.

Voi mărturisi însă că, cu cât mă depărtam de centrul Europei şi mă apropiam de ţările d-voastră, curiozitatea mea creştea. În toate părţile vedeam o altă lume, pe care nici o visasem. Din toate părţile auzeam răsunând pe podul vaporului cuvintele: valah, Valahia şi, în neştiinţa mea vrednică de veacul de aur, nu înţelegeam ce însemnau acele enigme, pentru că eu eram încredinţat că, de la graniţa nemţească şi până în Marea Neagră, se întindea numai Turcia Europei.

În sfârşit căpitanul, ce vorbea puţin franţuzeşte, îmi tălmăci că pământul ce se vedea de-a stânga noastră se numea Valahia şi că era locuit de un neam de oameni cu totul străini de naţia otomană!... Să vă spun mirarea mea la această descoperire e peste putinţă! Atâta numai voi mărturisi că, de aş fi avut atunci sub mână pe profesorul meu de geografie, l-aş fi aruncat în Dunăre!

Din ceasul acela mă simţii cuprins de un dor nemărginit de ştiinţă şi hotărâi a studia cu de-amănuntul această ţară necunoscută mie şi acel neam de oameni atât de nou pentru mine. În urmare, ţineam necontenit privirile mele pironite pe malul stâng al Dunării, cu sperare de a zări ceva care să-mi înmulţească cunoştinţele asupra Valahiei; dar se vede că această provincie vroia să mă pedepsească, căci ea nu-mi arăta altă decât şesuri pustii ce se uneau cu cerul în depărtare.

Din vreme în vreme însă zăream câte o fiinţă rătăcită pe acele câmpii fără margini sau câte o adunătură de bordeie coperite cu stuh; dar nu puteam înţelege de departe dacă acea fiinţă era om şi dacă acele locuinţe primitive formau un sat. Îmi închipuiam deci Valahia ca un soi de pustiu vânturat de cârduri de fiare sălbatice şi de oameni pribegi ca în sânul Africii... Râdeţi, domnilor? dar bun e Dumnezeu! m-oi întâlni eu vreodată cu profesorul meu de geografie!

Oprindu-se vaporul la Brăila, mă hotărâi a mă coborî pe uscat şi a întrerupe călătoria mea în Orient, pentru de a mă rătăci câtăva vreme în câmpiile Valahiei. Speram să intru într-o viaţă nouă şi plină de întâmplări originale. Mă pregăteam a-mi apăra zilele împotriva fiarelor primejdioase şi a cetelor de hoţi ce gândeam că aş întâlni în calea mea. Îmi încărcai deci pistoalele şi sării din corabie pe pământ, cu gând de a răsturna jos pe cel întâi valah ce s-ar înainta spre mine... Nici unul din oamenii adunaţi pe mal nu mă b[...]n seamă, şi, în loc de duşmani, mă trezii faţă-n faţă cu consulul francez din Brăila, care, cunoscându-mă de compatriot, mă pofti la dânsul acasă.

La consulat se aflau adunaţi mai mulţi străini care vorbeau cu mare entuziasm de o baltă făcătoare de minuni ce se descoperise în Valahia, de vro câţiva ani, şi care se numea Balta-Albă.

După zisa acelor prieteni ai domnului consul, peste zece mii de oameni se găseau acum împrejurul acelei bălţi şi se lecuiau, văzându-i cu ochii, de tot soiul de patimi. În acel izvor de tămăduire orbii câştigau vederile, surzii auzul, ologii picioarele, bătrânii puterile! ş.c.l.

Cum auzii pomenind de o asemene minune, rugai pe dl consul să-mi înlesnească vreun chip de a mă duce îndată la Balta-Albă, şi, peste o jumătate de ceas, un arnăut intră în salon vestindu-mi că trăsura era gata. Îmi luai un sac de drum şi mă coborâi iute în uliţă.

Când acole, ce să văd?... În loc de malpost sau de diligenţă, o cutioară plină de fân, pe patru roţi de lemn cu spiţele stricate.

Patru cai mici, numai oasele şi pielea, pe care erau săpate urme adânci de bici, şi un om sălbatic, bărbos, zdrenţăros şi înarmat cu un harapnic lung de un stânjen!... Acesta era echipajul meu!

Rămăsei încremenit la o aşa de ciudată privelişte, dar consulul ce se coborâse după mine începu a râde şi, încredinţându-mă că acela era chipul de a călători în Valahia, mă îndemnă a mă sui în căruţă.

