Alexandru Lapusneanul
de Costache Negruzzi
Alexandru Lăpuşneanul de C. Negruzzi este prima nuvelă istorică din literatura română, o capodoperă a speciei şi un model pentru autorii care au cultivat-o ulterior (de exemplu: Al. Odobescu).
Publicată în perioada paşoptistă, în primul număr al Daciei literare (1840), nuvela ilustrează două dintre cele patru idei formulate de Mihail Kogălniceanu, conducătorul revistei, în articolul-program intitulat Introducţie, care constituie şi manifestul literar al romantismului românesc: promovarea unei literaturi originale si inspiraţia din istoria naţională.Ulterior, Alexandru Lăpuşneanul a fost inclusă în ciclul Fragmente istorice, din volumul alcătuit chiar de autor în 1857, Păcatele tinereţilor, alături de alte texte narative de inspiraţie istorică: Aprodul Purice, Sobieski şi romanii, Regele Poloniei şi domnul Moldovei.
Aceasta opera literară este o nuvelă istorică de factură romantică.Ca nuvelă , este o specie epică în proză, cu o construcţie riguroasă, având un fir narativ central. Se observă concizia intrigii, tendinţa de obiectivare a perspectivei narative şi aparenţa verosimilităţii faptelor prezentate. Personajele sunt relativ puţine, caracterizate succint şi gravitează în jurul personajului principal.Este o nuvelă istorică pentru că este inspirată din trecutul istoric: tema, subiectul, personajele şi culoarea epocii (mentalităţi, comportamente, relaţii sociale, obiceiuri, vestimentaţie, limbaj).
In ce priveste sursele de inspiratie ale operei,scriitorul declară ca izvor al nuvelei Letopiseţul Ţării Moldovei de Miron Costin, de unde într-adevăr prelucrează, pentru episodul omorârii lui Motoc din nuvelă, scena uciderii lui Batiste Veveli în timpul domniei lui Alexandru Iliaş. În schimb, imaginea personalităţii domnitorului Alexandru Lăpuşneanul este conturată din Letopiseţul Ţării Moldovei de Grigore Ureche. Tot din cronica lui Ureche Negruzzi preia scene, fapte şi replici (de exemplu: motoul capitolului I şi al IV-lea), dar se distanţează de realitatea istorică prin apelul la ficţiune şi prin viziunea romantică asupra istoriei, influenţată de ideologia paşoptistă. Concepţia autorului nu este subordonată concepţiei cronicarilor asupra istoriei. Dintre principalele evenimente consemnate de cronicar, autorul preia următoarele: împrejurările venirii lui Lăpuşneanul la a doua domnie, solia boierilor trimisă de Tomşa pentru a-i împiedica întoarcerea, uciderea celor 47 de boieri la curte, arderea cetăţilor Moldovei, boala, călugărirea şi moartea prin otrăvire a domnitorului. Negruzzi comprimă, omite sau modifică unele fapte istorice (de exemplu: decapitarea lui Motoc la Liov). Scriitorul transformă evenimentele menţionate de cronicar în scene ample/ episoade (de exemplu: uciderea boierilor), cărora le conferă o desfăşurare narativă impusă de evoluţia conflictului.Transfigurarea artistică a faptelor istorice este motivată estetic: gradarea tensiunii narative, reliefarea caracterelor personajelor în relaţie cu spectaculosul acţiunii, mesajul textului narativ. „Negruzzi a înţeles spiritul cronicii române şi a pus bazele unui romantism pozitiv, scutit de naive idealităţi"(George Călinescu, Istoria literaturii romane de la origini până în prezent).
Autorul modifică realitatea istorică, dar acţiunea nuvelei se păstrează în limitele verosimilului.
În mod eronat, cititorii pot suprapune/ confunda persoana/ personalitatea istorică şi personajul literar. Personajul ilustrează un tip uman, iar existenţa sa se datorează unei elaborări în conformitate cu viziunea autorului şi cu ideologia paşoptistă, spre deosebire de persoana/ personalitatea istorică a cărei existenţă este consemnată în cronici sau în lucrări ştiinţifice. De pildă, ca persoane, vornicul Motoc, postelnicul Veveriţă şi spătarul Spancioc fugiseră la Liov, în Polonia, şi nu mai trăiau în a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanul; ca personaje, ele sunt prezente pentru a ilustra tipuri umane (boierul trădător şi linguşitor, boierii „cu iubire de moşie"), iar autorul le atribuie alte destine şi profiluri psihologice.
