ROMANUL MODERN, REALIST-BALZACIAN - "ENIGMA OTILIEI" de George Călinescu
In 1932, George Călinescu (1899- 1965) susţinea necesitatea apariţiei în literatura română a unui roman de atmosferă modernă, deşi respingea teoria sincronizării obligatorii a literaturii cu filozofia şi psihologia epocii, argumentând că literatura trebuie să fie în legătură directă cu "sufletul uman". Prin romanele lui, Călinescu depăşeşte realismul clasic, creează caractere dominate de o singură trăsătură definitorie, realizând tipologii (avarul, arivistul), modernizează tehnica narativă, foloseşte detaliul în descrieri arhitecturale şi în analiza personajelor, înscriindu-se astfel în realismul secolului al XX-Iea, cu trimitere certă către creaţia lui Balzac.
Realismul de tip balzacian este prezent în "Enigma Otiliei" prin tema romanului, care ilustrează viaţa burgheziei bucureştene de la începutul secolului al XX-lea, societate degradată sub puterea mistificatoare a banului, întreaga acţiune a romanului construindu-se în jurul averii lui moş Costache Giurgiuveanu, care concentrează faptele şi reacţiile tuturor celorlalte personaje, interesate mai mult sau mai puţin de moştenire. Tot aici se înscrie şi motivul literar al moştenirii, majoritatea personajelor păzind cu străşnicie integritatea averii lui Costache Giurgiuveanu. Aglae Tulea se opune cu vehemenţă înfierii Otiliei de către Costache, iar când acesta moare, instituie o adevărată pază militară pentru a nu fi înstrăinat nici un obiect din casa fratelui: "... să fiţi cu ochii în patru, să nu ia cineva vreo hârtie, vreun lucru, nici un cap de aţă, aici eu raspund, ca unica rudă mai de aproape". Tema paternităţii, tot de influenta balzaciana, este nucleul epic al romanului, fapt confirmat Călinescu însuşi, care-şi intitulase iniţial romanul "Părinţii Otiliei".
Relaţiile interfamiliale sunt conflictuale şi degradate şi în romanul lui Călinescu. Sentimentele paterne ale lui Costache Giurgiuveanu pentru Otilia sunt învinse de avaritia personajului, el neputând asigura "fe-fe-fetiţei" lui traiul în viitor, tânăra fiind nevoită să se mărite cu Pascalopol. Acesta, la rândul lui, nu-şi defineşte foarte bine sentimentele faţă de Otilia, nu ştie cât o iubeşte ca un tată şi cât ţine la ea ca la o iubită, nu poate distinge "ce e patern şi ce e viril" în relaţia sa cu tânăra Otilia. Relaţia familială a Aglaei cu fratele ei, Costache, se degradează profund din cauza averii acestuia, distrugând orice sentimente fraterne între cei doi. Relaţia familiei Olimpia - Stanică Raţiu se rezumă la discursuri fade despre familie şi societate, tema dizertaţiilor sale fiind paternitatea, o teorie demagogică prin care Stanică stoarce bani de la oricine. Aurica şi-ar dori o familie, dar deoarece concepţia sa este complet falsă, alergând disperată după bărbaţi, nu reuşeşte să-şi întemeieze un cămin. De asemenea, relaţiile din cadrul familiei Tulea sunt total degradate, Aglae stăpâneşte cu autoritate distrugătoare destinele copiilor ei, iar Simion, ca tată şi ca soţ, este total incapabil şi dezinteresat de a fi un "cap de familie". Tipologia personajelor este construită in acelasi spirit realist, de tip balzacian, de catre de Călinescu, prin aceea că fiecare erou al romanului este dominat de o trăsătură de caracter puternică, definindu-1 în esenţa sa morală : Costache Giurgiuveanu este întruchiparea avarului, Stanică Raţiu este tipul parvenitului, al arivistului, descendent al lui Dinu Păturică, iar demagogia lui se înscrie în descendenţa lui Nae Caţavencu; Aglae este "baba absolută fără cusur în rău", Titi - tipul retardatului, Felix este definit de autor ca "martor şi actor", iar Otilia, eternul feminin enigmatic.