-- N-ai grijă, adăugă el; cu trăsura aceasta primitivă şi cu caii aceştia care seamănă mai mult a nişte mâţe postite vei face un drum de care ţi-i aduce aminte cât vei trăi. Ţine-te bine, însă!

Primii aceste sfaturi ca o glumă din partea compatriotului meu şi, clătinând din cap, drept semn de îndoială, mă aruncai în cutie, strigând la postaş: allons!

Deodată căruţa fugi de sub mine ca un şarpe! iar eu, făcând în aer o tumbă neaşteptată, mă trezii pe pavea. Ce se întâmplase? nu ştiu. Atâta numai îmi aduc aminte că, în vreme cât m-am sculat din colb, ameţit şi zdruncinat, echipajul meu se făcuse nevăzut.

Consulul îşi ţinea şoldurile de râs, şi oamenii din uliţă, care fuseseră faţă la această întâmplare comică, ziceau hohotind: neamţo dracoli.

Peste zece minute căruţa veni înapoi ca să mă ia de a doua oară. Postaşul se zbuciuma de râs pe cal; iar eu, astfel eram de tulburat, încât mi se părea că şi roţile râdeau scârţâind de mine!

Mă urcai în sfârşit de iznoavă pe cuibul acel de fân; dar astă dată mă apucai cu mâinile ţeapăn de căruţă: Allons.

-- Alon, domnule! strigă postaşul şi, înţepenindu-se în scări şi chiuind ca un furios, şi pocnind grozav din harapnic, el porni ca o bombă.

Ce să vă spun, domnilor?... De când sunt nu mi-am închipuit o alergare aşa de infernală, un lucru atât de original!

Într-un nor de colb ce zbura pe faţa pământului, caii alergau ca şi când ar fi intrat dracul într-înşii; căruţa fugea încât nu mai avea vreme să scârţâie; roţile se alungau, săltând din hopuri în hopuri şi azvârlindu-mă în sus ca pe o minge; surugiul ţipa, vorbea, pocnea de asurzea câmpii; iar eu... dacă mi-ar fi fost cu putinţă să mă las cu mâna de trăsură şi s-o bag în buzunarul cu pistoalele, aş fi intrat într-un păcat, negreşit. Un vârtej grozav mă cuprinsese în sânul acelui steplechasse diavolesc; ochii îmi ieşeau din cap, creierii mi se clătinau ca o apă într-o garafă, şoldurile mă dureau, dinţii îmi clănţăneau, urechile îmi ţiuiau; şi de câte ori mă văitam la vreun hop mai adânc, de câte ori strigam: ai, ai! postaşul îmi răspundea: hai, hai, domnule! şi bătea caii din nou, şi chiuia încă mai sălbatic, şi căruţa fugea încă mai iute, şi eu ameţeam încă mai tare.

Deodată, cum ne coboram pe o costişă, şăuaşul se poticni; roata de dinainte se izbi de el în repejune şi se sfărâmă pe loc; iar căruţa, răsturnându-se cu mine şi lăsându-mă lat în mijlocul drumului, lângă bietul cal ce-şi sclintise piciorul, fugi înainte la vale, cu trei cai, cu trei roţi şi cu postaşul aninat ca un scai de coama lăturaşului.

Această de pe urmă întâmplare mă făcu să blestem impresiile de voiaj din Valahia. Două sprăvălituri într-o zi, fără a socoti tot colbul ce înghiţisem, durerile ce câştigasem în tot trupul şi mai ales perspectiva ce-mi rămânea de a sta pe jos, singur, în câmpiile acele pustii! Toate aceste împrejurări mă aduseseră într-o astfel de furie, că aş fi mâncat atunci cu mare mulţumire carne de valah!

Stam în drum lângă nenorocitul şăuaş care zăcea la pământ şi mă gândeam ce o să mă fac, încotro să-mi îndreptez picioarele? pentru că de jur împrejurul meu nu zăream altă decât şesuri goale!... Când mă trezii iarăşi cu postaşul lângă mine. El nu păţise nimic, pentru că, precum v-am spus, se aninase de coama lăturaşului când i se poticnise calul.

Cătam la dânsul, întrebându-l prin semne ce avea de gând să facă? dar el, bodogănind din gură ca un urs supărat şi apăsânduşi căciula pe ochi cu mânie, se descinse de brâu, legă cu el spiţele roţii celei stricate şi o aşeză la locul ei; pe urmă, scoţând şaua din spinarea calului celui căzut, o puse pe lăturaş şi, mai adăugând vro câteva noduri la frânghiile ce slujeau de hamuri, încălecă şi-mi făcu semn să mă sui în căruţă.

