teatru postbelic
dramă neomodernisţă
dramă-parabolă (teatru alegoric)
Definiţie: Drama este o specie a genului dramatic, în versuri sau în proză, care înfăţişează viaţa reală printr-un conflict complex şi puternic al personajelor individualizate sau tipice, cu sufletul plin de frământări şi stări contradictorii. Acţiunea este încărcată de tensiune şi scene violente, cu întâmplări şi situaţii tragice, în care eroii au un destin nefericit.
"Iona", subintitulată de Marin Sorescu (1936-1996) "tragedie în patru tablouri", a fost publicată în 1968 în revista "Luceafărul" şi face parte, alături de "Paracliserul" şi "Matca", dintr-o trilogie dramatică, intitulată sugestiv "Setea muntelui de sare". Titlul trilogiei este o metaforă care sugerează ideea că setea de adevăr, de cunoaştere şi de comunicare constituie căile de care omul are nevoie pentru a ieşi din absurdul vieţii, din automatismul istovitor al existenţei, iar cele trei drame care o compun sunt meditaţii-parabole, realizate prin ironie. Simbolice pentru titlul volumului din care fac parte, dramele "Iona", "Paracliserul" şi "Matca" sunt parabole pe tema destinului uman, parafrazând trei mituri fundamentale: mitul biblic ("Iona"), mitul meşterului Manole ("Paracliserul") şi mitul potopului ("Matca").
"Iona" foloseşte tehnica monologului dialogat sau solilocviul (monolog rostit în prezenţa sau absenţa altui personaj, de care se face abstracţie), fiind construită prin formula literară a alegoriei, ce pune în valoare numeroase idei privind existenţa şi destinul uman, prin exprimarea propriilor reflecţii, opinii sau concepţii; însuşi autorul precizează în deschiderea piesei această formulă artistică, menţionând: "ca orice om foarte singur, lona vorbeşte tare cu sine însuşi, îşi pune întrebări şi răspunde". într-un interviu privind semnificaţia dramei, Marin Sorescu afirma: "îmi vine pe limbă să spun că Iona sunt eu... Cel care trăieşte în Ţara de Foc este tot Iona, omenirea întreagă este lona, dacă-mi permiti, Iona este omul în condiţia lui umană, în faţa vieţii şi în faţa morţii".
Geneza. Drama "Iona" are la origine cunoscutul mit biblic al lui Iona, fiul lui Amitai. Iona primeşte în taină misiunea de a propovădui cuvântul Domnului în cetatea Ninive, căci păcatele omenirii ajunseseră până la cer. Iona acceptă misiunea, dar după aceea se răzgândeşte şi se ascunde pe o corabie cu care fuge la Tarsis. Dumnezeu îl pedepseşte pentru nesupunere, trimiţând un vânt ceresc care provoacă o furtună pe mare. Corăbierii îşi dau seama că lona este cel care a atras mânia cerească, aşa că îl aruncă în valuri. Din poruncă divină, Iona este înghiţit de un monstru marin şi, după trei zile şi trei nopţi petrecute în burta chitului în pocăinţă, ''Domnul a poruncit peştelui şi peştele a vărsat pe Iona pe uscat". Subiectul acestei fabule biblice se întâlneşte în piesa lui Marin Sorescu numai ca pretext literar, protagonistul deosebindu-se de biblicul Iona prin aceea că acesta din urmă este înghiţit de chit pentru că voia să fugă de o misiune, pe când eroul lui Sorescu nu săvârşise niciun păcat, se află încă de la început "în gura peştelui" şi nici nu are posibilitatea eliberării în fapt. De altfel, drama-parabolă încifrează un sens ascuns, ce conduce spre condiţia tragică a omului modern, marcat de nelinişte, de spaimă, urmărit de o vină pe care " nu şi-o cunoaşte şi nu o va afla niciodată.
Structura textului dramatic
Piesa este alcătuită din patru tablouri, într-o alternare de afară (I şi IV) şi de înăuntru (II şi III). în mod cu totul aparte, relaţiile spaţiale se definesc prin imaginar, marea, plaja.şi burţile peştilor fiind metafore ale existenţei umane, precum şi prin spaţiul închis, psihologic al protagonistului, care îşi pune întrebări şi îşi răspunde. Relaţiile temporale reliefează,în principal, perspectiva discontinuă a timpului psihologic, cel cronologic fiind numai un procedeu artistic de amplificare a stărilor interioare ale protagonistului
Construcţia şi compoziţia subiectului dramatic
Tema ilustrează conflictul interior - strigătul tragic al individului însingurat, care face eforturi disperate de a-şi regăsi identitatea, neputinţa eroului de a înainta pe calea libertăţii şi a asumării propriului destin, raportul dintre individ şi societate, dintre libertate şi necesitate, dintre sens şi nonsens, ca problematică filozofică existenţială.