Tehnica detaliului este o modalitate epică realista, de tip balzacian, a romancierului, prin care acesta încadrează cu precizie acţiunea în timp şi spaţiu ("într-o seară, de la începutul lui iulie 1909, cu puţin înainte de orele zece, [...] în strada Antim, venind dinspre strada Sfinţii Apostoli..."), descrierea casei lui Costache Giurgiuveanu ("zidăria era crăpată şi scorojită [...] un grilaj înalt şi greoi ruginit şi căzut puţin pe spate...") creează atmosfera în care se vor derula destinele personajelor, dar are şi implicaţii caracterologice pentru proprietar. Conturarea personajelor se bazează, de asemenea pe folosirea detaliului atât pentru descrierea fizionomiei acestora cât şi pentru descrierea coafurii, a îmbrăcămintei, a gesturilor, a timbrului vocii, construind personajul in totalitate, fizic, moral şi în mişcare: "Era un om cam de vreo cincizeci de ani, oarecum voluminos, totuşi evitând impresia de exces, cărnos la faţă şi rumen ca un negustor, însă elegant prin fineţea pielii şi tăietura englezească a mustăţii cărunte. Părul rar dar bine ales într-o cărare care mergea din mijlocul frunţii până la ceafa, lanţul greu de aur cu breloc la vestă, hainele de stofă fină, parfumul discret în care intra şi o nuanţă de tabac, toate acestea reparau cu desăvârşire, în apropiere, neajunsurile vârstei şi ale corpolenţei" (descrierea Iui Pascalopol, prin ochii lui Felix).
Elementele romantice se adaugă celor balzaciene, prin câteva trăsături evidente: folosirea antiteze iîn caracterizarea unor personaje (Felix cu Titi, Otilia cu Aurica, moş Costache cu Pascalopol, se opun prin trăsăturile esenţiale: inteligenţă, ambiţie, frumuseţe, delicateţe, farmec, generozitate, în antiteză cu debilitatea mintală, apatia, urâţenia, acreala, răutatea, invidia, avariţia );
descrierea naturiiBărăganului într-un registru fantastic, descrierea casei vechi, părăginite, cu scări care scârţâie, cu giurgiuvele scorojite amintind de casa lui Dionis din nuvela eminesciană; motivul orfanului , evidenţiat în roman prin Felix şi Otilia, supuşi - din această cauză - răutăţilor înveninate ale clanului Tulea.
Elemente ale clasicismului reies mai ales din: simetria romanului, care începe cu o imagine dezolantă a casei lui Costache Giurgiuveanu şi se termină cu aceeaşi imagine lugubră: "Aici nu stă nimeni"; personajele sunt caractere construite pe o dominantă psihică: Costache Giurgiuveanu - avariţia, Leonida Pascalopol - nobleţea sufletească, Stanică Raţiu - arivismul şi demagogia, Aglae - răutatea şi invidia etc.
Elementele de modernitate sunt: dezvoltarea personajelor inspre noi tipologii (femeia independenta, intelectualul), limitarea omniscientei naratorului prin introducerea personajului-narator, Felix; amestecul genurilor si speciilor in constructia romanului; trasaturile caricaturale, de farsa tragica, date unor personaje; valorificarea grotescului in conturarea personajelor; folosirea unor tehnici literare noi, precum cea a punctelor diferite de vedere, in conturarea Otiliei (relativizarea perspectivei narrative).
Romanul "Enigma Otiliei" de George Călinescu întruneşte aşadar spiritul clasic balzacian, cu elemente de factură romantică şi cu trăsături puternice ale romanului modern, realist şi obiectiv , constituindu-se într-o creaţie fundamentală a literaturii române.
In ce priveste titlul romanului- iniţial, „Părinţii Otiliei” reflecta ideea balzaciană a paternitatii, pt. că fiecare personaj determină cumva soarta orfanei Otilia, ca nişte „părinţi”. Autorul schimbă titlul din motive editoriale şi deplasează accentul de la un aspect realist, tradiţional, la tehnica modernă a reflectării poliedrice, prin care este realizat personajul titular. O „enigmă a Otiliei” se naşte mai ales în mintea lui Felix, care nu poate da explicaţii plauzibile pentru comportamentul fetei, ce rămâne până la sfârşitul romanului o tulburătoare întruchipare a naturii contradictorii a sufletului feminin. Pascalopol , îndrăgostit de Otilia, o admiră şi o înţelege, dar nici el nu poate descifra în profunzime reacţiile şi gândurile fetei, confirmându-i lui Felix în finalul romanului „A fost o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o enigmă.”