Ce puteam să fac?... Mă urcai de iznoavă, cu capul plecat ca un osândit la moarte ce s-ar sui pe carul ghilotinei, şi pornii iarăşi în fuga mare, deşi căruţa nu mai avea decât trei roţi şi jumătate, deşi postaşul nu mai avea de bătut cu harapnicul decât trei cai, adică doi înainte şi unul la oişte, pe care el era călare. Cât pentru nenorocitul dobitoc ce-şi sclintise piciorul, el rămase singur în urma noastră, neavând altă mângâiere decât cuvintele ce-i zise postaşul când se despărţi de dânsul, adică: mânca-te-ar lup!

Soarele acum asfinţise, şi luna împreună cu stelele se arătaseră pe cer, întocmai ca nişte privitori pe băncile unui teatru. Mi se părea că toate planetele se uitau cu ochii strălucitori la mine şi asistau la episodul voiajului meu ca la cea mai poznaşă comedie de pe faţa pământului. Şi astfel îmi vuia capul din pricina zdruncinărilor ce sufeream, că mi se părea că aud din vreme în vreme un hohot lung şi răsunător deasupra capului meu!

Cu toate aceste, târziu, pe la vro zece ceasuri de noapte, am ajuns pe malurile unei bălţi late, care sticlea ca o tabla de argint la razele lunii. Postaşul mă întrebă prin semne unde să mă ducă?

Eu, care credeam că Balta-Albă era numele unui târg, precum Marienbad, sau Ems, sau Baden, îi răspunsei: ŕ Balta-Alba. Şi mărturisesc că în acest răspuns erau cuprinse toate sperările mele: sperarea de a scăpa de salturile mortale ale căruţei; sperarea de a mânca un biftec la tractir şi mai ales dulcea sperare de a mă odihni o noapte întreagă pe un pat elastic ş.c.l. Uitasem acum că mă găseam într-o parte a lumii în care, cu câteva ceasuri mai înainte, visasem lupte cu sălbatici şi cu fiare răpitoare.

Încă o fugă bună de cal şi am sosit într-un sat alcătuit de bordeie coperite cu stuh şi coronate de cuiburi de cocostârci.

Forma bizară a acelor locuinţe, printre care se înălţa o mulţime de cumpene de fântâni, ca nişte gâturi de cocoare uriaşe; urletul câinilor ce alergau pe sub garduri; ciocănitul berzelor care-şi dau capul pe spate la razele lunii şi, într-un cuvânt, amestecul acela de umbră şi de lumină, care da lucrurilor o privire fantastică, mă făcură să mă cred în altă lume. Când mă trezii însă din acea uimire plăcută, mă văzui singur în mijlocul unei pieţe neregulate şi pline de spini. Postaşul îmi descărcase bagajul lângă mine şi se făcuse nevăzut cu căruţă cu tot.

Închipuiţi-vă, domnilor, poziţia mea. Străin, într-un colţ de pământ necunoscut mie, rătăcit într-un sat unde nu se zărea nici ţipenie de om, înconjurat de vro douăzeci de câini, care vroiau numaidecât să afle ce gust are carnea de francez, neştiind nici limba, nici obiceiurile locului! Închipuiţi-vă toate aceste împrejurări pe capul unui om şi mă veţi crede lesne dacă v-oi spune că admirarea poetică ce mă cuprinsese deocamdată se pref[...]ntr-o grijă, vară primară cu spaima.

Fiind însă cu ţelul meu, venind la Balta-Albă, nu era de a petrece noaptea în convorbire sufletească cu stelele, îmi făcui drum cu băţul printre claia de câini ce îmi aţinea calea şi mă hotărâi a-mi căuta, eu singur, vreo ospeţie. Pornii deci prin sat, ţinându-mi sacul de drum într-o mână şi având drept tovărăşie un escadron de câini, ce-mi arătau dinţii lor ascuţiţi, ca dovadă de plăcerea ce ar fi avut a-i înfige în mine.

Un ceas întreg am umblat ca o nălucă printre gardurile satului, când sărind peste o vacă culcată în mijlocul uliţei, când trezind vreun cocoş adormit, care sărea speriat de pe gard pe casă, când împiedicându-mă de jugul unui car lăsat în drum, când ferindu-mă de a pica într-o fântână, pentru că am păcatul de a nu vedea prea bine noaptea. Dar în zadar! nici una din acele case nu avea înfăţişare de tractir; şi, după o lungă primblare, rămăsei încredinţat că ceea ce căutam nu se afla în Balta-Albă!