Titlul ar putea fi interpretat ca fiind format din particula "io" (domnul, stăpânul) şi "na", cu sensul familiar al lui "ia", denumind personajul eponim care apare într-o triplă ipostază: pescar, călător şi auditoriu.
Incipitul piesei îl prezintă pe lona care încearcă, strigându-se, să se regăsească, să se identifice pe sine, cugetând asupra relaţiei dintre viaţă şi moarte.
Marea plină "de nade {...] frumos colorate" reprezintă capcanele sau tentaţiile vieţii, atrăgătoare, fascinante, pericolele acestora asupra existenţei umane. lona îşi asumă, această existenţă, deoarece "noi, peştii, înotăm printre ele (nade), atât de repede, încât părem gălăgioşi". Visul omului este să "înghită" una, pe cea mai mare, dar totul rămâne la nivel de speranţă, pentru că "ni s-a terminat apa".
Finalul tabloului îl prezintă pe lona înghiţit de un peşte uriaş, cu care încearcă să se lupte şi strigă după ajutor - "Eh, de-ar fi măcar ecoul!", sugerând pornirea personajului într-o aventură a cunoaşterii..
Tabloul al II-lea se petrece în "interiorul Peştelui I", în întuneric, ceea ce îl determină pe lona să constate deprimat că "începe să fie târziu nv mine. Uite, s-a făcut întuneric în mâna dreaptă şi-n salcâmul din faţa casei". lona vorbeşte mult, logosul fiind soluţia supravieţuirii, "şi-am lăsat vorbă în amintirea mea" ca "universul întreg să fie dat lumii de pomană ", el având aici ipostaza de călător, explorator pe drumul cunoaşterii.
Monologul dialogat continuă cu puternice accente filozofice, exprimând cele mai variate idei existenţiale, taina morţii -"de ce trebuie să se culce toţi oamenii la sfârşitul vieţii"-, ori cugetări cu nuanţă sentenţioasă "de ce oamenii îşi pierd timpul cu lucruri ce nu le folosesc după moarte? ".
lona doreşte să se simtă liber, "fac ce vreau, vorbesc. Să vedem dacă pot să şi tac. Să-mi ţin gura. Nu mi-e frică". Prin intruziune narativă şi flashback, eroul îşi aminteşte povestea chitului, dar aceasta nu-1 interesează decât în măsura în care ar oferi o soluţie, dacă l-ar învăţa cum să iasă din situaţia limită, reprezentată de "veşnica mistuire" a pântecului de peşte, constatând: "sunt primul pescar pescuit de el".
lona găseşte un cuţit, semn al libertăţii de acţiune şi comentează lipsa de vigilenţă a chitului, apoi recomandă că "ar trebui să se pună un grătar la intrarea în orice suflet", simbolizând ideea că este necesară o selecţie raţională a lucrurilor importante în viaţă.
în finalul tabloului, lona devine visător şi se simte ispitit să construiască "o bancă de lemn în mijlocul mării", pe care să se odihnească "pescăruşii niai laşi" şi vântul. "Construcţia grandioasă", singurul lucru bun pe care l-ar face în viaţa lui, ar fi "această bancă de lemn" având "de jur împrejur marea", comparabilă cu "un lăcaş de stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului".
Tabloul al III-lea se desfăşoară în "interiorul Peştelui II", care înghiţise, la rândul său, Peştele I şi în care se află o "mică moară de vânt", .care poate să se învârtească sau să riu se învârtească, simbol al zădărniciei, al donquijotismului. Ideile asupra cărora meditează lona în acest tablou se referă la viaţă, la condiţia omului în lume, la ciclicitatea existenţială a vieţii cu moartea: "dacă într-adevăr sunt mort şi-acum se pune problema să vin iar pe lume?". Oamenii sunt copleşiţi de greutăţile vieţii şi-şi uită "fraţii", pierd din vedere faptul că sunt semeni şi sunt supuşi aceleiaşi condiţii de muritori, "neglijezi azi, neglijezi mâine, ajungi să nu-ţi mai vezi fratele".
Apar doi figuranţi care "nu scot niciun cuvânt", Pescarul I şi Pescarul II, fiecare cu câte o bârnă în spate, pe care o cară fără oprire, surzi şi muţi (mitul Sisif), simbolizând oamenii ce-şi duc povara dată de destin, dar care nici nu se frământă pentru găsirea unei motivaţii, totul devenind rutină. lona vorbeşte cu ei, dorind să le înţeleagă această condiţie umilă asumată ca 'obligaţie, "aţi făcut vreo înţelegere cât trebuie să rămâneţi mâncaţi?". El devine încrezător, "o scot eu la cap într-un fel şi cu asta, nicio grijă",, apoi scapă cuţitul şi se închipuie o mare şi puternică unghie, "ca de la piciorul lui Dumnezeu", o armă cu care începe să spintece burţile peştilor, despărţind "interiorul peştelui doi de interiorul peştelui trei".