Structura romanului: contine 20 de capitole si este construit pe mai multe planuri narative care urmăresc destinele unor personaje, prin acumularea detaliilor: destinul Otiliei, al lui Felix, al membrilor clanului Tulea pt. obţinerea moştenirii lui mos Costache Giurgiuveanu şi înlăturarea Otiliei Mărculescu. Al doilea plan prezintă destinul tânărului Felix Sima care, rămas orfan, vine la Bucuresti pt. a studia medicina, locuieşte la tutorele lui, mos Costache, şi trăieşte iubirea adolescentină pt. Otilia. Autorul acordă atentie şi planurilor secundare, pt. susţinerea imaginii ample a societăţii citadine. Succesiunea secvenţelor narative este redată prin înlănţuire (respectarea cronologiei faptelor), completată prin inserţia unor micronaraţiuni în structura romanului. Unele secvenţe narative se realizează scenic (de ex.cap. I şi 18) prin dispunerea personajelor, prin spontaneitatea dialogului, prin notarea gesturilor şi vestimentaţiei ca în didascalii. Dialogul conferă veridicitate şi concentrare epică. În proza realistă, descrierea spaţiilor (strada, arhitectura, decorul interior) şi a vestimentaţiei susţine impresia de univers autentic , iar prin observaţie şi notarea detaliului semnificativ devine mijloc de caracterizare indirectă, pt. conturarea caracterelor. Imaginea Bărăganului este redată într-o descriere de tip romantic: proiecţia realităţii în plan fantastic.
Incipitul romanului realist fixează veridic cadrul temporal („într-o seară de la începutul lui iulie 1909”) şi spaţial (descrierea strazii Antim, a arhitecturii casei lui moş Costache, a interioarelor), prezintă principalele personaje, sugerează conflictul şi trasează principalele planuri epice. Finalul este închis prin rezolvarea conflictului şi este urmat de un epilog. Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea străzii şi a casei lui moş Costache, din perspectiva lui Felix, intrusul/ străinul, din familia Giurgiuveanu, în momente diferite ale existenţei sale (adolescenţă şi aproximativ 10 ani mai târziu: „după război”).
Acţiunea debuteaza cu venirea tânărului Felix, orfan, la Bucuresti, în casa unchiului şi tutorelui său legal, pt. a urma Facultateade Medicină. Costache Giurgiuveanu este un rentier avar , care o creşte în casa lui pe Otilia Mărculescu, fiica sa vitregă, cu intenţia de a o înfia. Aglae o consideră un pericol pt. moştenitorii fratelui ei. Expoziţiunea contine, în metoda realist-balzaciană, situarea exactă a acţiunii în timp şi în spaţiu, veridicitatea susţinută prin detaliile topografice, descrierea străzii în manieră realistă, fineţea observaţiei şi notarea detaliului semnificativ. Caracteristicile arhitectonice ale străzii şi ale casei lui moş Costache sunt surprinse de „ochiul unui estet”, din perspectiva naratorului specializat, deşi observaţia îi este atribuită personajului intrus, care caută o anumită casă. Familiarizarea cu mediul, prin procedeul restrângerii treptate a cadrului, de la stradă la casă, la interioare, la fizionomia şi la gesturile locatarilor (tehnica focalizării) este o modalitate de pătrundere a psihologiei personajelor din acest spaţiu, prin reconstituirea atmosferei. Pentru Balzac, o casă este un document social şi moral. Strada şi casa lui moş Costache sugerează, prin detaliile surprinse, contrastul dintre pretenţia de confort şi bun gust a unor locatari bogaţi, burghezi îmbogaţiţi cândva, şi realitate: inculţi (aspectul de kitsch, amestecul de stiluri arhitectonice incompatibile), zgârciţi (case mici cu ornamente din materiale ieftine), snobi (imitarea arhitecturii clasice), delăsători (urme vizibile ale umezelii, impresia de paragină). Arhitectura reflecta imaginea unei lumi în declin, care a avut cândva energia necesară pt. a dobândi avere, dar nu şi fondul cultural. Intrat în locuinţă, Felix îl cunoaşte pe unchiul său, un omuleţ straniu care îi răspunde bâlbâit „nu-nu stă nimeni aici, nu cunosc”, pe verişoara Otilia şi asistă la o scenă de familie: jocul de table. Naratorul îi atribuie lui Felix observarea obiectivă a personajelor prezente. Sunt realizate portretele fizice ale personajelor, cu detalii vestimentare şi fiziologice care sugerează în manieră clasică, trăsăturile de caracter şi este prezentată în mod direct, starea civilă, statutul în familie, elemente de biografie. Toate aceste aspecte configurează atmosfera neprimitoare, imaginea mediului în care pătrunde tânărul şi prefigurează cele două planuri narative şi conflictul. Replicile Aglaei anticipează conflictul succesoral, iar atitudinea protectoare a Otiliei motivează ataşamentul lui Felix.