,,Diable! ziceam în mine, se vede că sunt osândit a împlini, în astă noapte, rolul lui Acteon din mitologie!" Şi de ciudă începusem a-mi descărca mânia asupra câinilor, ce se obrăzniceau mai mult în privirea persoanei mele, când deodată zării o caleaşcă, cu şase cai şi întovărăşită de un călăreţ care venea în partea mea.

Abia avui vreme de a mă da în lături, şi echipajul şi omul cel călare trecură ca un fulger pe lângă mine, lăsând în văzduh câteva note armonioase de glasuri femeieşti şi câteva fragmente de o veselă convorbire, ce mă pătrunseră de mirare şi de bucurie...

Acele cuvinte ce auzisem în treacătul trăsurii erau franceze!

Ah, domnilor! nu poate cineva să-şi închipuiască fericirea ce umple inima unui om rătăcit într-o ţară străină, când el aude deodată limba patriei sale!... Eu am nebunit când am auzit fără veste: ah, c'est charmant! c'est adorable! c'est original! şi, în exaltarea mea, am început a alerga după caleaşcă, răcnind: arrętez!.

Echipajul nu se opri, dar cavalerul se întoarse înapoi şi, alergând spre mine, strigă: qui appele?

-- Un compatriote, îi răspunsei, un français!

Cavalerul se apropie.

-- Ce pofteşti? mă întrebă el.

-- Iubite compatriotule, îi zisei, fiindcă Dumnezeu a binevoit ca să ne întâlnim în fundul Europei şi într-un pustiu ca acesta, îndreaptă-mă, te rog, la vreun tractir, pentru că de vro două ceasuri, de când am sosit aici, nu am întâlnit altă zidire însufleţită decât câinii de care mă vezi înconjurat.

-- Domnule, nu am onor a fi compatriotul d-tale şi totodată nu pot să te duc la tractir, după cum doreşti, pentru că nu s-a ridicat nici unul pân-acum la Balta-Albă; dar dacă vrei să găzduieşti într-o casă ţărănească, ca toată lumea, pot să te slujesc.

-- Cum nu, domnule? Îţi voi rămânea prea recunoscător, mai ales că m-am săturat de stele.

Tânărul cavaler puse atunci mâinile la gură în formă de trombă şi strigă: străjer! La răcnetul lui câinii lătrară din toate părţile, cocostârcii speriaţi ciocăniră în toate cuiburile şi un om se ivi de după un gard; dar ce om! o matahală naltă, groasă, spătoasă, bărboasă, fioroasă!

Acea nălucă, înarmată cu un ciomag cu care ar fi turtit un buhai, îşi scoase căciula dinaintea noastră şi ascultă poruncile călăreţului cu un aer de supunere, aruncând din vreme în vreme o căutătură sălbatică în partea mea.

Ce vorbeau amândoi împreună? Ce puneau ei la cale pentru mine? Nu ştiu; dar căutăturile posomorâte ale străjerului deşteptară în inima mea oarecare simţiri de îndoială şi mă siliră a băga mâna în buzunarul cu pistoalele.

Peste câteva minute, călăreţul îmi zise: ,,Domnule, altă casă neocupată nu se află acum aici decât bordeiul acestui străjer; mergi cu dânsul şi noapte bună". După aceste, el se închină zâmbind, repezi calul în galop şi se depărtă în câmpii, fără a-mi da măcar vreme de a-i mulţumi.

Iată-mă-s de a doua oară într-o poziţie destul de critică; faţă-n faţă cu un soi de uriaş îngrozitor, care căta la mine, pare că ar fi vroit să mă înghită dintr-o îmbucătură. Dar nu-mi pierdui cumpătul astă dată, căci, făcând două pasuri îndărăt, mă pusei într-o poză teatrală şi-l măsurai cu ochii de câteva ori, vroind a-l face să înţeleagă că nu-mi era frică de dânsul. El, însă, nebăgând în seamă pantomima ce făceam, se porni cu mare linişte către casa lui, zicându-mi ca postaşul: hai, domnule! Hai, domnule! îi răspunsei dârz şi cu un glas pe care căutam a-l face cât se putea mai gros şi mă dusei pe urma lui. Ajunserăm curând la un bordei a cărui descriere nu voi face-o, pentru că, dintâi, mi-ar fi peste putinţă, şi, al doilea, fiindcă pentru d-voastră ea ar fi de prisos. Cât în privirea impresiilor ce-mi făcu acea locuinţă primitivă vi le pot lesne tălmăci, fiindcă şi acum păstrez suvenire proaspete de ele. Şi spre dovadă vă rog, domnilor, să priviţi semnul roş care îmi decorează fruntea.

