Valori stilistice/ Expresive ale modurilor verbale
Exprimând atitudinea emiţătorului faţă de acţiunea, procesul sau starea enunţate, modurilor verbale angajează eul rostitor în discursul epic, liric sau dramatic. Resursele de expresivitate artistică ale acestei categorii gramaticale specifice verbului sunt actualizate prin marcarea modului în care emiţătorul (naratorul, eul liric, personajul epic sau dramatic) se raportează la obiectul enunţării, felul în care le percepe şi ipostaza lui - implicată, subiectivă sau nonparticipativă, obiectivă - faţă de evenimentele, situaţiile, ori stările comunicate prin discurs.
| VALORI EXPRESIVE | EXEMPLE |
| MODUL INDICATIV imprimă un caracter obiectiv acţiunilor, proceselor, stărilor pe care le exprimă. ü Ca mod al enunţării unor fapte considerate reale şi a unor stări apreciate ca sigure, indicativul apare în limbajul comun ca un mod neutru din punct de vedere stilistic. ü În textul literar, capacitatea de a exprima certitudinea locutorului (narator, personaje/ eul liric), în raport cu obiectul enunţării, conferă referentului aparenţa unei realităţi validate în universul ficţional. ü Datorită timpurilor - mai multe decât la celelalte moduri - permite instituirea unor raporturi diverse între evenimentele istorisite (cronologie - anterioritate, simultaneitate, ulterioritate - sau acronie), între timpul narat şi timpul narării, între momente evocate şi prezentul liric. ü Valorile expresive ale indicativului sunt diferenţiate în funcţie de forma temporală a verbului, fiecare dintre cele şapte timpuri ale indicativului având propriile valenţe stilistice (prezentul, imperfectul, perfectul simplu, perfectul compus şi mai-mult-ca-perfectul, viitorul simplu şi viitorul anterior). | Exploziile se succed organizat. Unele le aud la câţiva paşi, altele în mine. [...] A fost destul să apară nemţii... focul a două baterii. Şi totuşi acum soarele era sus, prietenii mă aşteptau... (C. Petrescu) M-ai lovit destul pân-acum. [...] Seară de seară, secundă de secundă, de ani şi ani de zile. M-ai fărâmiţat, m-ai jupuit, m-ai distrus. Ai făcut din mine o fantomă, o fantoşă, m-ai umilit. Ăsta-i_per-sonaj? (M. Vişniec) Ţi-e lumea toată acoperământ. O mierlă scoate soarele din apă; facerea lumii poate să înceapă, a înflorit un vişin pe pământ. Nu spune-am fost, nici că voi fi, ci sunt! (H. Bădescu) |
| MODUL IMPERATIV instituie o relaţie de comunicare directă exprimând dorinţa sau voinţa emiţătorului de a determina o acţiune ori de a o împiedica. ü Valoarea stilistică a imperativului rezidă în capacitatea de exprimare a unor atitudini şi trăiri subiective, printr-un dublu sistem de semnale: verbale şi paraverbale (accentele afective, pauzele expresive, intonaţia specifică ordinului, ameninţării, îndemnului, rugăminţii, concesiei, ironiei etc.) ü Ca marcă textuală a stilului direct, imperativul are rol de „teatralizare" şi, în acelaşi timp, rol de dinamizare a discursului personajelor („imperativul dramatic şi narativ"); alături de substantivele/ adjectivele în vocativ reprezintă un indice al oralităţii stilului; în limbajul popular, poate apărea fără referire la o persoană anume=valoare generică; ü Prezenţa imperativului în textul liric semnalizează discursul dialogic sau monologul adresat (care poate lua forma invocaţiei retorice). | — Destul! strigă Lăpuşneanul, nu te mai boci ca o muiere! fii român verde.[...] Haide! luati-l de-l daţi norodului şi-i spuneţi că acest fel plăteşte Alexandru-vodă celor ce pradă ţara. (C. Negruzzi) Stihuri, zburaţi acum din mâna mea Şi şchiopătaţi în aerul cu floare, (T. Arghezi) ... daţi-mi voie: ori să se revizu-i iască, primesc! Dar să nu se ! schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se j schimbe pe ici pe colo... | (I.L. Caragiale) |
| MODUL CONJUNCTIV exprimă potenţialitatea unei acţiune realizabile, posibile, probabile sau atitudinea emiţătorului faţă de acţiunea, starea, trăirea enunţate: incertitudinea, ezitarea, aproximaţia, deliberaţia, dorinţa, protestul, indignarea etc. ü exprimă stări afective (atitudini şi trăiri subiective). ü În discursul naratorului, al personajelor (discurs direct, indirect/ indirect liber), ori al eului liric, conjunctivul poate avea rolul de a institui un nivel al acţiunilor, al trăirilor interioare, al stărilor ipotetice, alternative ori anticipative(=indicativ viitor); ü presupune dependenţa acţiunii enunţate de o altă acţiune sau de o stare, de o dorinţă. ü substituire a imperativului cu rol de accentuare a subiectivităţii; ü în cazul special al verbelor la persoana a III-a a conjunctivului (când poate apărea fără morfemul „să"), rolul stilistic este de completare a paradigmei imperativului - care nu are decât persoana a II-a. ü în textul liric eprezintă, deseori, o marcă textuală a unui plan al imaginarului= trecerea de la dimensiunea reală la cea ideală. | […]şi de lopeţi de bărci, izbit, să mor, (N. Stănescu) Unde să merg de-acum? Pe cine să mai aştept? (I. Pillat) |