Nuvela are ca temă evocarea artistică a unei perioade zbuciumate din istoria Moldovei, la mijlocul secolului al XVI-lea; cea de-a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanul (1564-1569), lupta pentru impunerea autorităţii domneşti şi consecinţele deţinerii puterii de un domnitor crud, tiran.
Naratorul este omniscient, sobru, detaşat, predominant obiectiv, dar subiectivează uşor naraţiunea prin epitetele de caracterizare (de exemplu: „tiran", „curtezan", „mişelul boier", „deşănţată cuvântare"). Naraţiunea (la persoana a IlI -a) este cu focalizare zero, viziunea „dindărăt".
Naraţiunea se desfăşoară linear, cronologic, prin înlănţuirea secvenţelor narative şi a episoadelor. Respectând criteriul succesiunii temporale, procedeul face ca ritmul naraţiunii să devină alert. Caracterul dramatic al textului este dat si de rolul capitolelor în ansamblul textului (asemenea actelor dintr-o piesa de teatru), de realizarea scenică a secvenţelor narative, de utilizarea predominantă a dialogului şi de minima intervenţie a naratorului prin consideraţii personale.
Pauza descriptivă este o descriere statică inclusă în naraţiune, având ca efect crearea suspansului printr-un moment de aşteptare. Este cazul portretului fizic al doamnei Ruxanda, realizat înaintea discuţiei cu domnitorul (în capitolul al II-lea). Alte funcţii ale descrierii sunt: funcţia anticipativă a descrierii vestimentaţiei domnitorului şi funcţia simbolică, realizată prin descrierea romantică a cetăţii Hotinului: „Cetatea era mută şi pustie ca un mormânt de urieş. Nu se auzea decât murmura valurilor Nistrului, ce izbea regulat stăncoasele ei coaste, sure şi goale, şi strigătul monoton a ostaşilor de strajă, carii întru lumina crepusculului se zăreau răzămaţi pe lungile lor lance."
Incipitul şi finalul se remarcă prin sobrietate, iar stilul lapidar se aseamănă cu cel cronicăresc.
Paragraful iniţial rezumă evenimentele care motivează revenirea la tron a lui Lăpuşneanul şi atitudinea lui vindicativă. Sunt frecvent utilizate substantivele proprii, nume de domnitori, oraşe, ţări, prin care este evocat contextul istoric şi politic: „se înturna acum să izgonească pre răpitorul Tomşa şi să-şi ia scaunul, pre care nu l-ar fi perdut, de n-ar fi fost vândut de boieri".
Frazele finale consemnează sfârşitul tiranului în mod concis, lapidar şi obiectiv, amintind de stilul cronicarului, iar menţionarea portretului votiv susţine verosimilitatea: „Acest fel fu sfârşitul lui Alexandru Lăpuşneanul, care lăsă o pată de sănge în istoria Moldaviei. La monastirea Slatina, zidită de el, unde e îngropat, se vede şi astăzi portretul lui şi al Familiei sale".
Echilibrul compoziţional este realizat prin segmentarea textului narativ în cele patru capitole, care fixează momentele subiectului. Capitolele poartă câte un moto semnificativ, care le rezumă şi care constituie replici rostite de anumite personaje: capitolul I - „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu..." (răspunsul dat de Lăpuşneanu soliei de boieri care îi ceruse să se întoarcă de unde a venit pentru că „norodul" nu îl vrea); capitolul al II-lea - „Ai să dai samă, Doamnă.!" (avertismentul pe care văduva unui boier decapitat îl adresează doamnei Ruxanda, pentru că nu ia atitudine faţă de crimele soţului său); capitolul al III-lea - „Capul lui Motoc vrem..." (cererea vindicativă a norodului care găseşte în Motoc un vinovat pentru toate nemulţumirile); capitolul al IV-lea - „De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu..." (ameninţarea rostită de Lăpuşneanu care, bolnav, fusese călugărit potrivit obiceiului, dar pierduse astfel puterea domnească).