Această impresie am primit-o când am intrat înlăuntrul casei străjerului. Uşa fiind prea jos şi fruntea mea prea sus, amândouă s-au ciocnit ca două bile pe un biliard, făcând un carambol, care, prin efectul său retrograd, m-a trimis să cad în ogradă, cu zece pasuri în urmă.

Ameţit de această lovire neaşteptată, am intrat şovăind în singura cameră ce alcătuia apartamentul străjerului şi, bâjbâind pin întuneric, m-am aruncat cu desperare pe singurul pat ce-i slujea de mobile; dar îndată am şi răcnit aşa de tare, încât străjerul a alergat lângă mine, speriat şi cu un tăciune aprins în mână...

Îmi sfărâmasem toate ciolanele din trup, căci patul era de lemn, fără aşternut, fără perne, fără nimic!

Străjerul, însă, înţelegând pricina văitărilor mele, începu a râde ca un urs, zicând: nu-i nimic, nu-i nimic, aduse din tindă un ţol şi o cergă, pe care le aşternu pe scândurile patului. Pe urmă ieşi din casă, adăugând iar: ,,Neamţo dracoli!" şi se depărtă în sat. El îşi făcuse datoria de gazdă, îmi dase tot ce avea: casă, pat, aşternut

şi noapte bună! Ce-mi trebuia mai mult?

Această de pe urmă gândire şi mai ales truda ce păţisem toată ziua mă făcură să mă liniştesc peste câteva minute; şi dar, înarmându-mă cu răbdare, stâlcit, flămând, necăjit, îmi aşezai sacul de voiaj drept pernă şi mă culcai încet, ca şi când aş fi fost de sticlă.

Un somn adânc mă şi cuprinse îndată şi mă pref[...]ntr-un butuc pân-a doua zi.

Dimineaţa, pe la opt ceasuri, mă trezii într-un vuiet înfricoşat, într-o harhalaie infernală de sunete, de clopote de cai, de pocnete de bice şi de răcnete de oameni! Ce putea fi acel zgomot!... Casele ardeau? Sau o bandă de sălbatici duşmani daseră năvală în sat?

Jumătate speriat şi buimăcit de somn, ieşii iute afară, cu pistoalele în mâini; dar în loc de cele ce gândeam, văzui, plin de mirare, vro treizeci de trăsuri de toată forma: brişte, braşovence, carete, caleşti, toate înhămate cu câte patru, şase sau opt cai, şi toate îndreptându-se, în fuga mare, către o baltă, ce sticlea departe la razele soarelui.

Acea baltă era izvorul minunilor de care auzisem vorbind la Brăila cu atâta entuziasm! Mă pornii şi eu îndată pe urma trăsurilor, fără a şti lămurit ce făceam, pentru că de când pusesem piciorul pe pământul Valahiei, îmi pierdusem de tot şirul ideilor.

Şi asta nu trebuie să vă mire, domnilor, dacă vă veţi aduce aminte prin câte simţiri deosebite şi împotrivitoare trecusem eu în vreme de câteva ceasuri. Judecaţi chiar singuri.

Intru în Valahia ca într-o ţară pustie, şi deodată aud vorbind de o societate de zece mii de suflete adunate la nişte băi, aproape de Brăila. Această aflare mă sileşte să-mi schimb ideea şi să cred că Valahia ar putea fi o ţară mai civilizată de vreme ce are băi care trag atâta lume la dânsele. Însă căruţa poştei şi întâmplările neplăcute ce întâmpin pe drum şi în satul de la Balta-Albă mă fac a mă întoarce iarăşi la ideea mea cea dintâi şi, în urmare, mă culc cu încredinţarea că mă găsesc într-o ţară sălbatică. Închipuiţivă dar ce revoluţie s-a făcut în creierii mei când a doua zi dimineaţă am văzut o mulţime de caleşti europeneşti pline de figuri europeneşti şi de toalete europeneşti! Nu puteam crede că eram treaz şi mă socoteam a fi faţă la vreo fantasmagorie neprcepută; fantasmagorie cu atât mai curioasă că îmi înfăţişa tot soiul de contraste, precum: baloane de Viena cu înhămături necunoscute pe la noi; pălării de Franţa cu şlice orientale; fracuri cu anterie; toalete pariziene cu costume străine şi originale. Mai adăugaţi la aceste pocnetele şi răcnetele postaşilor, mişcarea a treizeci de trăsuri ce se întreceau pe câmp, mulţimea cailor înhămaţi la dânsele, clopoţeii ce sunau la gâtul lor şi, în sfârşit, efectul noutăţii acestor lucruri în ochii unui străin, ş-aşa vă veţi putea lesne închipui expresia comică a figurii mele în faţa unui spectacol atât de neaşteptat.