Intriga se dezvăluie pe 2 planuri care se întrepătrund: istoria moştenirii lui Costache Giurgiuveanu si destinul tânărului Felix Sima
1. Competiţia pt. moştenirea bătrânului avar devine un prilej pt. observarea efectelor, în plan moral, ale obsesiei banului. Bătrânul avar, proprietar de imobile, restaurante, acţiuni, nutreşte iluzia longevităţii şi nu pune în practică nici un proiect privitor la asigurarea viitorului Otiliei, pt. a nu cheltui. Clanul Tulea urmăreşte succesiunea totală a averii lui, plan periclitat ipotetic de înfierea Otiliei. Deşi are o afecţiune sinceră pt. fată, bătrânul amână înfierea ei, de dragul banilor şi din teama de Aglae. Iniţial într-un plan secundar, Stanica Ratiu urmăreşte să parvină, vizează averea clanului Tulea, dar smulge in final banii lui moş Costache. Pretutindeni prezent, divers informat, amestecându-se oriunde crede că poate obţine ceva bani sau poate da lovitura vieţii lui, personajul susţine în fond intriga romanului, până la rezolvarea în deznodământ: Olimpia e părăsită de Stănică, Aurica nu-şi poate face o situaţie, Felix o pierde pe Otilia.
Alături de avariţie, lăcomie, şi parvenitism, aspecte sociale supuse observaţiei şi criticii în romanul realist, sunt înfăţişate aspecte ale familiei burgheze: relaţia dintre părinţi şi copii, dintre soţi, căsătoria, orfanul. Căsătoria face parte dintre preocupările unor personaje: Aurica, fata bătrână are obsesia căsătoriei; Titi se tulbură erotic şi trăieşte o scurtă experienţă matrimonială; Pascalopol doreşte să aibă o familie şi se casătoreste cu Otilia; Stănică se însoară cu Olimpia pt. zestrea niciodată primită; Felix se va căsători, ratând prima iubire, după ce îşi va face o carieră. Banul perverteşte relaţia dintre soţi. Stănică se însoară pt. a-şi face o situaţie materială, dar nu-şi asumă rolul de soţ sau de tată. În clanul Tulea rolurile sunt inversate: Aglae conduce autoritar, Simion brodează, iar mai târziu este abandonat în ospiciu. Motivul paternităţii este înfăţişat diferenţiat- orfanii au 2 protectori:pe mos Costache şi pe Pascalopol. Primul este zgârcit, dar îşi iubeşte sincer fiica, deşi n-o adoptă legal, în timp ce Aglae, adevăratul avar al romanului striveşte personalitatea copiilor săi.
2. Planul formării tânărului Felix, student la medicină, urmăreşte experienţele trăite în casa unchiului său, în special iubirea adolescentină pt. Otilia. Este gelos pe Pascalopol, dar nu ia nicio decizie, fiindcă primează dorinţa de a-şi face o carieră. Otilia. îl iubeşte pe Felix, dar după moartea lui moş Costache îi lasă tânărului libertatea de a-şi împlini visul şi se căsătoreşte cu Pascalopol, bărbat matur, care îi poate oferi înţelegere şi protecţie. În epilog, aflăm că Pascalopol i-a redat cu generozitate libertatea de a-şi trăi tinereţea, iar Otilia a devenit soţia unui conte exotic; ea rămâne pt. Felix o imagine a eternului feminin, iar pt. Pascalopol o enigmă. Conflictul romanului se bazează pe relaţiile dintre 2 familii înrudite, care sugerează universul social prin tipurile umane realizate. O familie este a lui Costache Giurgiuveanu, posesorul averii, şi Otilia Mărculescu, adolescentă orfană, fiica celei de-a doua soţii decedate. Aici pătrunde Felix Sima, fiul surorii bătrânului, care vine la Bucuresti. pt. a studia medicina. Un alt intrus este Leonida Pascalopol, prieten al bătrânului, pe care îl aduce în familia Giurgiuveanu afecţiunea pt. Otilia, pe care o cunoaşte de mică. A doua familie, vecină şi înrudită, care aspiră la moştenirea averii bătrânului, este familia surorii lui, Aglae. Clanul Tulea este alcătuit din soţul Simion Tulea, cei 3 copii ai lor: Olimpia, Aurica şi Titi. În această familie pătrunde Stanica Ratiu pt. a obţine zestrea ca soţ al Olimpei. Istoria moştenirii include 2 conflicte succesorale: primul este iscat în