REGISTRELE LINGVISTICE sunt varietăţi ale limbii, manifestate în procesul vorbirii, determinate social şi cultural; apar şi sub denumirea de limbaje, diferenţiate lexical şi sintactic, de la un vorbitor la altul sau pe grupe de interlocutori.
A. REGISTRUL COLOCVIAL (familiar, al conversaţiei uzuale) are o funcţie comunicativă, limitându-se la relaţii neoficiale, particulare, intime (cercul colegilor de serviciu, la spectacol, într-un compartiment de tren, într-un grup de prieteni sau în cercul familiei, al rudelor).
Se identifică prin următoarele caracteristici:
§ poliglosia (adaptarea exprimării la mediul social şi cultural al interlocutorilor);
§ se dezvoltă spontan;
§ degajarea în exprimare (fără constrângeri lingvistice);
§ numarul mare de cuvinte cumulative („Ce lucruri interesante ai mai făcut?”);
§ aproximări („S-a cam speriat.”)
§ ticuri verbale („Şi deci, cum am spus...”; „Mă rog, o să vină el.”);
§ forme neliterare ale cuvintelor;
§ repetiţii;
§ clişee lingvistice;
§ locuţiuni;
§ diminutive, augmentative;
§ superlative populare;
§ formule de adresare („băi”, „măi”, „bade”, „neică”, „domle”); vocative, imperative;
§ propoziţii exclamative şi interogative;
§ expresii peiorative;
§ supranume (poreclele);
§ elemente paraverbale (debitul verbal, pauza, prelungirea unor sunete, timbrul vocal etc.)
B. REGISTRUL POPULAR (LIMBAJUL POPULAR) particularizează mesajul
oral, remarcându-se prin:
oral, remarcându-se prin:
§ folosirea termenilor concreţi;
§ registru funcţional redus: stilul colocvial, limbajul solemn (al creaţiilor folclorice), limbajul tehnic (al ocupaţiilor şi al meşteşugurilor tradiţionale);
§ redundanţă;
§ accidente fonetice;
§ locuţiuni şi expresii populare;
§ sintaxa afectivă (interjecţii, diminutive, augmentative, paralelismul sintactic, propoziţii exclamative, dativul etic, vocativul etc.);
§ polisemie bogată;
§ elemente peiorative (insulte, imprecaţii, termeni obsceni).
C. REGISTRUL ORAL diferenţiază, pe coordonata lexicală, limbajul popular originar (rural) de oralitatea citadină, dar se recunoaşte prin aceleaşi particularităţi ale vorbirii:
§ efecte sonore în realizarea enunţului;
§ diminutive sau augmentative;
§ derivare spontană („L-a citit şi răscitit.”);
§ forme pronominale sau verbale scurte („Casa-i pe deal.”, „Că-l foloseşte”);
§ vocativ diversificat (Ileano!. Ileană!);
§ folosirea articolului posesiv „a” invariabil („A găsit nişte cărţi a copiilor.”);
§ articolul hotărât proclitic pentru substantive de gen feminin (lui mama, lui Irina);
§ dativul etic („Mi ţi-1 ducea cu vorba.”);
§ formule de adresare;
§ superlativ perifrastic („Straşnic de bun!”);
§ verbe la prezent, trecut şi viitor nediferenţiate (nu acţionează concordanţa timpurilor gramaticale);
§ forme verbale echivalente modului imperativ („Să vii repede!”);
§ „şi” adverbial (cumulativ, iterativ);
§ interjecţii;
§ locuţiuni;
§ expresii echivalente negaţiei („mare lucrul”, „ba bine că nu!”, „pe naiba!”);
§ acorduri forţate (haină kakie);
§ coordonarea sintactică;
§ propoziţii incidente;
§ propoziţii eliptice de predicat;
§ tautologia;
§ repetiţia;
§ anacolutul;
§ dezacorduri (subiect - predicat);
§ paralelism sintactic;
§ propoziţii exclamative şi interogative;
§ elemente paraverbale;
§ oralitatea cultă se remarcă prin frecvenţa formulelor de adresare, exclamaţii, interogaţii, repetiţii emfatice, enumeraţii retorice, elipse, suspensii (în discursul oratoric).
D. REGISTRUL CULT (SCRIS) implică:
§ respectarea normelor limbii literare (fonetic, morfologic, sintactic);
§ păstrarea integrităţii fonetice a cuvintelor;
§ vocabular bogat, nuanţat;
§ prezenţa termenilor abstracţi, specializaţi, neologici;
§ evitarea repetiţiilor;
§ elemente afective puţine şi controlate;
§ sintaxă complexă:
§ procedee retorice ale discursului etc.
E. REGISTRUL ARHAIC vizează opţiunea vorbitorului în a folosi particularităţi ale limbii române vechi:
§ cuvinte de origine slavă;
§ arhaisme fonetice („pre”) şi lexicale („logofăt”);
§ folosirea vocalei „u” („serviciu”, „Mateiu”) în poziţie finală (sub influenţa transcrierii kirilice a unor cuvinte);
§ formele verbale de perfect simplu şi mai-mult-ca-perfect, plural, fără sufixul „ră” („Noi luptasem...”);
§ sintaxă greoaie (latină);
§ pluralul majestăţii;
§ forme de plural pentru pronume invariabile/ articularea acestora („carii”, „carele” pentru pronumele relativ 'care') etc.
F. REGISTRUL REGIONAL apare în vorbirea dintr-o anumită zonă a ţării, caracterizat fiind, printre altele, de:
§ forme fonetice neliterare („iştia” - 'aceştia'; „deşte” - 'degete');
§ lexic („curechi” - 'varză'; „lubeniţă” - 'pepene verde');
§ forme ale verbelor auxiliare („o venit”, „oi vedea”);
§ perfectul simplu (predilect în Oltenia);
§ forma pronominală „dânsul”„dânsa”, cu valoare afectivă în Moldova.
G. ARGOUL este un limbaj codificat, înţeles numai de cei care îl folosesc (grupuri sociale: elevi, studenţi, delincvenţi etc.). Se remarcă prin:
§ permanenta schimbare a fondului lexical;
§ fonetica şi morfosintaxa repetă caracteristicile limbajului popular;
§ folosirea cu sensuri schimbate a unor cuvinte din lexicul comun („cobzar” - 'informator'; „mititica” - 'închisoare'; „curcan” - 'poliţist'; „mate” - 'matematică' ; „diriga” - 'diriginta' etc.).
H. JARGONUL se prezintă ca variantă a limbii naţionale, delimitat după criterii sociale şi culturale sau profesionale. Constă în folosirea folosirea excesivă a unor cuvinte străine (neogreceşti, franţuzeşti, englezeşti), cu intenţia emiţătorului de a epata, ceea ce implică preţiozitate lingvistică.
Vorbitorii tineri utilizează frecvent elemente de jargon („bye-bye”, ,,merci”, ,,full”, ,,cool”).