Mă pornii, precum v-am spus, pe urma trăsurilor, cu presimţire de a întâlni în drumul meu alte noi minuni; şi, în adevăr, acea presimţire nu mă înşelă; căci lucrurile ce văzui mă aruncară într-o mirare şi mai adâncă!

Pe marginea unei bălţi late zării deodată un soi de târg ce nu era târg, un soi de bâlci ce nu era bâlci; o adunătură extraordinară, o înşirare neregulată de corturi, de căsuţe de scânduri, de vizunii, făcute în rogojini, de braşovence, de cai, de boi, de oameni, care formau de departe una din priveliştile cele mai originale de pe faţa pământului. Lângă o cutie de scânduri, unde bogatul trăgea ciubuc, se clătina de vânt o şatră de ţoluri rupte, în care săracul se pârlea la soare. Aproape de aceasta, se ridica o cuşcă de rogojini lipită de o braşoveancă ce slujea de cameră de culcat. Mai încolo, un car mare, coperit de un lăicer, figura ca un palat cu două rânduri, căci la rândul de sus, adică în car, stau grămădiţi o femeie cu trei copii, iar la rândul de jos, adică sub car, găzduia bărbatul, împreună cu un câine, ş.c.l.

Ce să vă spun, domnilor, în sfârşit? Nu cred să fie alt spectacol în lume care să-mi poată face o impresie mai mare decât aceea ce mi-a pricinuit privirea acelui târg nou, care la cel mai mic vânt era în primejdie de a se preface în ruine. Pe de o parte ticăloşia sa pitorească, pe de altă parte luxul echipajelor ce alergau pe malul bălţii; acel amestec de toate contrastele mă silea să mă cred când într-o insulă din Oceania, când într-o capitală a Europei, şi prin urmare nu ştiam cu siguranţă dacă acele ce vedeam erau un vis al închipuirii mele sau lucruri în fiinţă.

Mă înaintam chiar ca o maşină printre toate acele minuni, oprindu-mă câteodată speriat în faţa unor trupuri de oameni lungite goale pe marginea drumului şi mânjite cu glod din cap pân-în picioare. Mi se părea că acele trupuri, culcate la soare, erau leşuri de morţi, dar mă încredinţai pe urmă că acei nenorociţi erau pătimaşi ce înadins se ungeau cu glodul din balta cea mai vindecătoare.

Balta era plină de scăldători şi vuia de răcnete şi de râsuri.

Toţi, din toate părţile, bărbaţi şi femei, veneau de se aruncau în apă, la un loc, cu o nepăsare vrednică de timpurile cele mai nevinovate ale lumii şi cu o veselie ce mă îndemnă şi pe mine a lua o baie. Intrai deci în baltă şi mă înaintai cale de vro două sute de paşi, călcând printr-un glod negru şi unsuros, în care mă cufundam până în genunchi la fieştecare pas.

Cum mă depărtam de mal, deodată mă trezii între patru femei, care, întocmai ca nişte naiade, erau coperite numai cu vălul cristalin al apei!... E de prisos să adaug că mă depărtai iute de ele, ruşinat şi cerându-le pardon.

,,Maladroit! ziceam în mine, se vede că am intrat tocmai în locul de scăldare hotărât pentru sexul frumos!" Şi apucai în stânga, cu gând de a ieşi din hotarele împărăţiei femeieşti; dar în curând mă găsii iarăşi faţă-n faţă cu vro trei sirene albe şi vesele ce se împroşcau una pe alta cu apă. De iznoavă fugii înapoi ruşinat, de iznoavă cerui pardon şi apucai în dreapta, neştiind încotro mă îndreptam, pentru că răsfrângerea soarelui pe suprafaţa bălţii mă orbise de tot.

Împrejurul meu auzeam fel de fel de glasuri, unele bărbăteşti, altele dulci şi armonioase, care cântau melodii străine pe cuvinte necunoscute mie; şi cu cât păşeam înainte, mă întâlneam cu fiinţe de sexul frumos sau cu fiinţe de sexul nefrumos; şi cu cât făceam acele întâlniri apropiate, rămâneam încredinţat de starea sălbatică a Valahiei, pentru că numai într-o ţară sălbatică puteam vedea acel amestec nevinovat de sexuri.

Dar în vreme ce mă adânceam atât în baltă, cât şi în gânduri, rămasei deodată încremenit pe loc, căci auzii lângă mine o convorbire franceză!