| MODUL CONDIŢIONAL – OPTATIV dezvoltă, prin aceeaşi paradigmă verbală, două valori modale: exprimarea unei acţiuni dependente de o condiţie (explicită sau implicită) şi exprimarea unei acţiuni realizabile/irealizabile, prezentate ca opţiune asumată; la timpul perfect acţiunea este ireală. ü exprimarea eventualităţii, a posibilităţii, a unor ipoteze/ scenarii posibile sau imposibile, a unor acţiuni presupuse, realizabile sau nerealizate ü de ambiguitatea conotaţiilor subiective - de la incertitudine la aserţiune fermă, de la dorinţă concretă la aspiraţie vagă etc. ü optativul care preia funcţia indicativului= ca „optativ al modestiei, al politeţii" (D. Irimia), când „nu exprimă nici condiţia, nici dorinţa, ci arată că acţiunea verbului este posibilă, realizabilă" (E. Câmpeanu). ü substituire a modului conjunctiv în enunţuri interogative sau exclamative; = accentuare a unei tonalităţi subiective - uimirea, indignarea sau ameninţarea vehementă specifică blestemului/ imprecaţiei; în asemenea enunţuri, apare frecvent forma inversată=amplifică; ü în textul liric=mai rar, având mai ales rolul de a exprima o situaţie ipotetică, o experienţă lirică imaginată. | De pildă, as fi putut spune nu… (M. Vişniec) N-ai lăuda de n-ai ştii să blestemi, Surâd numai acei care suspină, Azi n-ai iubi de n-ar fi fost să gemi, De n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumină. (Radu Gyr) Din contra, doamnă, aş dori, te-aş ruga să fii bună a-mi acorda o prelungire de termen. (I.L. Caragiale) Usca-s-ar izvoarele toate şi marea, Şi stinge-s-ar soarele ca lumânarea. (T. Arghezi) |
| MODUL INFINITIV este o "formă verbală" „cu trăsături duble, de tip verbal şi nominal", verbele la infinitiv numesc în chip general, abstract acţiunea, procesul sau starea. ü cu valoare sentenţioasă = indice al registrului gnomic, ü valoarea livrescă (obţinută prin substituirea conjunctivului, după o construcţie impersonală sau după verbul „a putea") =specifică registrului stilistic cult; ü conservarea valorii verbale a infinitivului lung=registrul stilistic arhaic sau registrul popular (în care se utilizează şi în formele inversate ale viitorului/ale condiţionalului) ü asocierea valorii imperative - care conferă un ton impersonal=marchează stilul oficial; ü forma de perfect a infinitivului(Foarte rar folosită în limba actuală,) îndeplineşte funcţia stilistică de marcă a narativităţii prin instituirea unei succesiuni temporale. ü Infinitivul lung, chiar dacă este substantivizat în limba română, păstrează urme semantice ale acţiunii, numind rezultatul acesteia; apare frecvent în titlurile poeziilor. | Războiul dădu lui Felix, peste câţiva ani, prilejul de a se afirma încă de tânăr. (G. Călinescu) Căci ei se nasc spre a muri ! Şi mor spre a se naşte (M. Eminescu) Şi-am cântat din coasta mea din vertebra ca o stea, de-a-ncălecare pe-o şa, pe o şa de cal măiastru, foaie verde de albastru. (N. Stănescu) Ştefan-Vodă a început a-i batere până ce i-au trecut de Dunăre. (I. Neculce) Îmi era a scăpare de dânsul. (I. Creangă) |
| MODUL GERUNZIU este singurul mod nepersonal care conservă conţinutul dinamic specific verbului, surprinzând o acţiune în desfăşurare, un proces, o stare durativă; înscrierea acestora într-o temporalitate fără referire la momentul enunţării permite exprimarea oricărei durate - prezente, trecute ori viitoare -, în funcţie de context. ü capacitatea de a crea imagini dinamice; ü determină circumstanţele acţiunii exprimate prin verbul regent sau îi adaugă acestuia o altă acţiune într-un ritm alert; ü antepus regentului, el poate avea o funcţionalitate polivalentă, exprimând, în acelaşi timp temporalitatea şi cauzalitatea=ambiguitate stilistică. ü rolul de a atribui substantivului o însuşire dinamică, având (de cele mai multe ori) funcţia stilistică