Capitolul I cuprinde expoziţiunea (întoarcerea lui Alexandru Lăpuşneanu la tronul Moldovei, în 1564, în fruntea unei armate turceşti şi întâlnirea cu solia formată din cei patru boieri trimişi de Tomşa: Veveriţă, Motoc, Spancioc, Stroici) şi intriga (hotărârea domnitorului de a-şi relua tronul şi dorinţa sa de răzbunare faţă de boierii trădători).
Capitolul al II-lea corespunde, ca moment al subiectului, desfăşurării acţiunii şi cuprinde o serie de evenimente declanşate la reluarea tronului de către Alexandru Lăpuşneanul: fuga lui Tomşa în Muntenia, incendierea cetăţilor, desfiinţarea armatei pământene, confiscarea averilor boiereşti, uciderea unor boieri, intervenţia doamnei Ruxanda pe lângă domnitor pentru a înceta cu omorurile şi promisiunea pe care acesta i-o face.
Capitolul al III-lea conţine mai multe scene: participarea şi discursul domitorului la slujba duminicală de la mitropolie, ospăţul de la palat şi uciderea celor 47 de boieri, omorârea lui Motoc de mulţimea revoltată şi „leacul de frică" pentru doamna Ruxanda. Capitolul cuprinde punctul culminant.
În capitolul al IV-lea, este înfăţişat deznodământul, moartea tiranului prin otrăvire. După patru ani de la cumplitele evenimente, Lăpuşneanul se retrage în cetatea Hotinului. Bolnav de friguri, domnitorul este călugărit, după obiceiul vremii. Deoarece când îşi revine ameninţă să-i ucidă pe toţi (inclusiv pe propriul fiu, urmaşul la tron), doamna Ruxanda acceptă sfatul boierilor de a-1 otrăvi. Cruzimea actelor sale este motivată psihologic prin dorinţa de răzbunare pentru trădarea boierilor în prima domnie.
Conflictul nuvelei este complex şi pune în lumină personalitatea puternică a personajului principal.
Conflictul exterior, principal este de ordin social: lupta pentru putere între domnitor şi boieri. Impunerea autorităţii centrale/ domneşti în faţa oligarhiei boiereşti a constituit în secolul al XVI-lea o necesitate. Dar intenţia, bună în aparenţă, este dublată de setea de răzbunare a domnitorului (sursa conflictului interior) care îşi schimbă comportamentul în a doua domnie şi devine un tiran.
Conflictul secundar, între domnitor şi Motoc (boierul care îl trădase), este anunţat în primul capitol şi încheiat în capitolul al III-lea.
Timpul şi spaţiul acţiunii sunt precizate şi conferă verosimilitate naraţiunii: întoarcerea lui Lăpuşneanu, la a doua sa domnie. In primele trei capitole, evenimentele se desfăşoară îndată după revenirea la tron, iar în ultimul capitol se trece, prin rezumare, patru ani mai târziu, la secvenţa morţii domnitorului.
În desfăşurarea narativă, Alexandru Lăpuşneanu este principalul element constitutiv, celelalte personaje gravitând în jurul personalităţii sale.
Alexandru Lăpuşneanu este personajul principal al nuvelei, personaj romantic, excepţional, care acţionează în situaţii excepţionale (de exemplu: scena uciderii boierilor, a pedepsirii lui Motoc, scena morţii domnitorului otrăvit). Întruchipează tipul domnitorului tiran şi crud. El este construit din contraste şi are o psihologie complexă, calităţi şi defecte puternice, „un damnat" romantic (G. Călinescu).
Echilibrul dintre convenţia romantică şi realitatea individului se realizează prin modul de construire a personajului: subordonarea celorlalte însuşiri unei trăsături principale, voinţa de putere, care îi călăuzeşte acţiunile. Crud, hotărât, viclean, disimulat, inteligent, bun cunoscător al psihologiei umane, abil politic, personajul este puternic individualizat şi memorabil. Este caracterizat direct (de către narator, de alte personaje, autocaracterizarea) şi indirect (prin fapte, limbaj, comportament, relaţii cu alte personaje, gesturi, atitudine, vestimentaţie). Forţa excepţională a personajului domină relaţiile cu celelalte personaje, care, în general, sunt manipulate de domnitor.