Trei tineri ce zării aproape vorbeau împreună: unul purtând o cealma de glod pe cap, altul având o mască iarăşi de glod pe obraz şi al treilea făcându-şi pe piept o jiletcă tot de glod.

-- Aflat-aţi -- zise unul -- cele de pe urmă minuni ale bălţii?...

O damă de la Moldova, care de doi ani nu se putea sluji nicidecum de mâna sa cea dreaptă, după ce a luat vro treizeci de băi, a făcut astăzi cruce cu însăşi mâna de care pătimea. Asemene, doi surzi au câştigat auzul, şi un fecior al meu, ce era plin de răni peste tot trupul, s-a vindecat de ispravă prin întrebuinţarea glodului acestei bălţi!

-- Nu e de mirare -- răspunse altul -- căci balta în care ne găsim este adevăratul izvor al tămăduirii... Dar nu ştiţi ce întâlnire curioasă am făcut astă-noapte în satul Balta-Albă, după ce m-am despărţit de voi? Cum treceam călare prin sat, aud deodată strigând: arrętez, arrętez! şi zăresc un om alergând în partea mea.

Ce era, un biet străin, un francez, care sosise de un ceas acolo şi care de un ceas se primbla pe uliţe, înconjurat de o claie de câini, căutând un tractir.

La aceste cuvinte ale tânărului, mă apropiai de dânsul, plin de bucurie, şi-i zisei, apucându-l de mână: ,,Eu sunt, domnul meu, acel străin de care ţi-a fost milă astă-noapte şi sunt recunoscător soartei că te întâlnesc de a doua oară pentru ca să-ţi mulţumesc!"

Nu am trebuinţă, domnilor, să vă mai adaug că acei trei tineri mă primiră îndată în societatea lor şi că, prin manierele lor plăcute, mă siliră a mă crede în Valahia iarăşi ca într-o ţară civilizată.

Ieşind din baltă tuspatru, ne duserăm să vizităm cu de-amănuntul curiozităţile aşezate de-a lungul malului şi, în vreme ce treceam pe dinaintea lor, unul din tovarăşi mi le tălmăcea, râzând:

-- Iată, domnule, zicea el, o lume nouă, vrednică de a deştepta închipuirea d-tale de artist. Iată un târg de câteva mii de suflete, un târg ce s-a înfiinţat în câteva zile şi care peste câteva săptămâni se va şterge de pe faţa pământului, întocmai ca Babilona, ca Niniva ş.c.l.; un târg în care nici o taină casnică nu se poate ascunde, din pricina lipsei zidurilor, a uşilor şi a ferestrelor; un târg, în sfârşit, cu totul necunoscut Europei, dar în care civilizaţia ei este reprezentată prin magaziile de scânduri a două marşande de mode! Iată o lume ce în ochii d-tale pare a fi sălbatică, dar care are soiul ei de civilizaţie deosebită. Aici ne găsim în împărăţia contrastelor celor mai originale; aici luxul şi sărăcia, durerea şi veselia, ideile noi şi ideile vechi, costumele Europei şi costumele româneşti, toate sunt unite la un loc, sunt mestecate la un loc şi produc un efect neînchipuit atât ochilor, cât şi minţii; aici...

-- Aici, adăugă altul, privirea se îndestulează, dar stomacul rămâne deşert! Haideţi mai bine aiure să şedem la masă.

Îndată ne şi suirăm într-o droşcă cu şase cai şi în curând ajunserăm în satul Balta-Albă, la o casă ţărănească. Camera în care intrarăm era tot aşa de mică şi de bine mobilată ca aceea a străjerului meu.

-- Domnilor, zise râzând stăpânul vremelnic al acelei case, vă poftesc să fiţi cu cea mai mare luare-aminte în privirea mobilelor şi a oglinzilor ce acoperă pereţii... Cu astă condiţie vă poftesc la masă!

Şi, zicând aceste, el întinse jos la pământ o rogojină, puse în mijloc o măsuţă rotundă cu picioarele scurte, aruncă pe dânsa patru şervete şi patru linguri de lemn şi ne îndemnă pe toţi să ne aşezăm turceşte împrejurul mesei. Pe urmă b[...]n palme şi trei slugi intrară aducând, unul o tabla cu pâine albă, al doilea un castron cu borş, iar al treilea câteva butelci de Bordeaux.

-- Domnilor -- ne zise iar tânărul ce ne ospăta -- fiindcă paharele sunt de prisos în satul acesta, fiecare din noi să se înarmeze cu o butelcă şi să facă cu ea ce va socoti de cuviinţă spre a-şi stinge setea.