de epitet; această funcţie este accentuată frecvent prin valoarea adjectivală a gerunziului = rol de semnalizare a registrului stilistic cult; ü la nivel fonetic - prin sonoritatea specifică a terminaţiei care susţine deseori valoarea onomatopeică a verbului; ü la nivelul sintaxei poetice, dacă o suită de gerunzii sunt situate la sfârşitul versurilor, generând monorima (frecventă în poeziile populare); ü structura unui grup verbal (cum este prezumtivul prezent) prin care se accentuează caracterul durativ al acţiunii sau al stării+ se reliefează percepţia subiectivă(= acţiune ipotetică, probabilă, incertă, presupusă, bănuită, dorită). | Dar Moromete parcă nici nu auzea [...], conducând mai de-parte torentele de apă, facându-le loc cu sapa şi continuând liniştit şi neturburat să vorbească... (M. Preda) Ca şi cum ai vedea munţii plângând, ca şi cum ai ceti în deserturi un gând, ca şi cum ai fi mort şi totuşi alergând, ca şi cum ieri ar fi în curând, astfel stau palid şi trist fumegând. (N. Stănescu) Ruxandra ieşi tremurândă şi galbănă şi, răzemându-se de pare-te: „Voi să daţi seamă înaintea lui Dumnezeu”, zise suspinând. (C. Negruzzi) Măicuţă bătrână Cu brâul de lână, Din ochi lăcrimând, Pe câmpi alergând, Pe toţi întrebând Şi la toţi zicând (Mioriţa) Şi poate şi acum a mai fi trăind, dacă n-a fi murit. (I. Creangă) |
| MODUL PARTICIPIU prezintă o acţiunea încheiată sau rezultatul acesteia implicând o valoare temporală trecută, cu efecte care persistă sau au încetat în momentului | enunţării; având un „comportament dublu: verbal şi adjectival" (Dicţionar de ştiinţe ale limbii), participiul cumulează funcţii stilistice specifice celor două clase morfologice. ü conservă particularităţile verbului (ca element formativ pentru diateza pasivă, pentru perfectul conjunctivului, al condiţionalului sau al infinitivului, pentru indicativ - perfectul compus sau viitorul anterior) este actualizată prin tipare sintactice care se abat de la normele limbii standard: inversiuni topice, recurenţă, dislocare sintactică. ü participiul cu valoare adjectivală = figuri semantice (epitet, metaforă, metonimie etc); ü adjectivul participial poate primi determinanţi circumstanţiali specifici verbului sau poate avea grade de comparaţie specifice adjectivelor, ceea ce îi conferă valenţe stilistice multiple. ü Participiul substantivizat (prin articulare), cu formă afirmativă sau negativă, are rol în diversificarea/îmbogăţirea lexicului şi în structurarea unor figuri stilistice specifice substantivului. | Iertat să fie cel ce la mânie ; Mi-a împlântat cuţitul pân-la os, Dar neuitat şi neiertat să fie Cel care-a râs de gându-mi bătăios. (N. Labiş) Casa lui moş Costache era leproasă, înnegrită. Poarta era ţinută cu un lanţ, şi curtea toată năpădită de i scaieţi. (G. Călinescu) Umanitatea înfometată, iradiată, atomizată, e prea ocupată. (M. Ursachi) Confuz, înnebunit, dezagregat, i Stamate abia putu să apară cu i căruciorul prin canal... (Urmuz) Rotit de două ori la mărul-soare, în minutare-aprins - şi încrestat. (I. Barbu) Dacă ochilor tăi le-ar plăcea Nevăzutul şi neştiutul... (T. Arghezi) |
| MODUL SUPIN exprimă în chip general, abstract, acţiunea, procesul sau starea văzute ca potenţialitate; având o formă verbală invariabilă precedată de un morfem-prepoziţie care poate crea legături sintactice atât într-un grup verbal, cât şi într-o structură nominală - supinul are valenţe combinatorii multiple şi implicit, funcţii stilistice diverse. ü supinul care îşi menţine statutul verbal este, mai ales, cea de epitet (al verbului ori al substantivului regent); ü supinul adverbializat îndeplineşte, frecvent, funcţia stilistică de epitet; ü are şi valoare metaforică; ü supinul substantivizat activează, preponderent, funcţia metonimică; ü echivalenţă cu imperativul; ca şi infinitivul, supinul prin care se exprimă o solicitare imperativă, un ordin, un îndemn, conferă enunţului un ton impersonal, devenind un indice textual al stilului oficial, ü în textul literar, poate supramarca inserţiile nonartistice, „decupajele" cu valoare documentară menite să amplifice „efectul de real”. | Iar Manea ofta Şi se apuca Zidul de zidit Visul de-mplinit. (Mănăstirea Argeşului) Aerul miroase a umed, a sfârşit de iarnă (G. Adameşteanu) Era o gospodărie boemă, cu prieteni tineri, cu sărbători mici improvizate, pline de veselie şi de neprevăzut. (C. Petrescu) |