Având „capacitatea de a ne surprinde, într-un mod convingător", Lăpuşneanul este un personaj „rotund", spre deosebire de celelalte personaje individuale din nuvelă, personaje „plate", „construite în jurul unei singure idei sau calităţi" (E.M. Forster).
Doamna Ruxanda este un personaj secundar, de tip romantic, construit în antiteză cu Lăpuşneanul: blândeţe - cruzime, caracter slab -caracter tare. Ea nu acţionează din voinţă proprie nici când îi cere soţului său să înceteze cu omorurile, nici când îl otrăveşte. Deşi în evul mediu femeia -chiar soţie de domn - nu avea prea multe drepturi, doamna Ruxanda înfăţişează în nuvelă un caracter slab, care pune în lumină, prin contrast, voinţa personajului principal.
Alt personaj secundar, Boierul Motoc reprezintă tipul boierului trădător, viclean, laş, intrigant. Nu urmăreşte decât propriile interese. De aceea îl trădase pe Lăpuşneanu în prima domnie, iar la întoarcerea acestuia, după refuzul de a renunţa la tron, îl linguşeşte „asemenea câinelui care în loc să muşce, linge mâna care-l bate". Este laş în faţa primejdiei, comportându-se grotesc în timp ce încearcă să-1 determine pe domn să nu-1 dea mulţimii.
Personajele episodice Spancioc şi Stroici reprezintă boierimea tânără, „pre buni patrioţi", cu spiritul mai treaz decât al marilor boieri, prevăzători, capabili să anticipeze mişcările adversarului. Ei rostesc replica premonitorie: „Spuneţi celui ce v-au trimis, strigă către ei Spancioc, că ne vom vedea păn-a nu muri!". Sunt personaje cu rol justiţiar. O sfătuiesc pe doamna Ruxanda să-1 otrăvească pe tiran şi asistă cu cruzime la ultimele clipe ale acestuia, adresându-i o altă replică sugestivă: „învaţă a muri, tu care ştiai numai a omorî."
Personajul colectiv, mulţimea revoltată de târgoveţi, apare pentru prima dată în literatura noastră. Psihologia mulţimii este surprinsă cu fineţe, în mod realist: strângerea norodului la porţile curţii domneşti din cauza unor veşti nelămurite, descumpănirea gloatei care „venise fără să ştie pentru ce au venit şi ce vrea" în faţa întrebării armaşului, glasurile izolate care exprimă nemulţumirile, în sfârşit, rostirea numelui Motoc, în care toţi văd un vinovat pentru toate suferinţele: „- Motoc să moară! ~ Capul lui Motoc vrem!". Se observă capacitatea lui Lăpuşneanu de manipulare şi de dominare a gloatei. El orientează mişcarea haotică a mulţimii spre exprimarea unei singure dorinţe, în acelaşi timp răzbunându-se pentru trădarea de odinioară a vornicului Motoc şi împlinindu-şi promisiunea. Odată cererea satisfăcută, mulţimea „mulţămindu-se de astă jertfă, se împrăştie", ca şi când ar fi venit anume pentru acest lucru. Arta naratorului este de a surprinde gradat stările psihologice ale mulţimii prin notaţii scurte, care separă replicile personajelor asemenea indicaţiilor scenice dintr-o dramă:
„Prostimea rămasă cu gura căscată." ;„Acest din urmă cuvănt găsând un eho în toate inimile, fii ca o schinteie electrică. Toate glasurile se făcură un glas, şi acest glas striga: «Capul lui Motoc vrem!" ; „Ticălosul boier căzu în braţele idrei acestei cu multe capete, care într-o clipală îl făcu bucăţi".
Limbajul conţine expresii populare („rămasă cu gura căscată"), regionalisme fonetice („clipală", „găsând"), dar forţă de sugestie au neologismele care conservă forma de secol XIX, unele fiind integrate în figuri de stil: „eho", comparaţia „Acest din urmă cuvânt [...] fu ca o schinteie electrică", metafora „în braţele idrei acestei cu multe capete".