jurul averii lui moş Costache (adversitatea manifestată de Aglae împotriva orfanei Otilia), al doilea destramă familia Tulea (interesul lui Stanica pt. averea bătrânului). Conflictul erotic priveşte rivalitatea adolescentului Felix şi a maturului Pascalopol pt. mâna Otiliei. Pornind de la teza ca „obiectul romanului este omul ca fiinţă morală”, George Calinescu distinge 2 feluri de indivizi, în funcţie de capacitatea de adaptare la lume: cei care se adaptează moral (au o concepţie morală asupra vieţii, sunt capabili de motivaţia actelor proprii: Pascalopol şi Felix) şi cei care se adaptează automatic/ instinctual (organizaţi aproape schematic şi ilustrând câte un chip uman: cocheta, fata bătrână, avarul, „baba absolută”, dementul senil). În general caracterizarea personajelor este ca în romanul realist – balzacian. Prin tehnica focalizării, caracterul personajelor se dezvăluie progresiv, pornind de la datele exterioare ale existenţei lor: prezentarea mediului, descrierea locuinţei, a camerei, a fizionomiei, a gesturilor şi a obişnuinţelor. În mod direct, naratorul dă lămuriri despre gradele de rudenie, starea civilă, biografia personajelor reunite la începutul romanului, la jocul de table. Caracterele dezvăluite iniţial nu evoluează pe parcursul romanului, dar trăsăturile se îngroaşă prin acumularea detaliilor în caracterizarea indirectă (prin fapte, gesturi, replici, vestimentaţie, relaţii între personaje). Excepţie face portretul Otiliei, realizat prin tehnici moderne: comportamentismul şi reflectarea poliedrică. Până în capitolul al 16-lea, Otilia este prezentată exclusiv prin comportamentism (fapte, gesturi, replici), fără a-i cunoaşte gândurile din perspectiva unică a naratorului, cu excepţia celor mărturisite chiar de personaj. Această tehnică este dublată, pe acelaşi spaţiu narativ, de reflectarea poliedrică a personalităţii Otiliei în conştiinţa celorlalte personaje, ceea ce conferă ambiguitate personajului, iar în plan simbolic sugerează enigma, misterul feminităţii. Relativizarea imaginii prin reflectarea în mai multe oglinzi alcătuieşte un portret complex şi contradictoriu: „fe-fetiţa” cuminte şi iubitoare pt. moş Costache, fata exuberantă, „admirabilă, superioară” pt. Felix, femeia capricioasă, „cu un temperament de artistă” pt. Pascalopol, „o dezmăţată, o stricată” pt. Aglae, „o fată deşteaptă”, cu spirit practic, pt. Stanica Ratiu, o rivală în căsătorie pt. Aurica.
Deşi adoptă un ton obiectiv, naratorul se ascunde în spatele măştilor sale, care sunt personajele, fapt dovedit de limbajul uniformizat.
Amestecul de stiluri (juridic şi colocvial) în discursul casnic al lui St.R. are efect comic şi transformă personajul într-un Caţavencu al ideii de paternitate. Se utilizează fraza amplă. Se observă preferinţa în descrieri pt. grupul nominal şi pt. epitetul neologic (faţa juvenilă, aspect bizar). Descrierea se realizează prin aglomerarea detaliilor (principiul enumerativ) sau prin hiperbolizare (imaginea romantică a Bărăganului). Precizia notaţiei are uneori rolul didascaliilor şi susţine împreună cu dialogul sau monologul (discursul) caracterul scenic al secvenţelor.
PERSONAJELE
Otilia Mărculescu este "eroina mea lirică", proiecţia autorului în afară, "tipizarea mea în ipostază feminină" (G.Călinescu). Este cel mai modern personaj al romanului, atât prin tehnicile de realizare, cât şi prin problematica sa existenţială, reprezentând tipul feminităţii.
Otilia, o tânără de optsprezece ani, este fiica celei de a doua soţii a lui Costache Giurgiuveanu, femeie frumoasă şi bogată, care murise "de supărare" şi-i lăsase lui toată averea, laolaltă cu îndatorirea creşterii Otiliei, rămasă de mică fără mamă. Costache o creşte ca pe fiica lui, dar avariţia îl împiedică s-o înfieze oficial sau să-i asigure, în mod concret, un viitor.