Protagonistul rămâne singur cu propria conştiinţă,' gândind ("stăteam gânduri întregi") şi acţionând solitar în lumea înconjurătoare. Apar în acest tablou motive literare noi, cu o simbolistică bogată: gemenii, prezenţa ochilor care privesc şi cu care dialoghează interiorizat, reflexiv, întors către sine.
lona adresează o scrisoare mamei sale, pentru că "în viaţa lumii" există "o clipă când toţi oamenii se gândesc la mama lor. Chiar şi morţii. Fiica la
Finalul tabloului ilustrează o infinitate' de ochi care-1 privesc, simbolizând nenăscuţii pe care chitul îi purta în pântece: "Cei nenăscuţi, pe care-i purta în pântec [...] şi acum cresc de spaimă. [...] Vin spre mine cu gurile ...scoase din teacă. Mă mănâncă!".
Tabloul allV-lea îl prezintă pe lona în gura "ultimului peşte spintecat", respiră acum alt aer, nu mai vede marea, ci nisipul ca pe "nasturii valurilor". Dornic de comunicare în pustietatea imensă, îşi strigă semenii: "Hei, oameni buni!". Apar cei doi pescari care au în spinare bârnele, iar lona se întreabă de ce întâlneşte mereu "aceeaşi oameni", sugerând limita omenirii captive în lumea îngustată "până într-atâta?". Orizontul lui lona se reduce la o burtă de peşte, după care se zăreşte "alt orizont" care este "o burtă de peşte uriaş", apoi "un şir nesfârşit de burţi. Ca nişte geamuri puse unul lângă altul". Meditând asupra relaţiei dintre om şi Divinitate, lona nu are nicio speranţă de înălţare, dorind doar un sfat de supravieţuire, "noi, oamenii, numai atâta vrem: un exemplu de înviere", după care fiecare se va duce acasă ca "să murim bine, omeneşte", însă "învierea se amână". Drama umană este aceea a vieţii apăsătoare, sufocante, din care nimeni nu poate evada în libertate: "Problema e dacă mai reuşeşti să ieşi din ceva, o dată ce te-ai născut. Doamne, câţi peşti unul într-altul!", simbolizând ideea că în viaţă omul are un şir nesfârşit de necazuri, de neplăceri care uneori se ţin lanţ. Toţi oamenii sunt supuşi aceluiaşi destin de muritor, toate "lucrurile sunt peşti. lona încearcă să-şi "prezică trecutul", amintirile sunt departe, înceţoşate sugerând părinţii, casa copilăriei, şcoala, poveştile şi nu-şi poate identifica propria viaţă, întrebâridu-se ce o fi fost "drăcia" aceea "frumoasă şi minunată şi nenorocită şi caraghioasă, formată de ani, pe care am trăit-o eu?". Şi deodată se regăseşte: "Eu sunt lona". Constată că viaţa de până acum a greşit drumul, "totul e invers", dar nu renunţă: "plec din nou", pe tot parcursul acestui monolog dialogat lona aflându-se şi în ipostaza de auditoriu.
Soluţia de ieşire pe care o găseşte lona este aceea a spintecării propriei burţi care ar semnifica evadarea din propria carceră, din propriul destin, din propria captivitate. Drama se termină cu o replică ce sugerează încrederea pe care i-o dă regăsirea sinelui, cunoaşterea propriilor capacităţi de acţiune, concluzionând că "e greu să fii singur" şi simbolizând un nou început; "Răzbim noi cumva la lumină". Tăierea propriei burţi poate fi un gest reflex sau o sinucidere, o.părăsire voită a lumii înconjurătoare şi o retragere în sine, aceasta fiind unica salvare pe care o găseşte.
Această dramă este o parabolă, deoarece printr-o alegorie, adică un şir de metafore, Sorescu oferă o pildă de viaţă, din care omul simplu să înveţe că totdeauna puterea, energia şi soluţia de a ieşi dintr-o situaţie-limită se află numai în sine, în propria capacitate de supravieţuire.
In concluzie, în parabola "Iona", Marin Sorescu adânceşte multitudinea simbolurilor prin ambiguitate, ironie şi limbaj aluziv, confirmând afirmaţia lui Eugen Simion: "Când un poet scrie teatru, este aproape sigur că piesele lui sunt nişte metafore dezvoltate. Marin Sorescu face excepţie, piesele lui nu intră în categoria incertă a teatrului poetic, deşi, prin tensiunea ideilor şi traducerea unor atitudini umane în simboluri mari, nu sunt lipsite de lirism şi nici de dramatism. Iona , Paracliserul şi Matca sunt opere dramatice în sensul nou, pe care îl dau termenului scriitorii moderni de genul Beckett sau Ionesco: o căutare spirituală".