Modalităţile narării realizate în nuvelă sunt: relatarea (modalitate de a înfăţişa evenimentele rezumativ sau panoramic; de exemplu, biografia doamnei Ruxanda sau acţiunile domnitorului la reluarea tronului) şi prezentarea (asemănătoare unei reprezentări scenice; de exemplu, scena uciderii celor 47 de boieri).
Mărcile prezenţei naratorului sunt: topica afectivă (antepunerea adjectivelor, de exemplu: „această deşănţată cuvântare", „ticălosul boier", „nenorocitul domn") utilizată în caracterizarea directa sau pentru notarea gesturilor/ a detaliilor semnificative, lexicul combinat (arhaisme şi regionalisme pentru a conferi culoarea locală; neologisme cu forme de secol XIX).
Limbajul personajelor este unul dintre principalele mijloace de caracterizare şi concentrează atitudini, redă trăsături în mod indirect, prin replicile memorabile (de exemplu: „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau, răspunse Lăpuşneanul, a cărui ochi scăntieră ca un fulger, şi dacă voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc pre voi şi voi merge ori cu voia, ori fără voia voastră. Să mă întorc? Mai degrabă-şi va întoarce Dunărea cursul îndărăpt").
Stilul narativ se remarcă prin concizie, sobrietate, claritate, echilibru între termenii arhaici şi neologici, frecvenţa gerunziului, simplitatea topicii. Stilul indirect alternează cu stilul direct, realizat prin dialog şi intervenţie izolată.
Valori stilistice generate de folosirea registrelor limbii: regionalismele (de exemplu: „pană", „şepte") şi arhaismele sunt utilizate pentru culoarea locală (arhaisme lexicale: „spahii", „hanul tatarilor, „vomicul", „spătarul'; arhaisme semantice: „proşti" cu sensul oameni simpli, „a împlini" cu sensul a obliga la plata dărilor, arhaisme fonetice: „împrotivire", „pre", junghi"; arhaisme gramaticale - folosirea formelor de plural cu sens de singular: „ Venise fără să ştie pentru ce au venit"). Puţinele neologisme nu influenţează claritatea stilului, ci exprimă concis ideea: „curtezan", „regent", „schinteie electrică", „eho".
In concluzie, prima nuvelă istorică din literatura română nu aduce în faţa contemporanilor un model de patriotism, ci un antimodel de conducător (ca un avertisment adresat contemporanilor într-o perioadă de efervescenţă revoluţionară) şi reconstituie culoarea de epocă, în aspectul ei documentar.
Coexistenţa elementelor romantice cu elemente clasice într-o operă literară este o trăsătură a literaturii paşoptiste. Fiind o nuvelă istorică în contextul literaturii paşoptiste, Alexandru Lăpuşneanul este şi o nuvelă de factură romantică, prin respectarea principiului romantic enunţat în Introducţie la Dacia literară - inspiraţia din istoria naţională, prin specie, temă, personaje excepţionale în situaţii excepţionale, personajul principal alcătuit din contraste, antiteza angelic-demonic, culoarea epocii, spectaculosul gesturilor, al replicilor şi al scenelor.
Elementele romantice se împletesc cu elemente clasice: echilibrul compoziţiei, construcţia simetrică, aspectul verosimil, credibil al faptelor, caracterul obiectiv al naraţiunii. Interesul romantic pentru specific şi culoare locală deschide drumul observaţiei realiste a cadrului prin tehnica detaliului semnificativ, caracterul pictural al unor scene, revolta mulţimii.
Valoarea nuvelei este exprimată prin afirmaţia criticului G. Călinescu: „nuvela istorică Alexandru Lăpuşneanul ar fi devenit o scriere celebră ca şi Hamlet dacă ar fi avut în ajutor prestigiul unei limbi universale. Nu se poate închipui o mai perfectă sinteză de gesturi patetice adânci, de cuvinte memorabile, de observaţie psihologică şi sociologică acută, de atitudini romantice şi intuiţie realistă"(G.Călinescu).