Fascinantă şi imprevizibilă, Otilia se diferenţiază de celelalte personaje feminine din literatura română - de Saşa Comăneşteanu din "Viaţa la ţară " de Duiliu Zamfirescu şi de Olguţa din "La Medeleni" de Ionel Teodoreanu - prin aceea că ea se află permanent într-un proces dinamic, în continuă devenire.
Portretul fizic, relatat direct, prin ochii lui Felix, sugerează, indirect, trăsăturile sale morale de delicateţe, tinereţe, farmec, cochetărie, distincţie, inocenţă şi maturitate: "... un cap prelung şi tânăr de fată, încărcat de bucle, căzând până la umeri. Fata, subţirică, îmbrăcată intr-o rochie foarte largă pe poale, dar strânsă tare la mijloc şi cu o mare coleretă de dantelă pe umeri, îi întinse cu francheţe un braţ gol şi delicat...".
Definită indirect, de fapte, acţiuni, gesturi, vorbe şi gânduri, Otilia este un personaj complex, cu un comportament derutant, fiind capabilă de emoţii puternice, apoi trecând brusc de la o stare la alta, imprăştiată şi visătoare uneori, dovedind alteori, în mod surprinzător, luciditate şi tact. Este un amestec ciudat de atitudine copilăroasă si matură în acelaşi timp: aleargă desculţă prin iarba din curte, se urcă pe stogurile de fân în Bărăgan, stă ca un copil pe genunchii lui Pascalopol, dar este profund lucidă şi matură atunci când îi explică lui Felix motivele pentru care ei doi nu se pot căsători, dovedind o autocunoaştere desăvârşită a propriei firi: "Eu am un temperament nefericit: mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată".
Descrierea detaliată a camerei sale sugerează, indirect, firea enigmatică a Otiliei: "o masă de toaletă cu trei oglinzi mobile şi cu multe sertare, [...] un scaun rotativ pentru pian", ar putea simboliza firea ei imprevizibilă (motivul oglinzilor). Dezordinea tinerească a lucrurilor aruncate amestecat peste tot (rochii, pălării, pantofi, jurnale de modă franţuzeşti, cărţi, note muzicale, păpuşi) trimit către exuberanţa juvenilă, către un univers spiritual al "ascunzişului feminin", cum spune naratorul.
Finalul romanului este deschis în privinţa destinului Otiliei, modernismul personajului constând şi în faptul că nimeni nu poate dezlega misterul ce se ţesuse în jurul ei, Pascalopol însuşi conchizând că, după atâţia ani, pentru el Otilia rămăsese "o enigmă". Fotografia pe care o priveşte Felix dezvăluie o "femeie frumoasă, cu linii fine, dar nu era Otilia, nu era fata nebunatică", ci avea un aer de platitudine feminină, care nu mai semăna cu imaginea din conştiinţa lui.
Este cel mai controversat personajal romanului, apărând în opinia celorlalte personajeîn mod diferit, stârnind contradicţii surprinzătoare: Moş Costache o iubeşte pe "Otilica", "pe fe-fetiţa mea", el fiind "papa" care primeşte de la ea un strop de tinereţe, lumină şi vioiciune. Raţionalul Felix vede în Otilia "o fată admirabilă, superioară, pe care n-o înţeleg". Pascalopol o priveşte pe Otilia ca pe femeia în devenire, are răbdare cu ea, dar nu distinge "ce e patern şi ce e viril" în dragostea lui pentru tânăra, pe care o consideră "o artistă" şi care îl încântă şi îl emoţionează, "e ca o rândunică". Pentru Stanică Raţiu, Otilia este o femeie cu "spirit practic", care ştie ce vrea şi cum să se descurce în viaţă: "deşteaptă fată!". Aglae o consideră "o zănatică", "o dezmăţată", "o stricată", care suceşte capul băieţilor de familie, deoarece chiar şi pe Titi reuşise să-1 cucerească, iar Aurica o urăşte şi o invidiază pentru că are succes la bărbaţi.
Otilia trăieşte drama singurătăţii, a viitorului ei ambiguu, departe de mult visata fericire, deoarece - se destăinuie ea lui Felix - o femeie se bucură de viaţă adevărată doar câţiva ani: "Cât crezi tu că mai am de trăit, în înţelesul adevărat al cuvântului? Cinci, şase ani!" Otilia întruchipează, aşadar, eternul feminin plin de mister, tainic şi cuceritor, care fascineaza prin amestecul de sensibilitate candidă şi profundă maturitate.