Noi urmarăm îndată sfatul acesta şi ne puserăm a mânca din castron, cu o frăţie orientală vrednică de foamea noastră. După borş, feciorii aduseră alte bucate, care îmi plăcură mult, deşi îmi erau cu totul necunoscute.

Nu voi uita niciodată acea masă originală, şi poziţia noastră la pământ, şi veselia ce a domnit între noi până la sfârşit, şi răcnetele ţiganilor lăutari ce cântau la uşă, şi entuziasmul cu care tovarăşii mei au purtat un toast Franţei, şi dansurile naţionale ce au jucat ei, şi dărnicia lor către lăutari, şi luptele în glumă ce s-au iscat între noi după masă şi care au ţinut până la cinci ceasuri.

Înspre seară ne duserăm călări iarăşi pe malul bălţii, cu gând de a face o primblare cu vaporul! Înţelegeţi prea bine, domnilor, că ideea unui vapor pe Balta-Albă era în stare să-mi aducă o mirare nemărginită; dar când zării maşina ce purta un nume atât de falnic, începui a râde ca un nebun. Vaporul Bălţii-Albe era o plută de grinzi, având un cort mare drept coperiş şi două roţi mici de moară aninate pe laturile ei. Acele roţi, care îi meritaseră numele de vapor, erau învârtite în apă de patru oameni şi, prin mişcarea lor, purta încet pluta pomenită pe faţa bălţii.

Ne suirăm pe dânsa vro treizeci de persoane, dame şi cavaleri, precum şi o bandă de lăutari ţigani şi, până la opt ceasuri de seară, făcurăm o primblare sentimentală sub razele lunii ce se ridicase în cer. Damele se cam temeau de furtuni şi alte întâmplări ale navigării, dar cavalerii care stau pe lângă dumnealor le făcură jurământ de a le scoate innot din orice primejdie, şi aşa ne întoarserăm la mal teferi, voioşi şi gata de a merge la balul ce se da în satul Balta-Albă.

Acel bal, care era menit spre a-mi răsturna toate ideile mele asupra stării sălbatice a Valahiei, mă aduse într-o încântare neaşteptată! Peste două sute de persoane adunate într-o sală mare, ce purta nume de Cazino, alcătuiau o societate cu totul europenească atât prin toaletele lor plăcute, cât şi prin ale lor maniere civilizate. Vă las dar să gândiţi, domnilor, ce impresie îmi făcu acea adunare, mie care eram încă asurzit de strigările furioase ale postaşului din Brăila, mie care eram încă stâlcit de patul casei străjerului, mie, în sfârşit, care asistasem la scenele din târgul aşezat pe malul bălţii! Dar, mai cu seamă, când făcui cunoştinţă cu câteva dame românce tinere şi frumoase şi când le auzii pe toate vorbind limba franceză întocmai ca nişte pariziene, credeţimă că mă socotii în palatul încântat al unui vrăjitor.

Ochii damelor atât de fermecători, zâmbetele lor graţioase, glasurile lor dulci, taliile lor bine făcute şi care se mişcau repede în figurile contradansului sau treceau ca fantasme albe în vârtejul valsului; acel amestec de flori, de toalete scumpe, de lumini şi de muzică mă îmbătaseră atât de mult, încât uitasem de tot că mă aflam în fundul Europei, pe marginea Orientului. Şi când se sfârşi balul şi când ieşii din sală şi mă găsii iar[...]ntr-un câmp pustiu, nu mă putui opri de a zice cu cea mai adâncă încredinţare: ,,În adevăr, Valahia este o ţară plină de minuni! una din ţările care sunt descrise în Halima!"

După vro două ceasuri, îmi luai adio de la prietenii mei de baltă şi mă pornii spre Galaţi într-o brişcă jidovească, cu gând de a mă sui în vaporul Ţarigradului. Lăsai satul în urma mea şi mă afundai în câmpii, după ce întâlnii în cale-mi vro două companii de cavaleri şi de dame, ce se primblau cu lăutari pe lună.

Iată, domnilor, istoria voiajului meu la Balta-Albă. În 24 de ceasuri am văzut atâte lucruri nepotrivite, atâtea contraste originale, că nu ştiu nici acum dacă Valahia este o parte a lumii civilizate sau de este o provincie sălbatică! Dumneavoastră, domnilor, care mă încredinţaţi că nu-i nici o deosebire între Valahia şi Moldova, puteţi să-mi tălmăciţi această problemă.

(Calendarul Albinei, 1848)